Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DE LA GROTESC LA SUBLIM

Pârdalnicul talaghir

Alexandru GROMOV

Alte articole de
Alexandru GROMOV
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XII, 2002

Pentru tipar

V-AŢI ÎNTREBAT vreodată cum se face că, având la Chişinău pitoreasca zonă de agrement denumită tradiţional Valea Morilor, unii vorbitori de română continuă să-i spună Kamsamolski ozeră? Dar nu numai atât: reclama unei tabere de odihnă pentru copii ne anunţă că în programul de acţiuni se înscrie şi jocul militar-sportiv Zarniţa, joc ţinând de cu totul altă ideologie şi istorie. Ca şi cum ar fi vorba de o terminologie pedagogică universal acceptată şi nu de un produs propagandistic specific...
Deci, avem în primul caz un exemplu din oralitatea curentă, în al doilea – din limbajul publicitar, însă amândouă provenind din una şi aceeaşi sursă: neglijenţa, indiferenţa, dezinteresul faţă de limba maternă. Or, dacă acceptăm definiţia unui ilustru gânditor că vorbirea e păstrătorul fiinţei, este uşor să ne imaginăm ce primejdie ne pândeşte.
Întotdeauna m-a uimit şi m-a fermecat supleţea limbii noastre, disponibilitatea ei de a asimila cuvintele străine şi de a le adapta formelor autohtone. În tinereţe, îmi amintesc, venind în contact cu breasla tipografilor, m-a surprins substantivul “vingalac” – aşa se numea cutia în care culegătorul înşira literele în rânduri. Am bănuit că termenul trebuie să fie alogen, dar oamenii de meserie strângeau din umeri, afirmând că “aşa i se spune de când lumea”. Nu m-am lăsat, pentru a afla în cele din urmă că e preluat din germanul Winkelhaken, colţar, dar cu câtă eleganţă integrat în vorbirea românească! Exemplele pot fi lesne continuate, avem numeroase adaptări din limbile slave, inclusiv din rusă, unele încetăţenite în limba literară, dar una e utrenia sau vecernia, borşul sau găluşca, şi cu totul altceva e ruliul sau tormozul, atât de frecvente în vorbirea celor ce le mânuiesc. Şi mai tristă e situaţia cu termenii administrativi: oricând poţi auzi sobes în loc de asistenţă socială, buhălterie, zarplată, vedomoste, zaiavcă, putiovcă… Dacă ne gândim mai bine, nimic de mirare: respectivele vocabule au intrat în vorbirea curentă o dată cu înstăpânirea nelimitată a limbii ruse în absolut toate domeniile de activitate. Dacă pronunţai cumva “borderou” sau “remunerare” tovarăşul cinovnic făcea ochi mari sau dădea fuga să te pârască… Să ne amintim că, într-o vreme, la redacţiile ziarelor şi la edituri erau expediate, sub semnătură, liste de “cuvinte româneşti” (a se citi: strict interzise, afurisite). La un moment dat, un şefuleţ mai ingenios a găsit şi o soluţie de compromis: în zilele cu soţ scriem, hai fie, “popor” şi “libertate”, iar în cele fără – norod şi slobozenie
De atâta “slobozenie” am beneficiat decenii la rând. Cel puţin două generaţii, dacă nu chiar trei, au avut de suferit de pe urma prigoanei lingvistice. Dar parcă s-au dus pe apa sâmbetei acele vremi, s-ar cuveni să le dăm uitării. Însă iată că nu e aşa: se ţin scai de noi, nu ne scapă din strânsoare. Le dă cineva apă la moară, şi se străduieşte nu glumă.
 
FĂRĂ DOAR ŞI POATE, o dată cu instalarea “majorităţii monocolore”, sub o formă sau alta, se face simţită vechea presiune administrativă. Cât face perfida prevedere de a perfecta actele stării civile nu numai în limba de stat existentă, dar în încă una (ghiciţi care)! Evident, se întreprinde o manevră de recunoaştere în forţă: începem cu asta, iar mâine continuăm, avem ţinte destule. Sau să luăm posturile de radio şi programele de televiziune, cu tendinţa lor de a se înmulţi ca ciupercile după ploaie: expansiunea celor în limba rusă e din ce în ce mai accentuată, unica mângâiere e că în calitate de crainici şi, parţial, de comentatori/prezentatori încep să fie angajate şi elemente autohtone care, cel puţin, nu pronunţă Şaldaneştî sau Curagheu. Formal, nu se interzice mai nimic, în schimb, pe unde se poate, se strâmtorează. În speranţa că, până la urmă, bieţii oameni vor osteni să se tot împotrivească şi vor da din mână a lehamite…
E cu bătaie lungă tertipul: oricum nu pe interdicţia directă se mizează, ci pe propria noastră stare de spirit, apatie, în ultimă instanţă – pe resemnare. Tot în el ne punem nădejdea, în acel cap plecat pe care, chipurile, sabia nu-l taie. Cum altminteri să explicăm zelul cu care ne grăbim să facem vraişte porţile limbii în faţa puhoiului de cuvinte şi expresii ruseşti pe care nu numai că le suportăm, dar tot noi le înmulţim şi le propulsăm pe toate căile?
Într-un punct anume, paşii omului de pe stradă se intersectează cu traiectoria guvernanţilor. În sălile de şedinţe oficiale, în interviurile acordate la televiziune şi radio, pretutindeni, întrebările se hotărăsc, vorba merge despre sau asta nu va încurca la… La urma urmei, dacă aşa ceva li se permite dumnealor, celor din vârful piramidei, mergem şi noi pe aceeaşi potecuţă… La un eventual sondaj pe tema “Cine sunt cei mai activi poluanţi ai limbii?”, cei pe care-i cunoaştem cu toţii au deloc onorabila şansă de a se plasa detaşat în frunte.
 
DAR DESTUL cu tablourile sumbre şi prognozele dezolante! Nimeni, nici cei mai inveteraţi adversari nu se încumetă să conteste că în Moldova de la est de Prut se manifestă un pronunţat şi sincer interes pentru studiile de toate treptele în România. În modul acesta, tineretul tinde să depăşească profunda criză identitară cu care suntem confruntaţi, să recupereze lacunele acumulate pe parcursul zbuciumatei noastre istorii. Organele de resort din Republica Moldova s-au canonit zadarnic să găsească explicaţii care de care mai stângace şi şubrede pentru refuzul lor de a accepta generoasele burse oferite de Ţară. E clar: se întreprinde totul spre a fi stăvilit un elan firesc, izvorât din însuşi spiritul de apartenenţă la cultura şi civilizaţia românească. Această conştientizare organică, în fond, chezăşuieşte opţiunea fermă în favoarea limbii române vorbită în Basarabia corect şi expresiv.
Însă până atunci mai este. Anume pentru a atinge acest obiectiv suprem suntem datori să ne intensificăm eforturile, să nu trecem cu vederea erorile, imperfecţiunile, cu atât mai mult denaturările crase. S-ar cuveni să începem, probabil, cu ceea ce numesc eu merceologie orală, când, indiferent de eventualele etichete, denumirile mărfurilor sunt redate într-un oribil amalgam bilingv gen sasişte-bitoaşi. Din păcate, aberaţiile se extind pe un spaţiu extrem de vast, acaparând anunţurile de tot felul, firmele şi, în special, textele publicitare etalate adesea cu faraonică anvergură – mă rog, să se facă văzute cale de-o poştă.
Aici i-a venit rândul unui subiect aparte. În ultimul timp, o sumedenie de firme străine îşi caută la noi piaţa de desfacere, prin urmare, îşi fac reclama produselor şi a serviciilor. Se înţelege, o reclamă concepută în respectiva limbă de origine, însă dată pe mâna unor traducători de ocazie, deprinşi să redea nu expresii plastice, ci simple părţi de propoziţie. De unde apariţia pe un panou a şaradei Când racul de pe munte va şuiera (eventual, s-ar putea institui un premiu pentru dezlegătorii de enigme).
 
ÎN CONTRAPONDERE, vă ofer un episod pe cât de savuros, pe atât de semnificativ.
O doamnă care, după câte am înţeles, decenii de-a rândul n-a avut urechi să audă cum sună româna, povestea, pe jumătate cu amărăciune, pe jumătate cu umor, cum a început s-o deprindă. La policlinica la care e arondată cineva a uitat (!) să traducă în unica limbă ştiută de dumneaei lista serviciilor prestate. Ce era să facă, sărmănica? Pe unde buchisind, pe unde întrebând, a descifrat pas cu pas ce i-a trebuit. Aşa, de nevoie, a învăţat (într-un volum minim, bineînţeles) limba poporului în mijlocul căruia şi-a trăit viaţa întreagă…
Multe am avea de învăţat din această poveste. În primul rând, că de noi depinde surmontarea pretinsei bariere lingvistice. Pentru că, de fapt, acceptând în conversaţii să trecem cu dezinvoltură la limba celor ce i-au întors mereu spatele, punem cu propria mână talaghir la căruţa noastră – acordăm nepermise concesii. Frânăm întronarea românei la ea acasă. În opinia mea, până şi cel mai modest avans pe linia de conduită neabătută se înscrie într-o operaţie de primă urgenţă – programul de salvgardare şi promovare accelerată a limbii materne.
La ora actuală, starea de sănătate lingvistică continuă să genereze temeri. Prea impertinente şi agresive sunt forţele care i se opun, tratând-o cu aroganţă şi dispreţ, dar, pe de altă parte, prea îngăduitori şi molatici ne arătăm adesea noi înşine. N-am catadicsit măcar să anunţăm monitorizarea emisiunilor teleradio sub aspect lingvistic: improprietăţi şi absurdităţi, semantică şi frazeologie, pronunţare etc. O asemenea acţiune ar aduce numai şi numai foloase, dar de când cu febra deetatizării instituţiei din Dealul Schinoasei, pe cine să-l mai ducă mintea la tot soiul de „chiţibuşuri”?
Uneori ni se reproşează că am exagera, încercând să introducem termeni prea sofisticaţi. Dar cum rămâne atunci cu nevinovatul culioc? Fiindcă, se vede treaba, unii vorbitori au uitat cu desăvârşire de pungă, sacoşă ori săculeţ. Nu cumva acestea fac parte dintr-un limbaj exotic? Sau electrono-interplanetar?
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog