Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

INTERFERENŢE

Moartea şi nemurirea marilor poeţi

Ion HADÂRCĂ

Alte articole de
Ion HADÂRCĂ
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

 

Într-un concurs de împrejurări totuşi ostile creaţiei, poetul, chiar şi prin propria sa absenţă din viaţă, influenţează, inspiră şi înveşniceşte traseul neabătut al Creaţiei...
Dacă recentul ianuarie a fost unul eminesciano-vierean, apoi decada precedentă a fost pentru mine una puşkiniano-lermontoviană în sensul tragic al unei directe descendenţe din prima ipostaziere zodiacală.
Tocmai intrasem în cabinetul redactorului-şef al săptămânalului „L.A.”, dl Nicolae Dabija, în toiul unei discuţii cu Ministrul Culturii Ion Ungureanu, un mare regizor, tribun şi, deopotrivă, cunoscător al literaturilor română şi rusă, când interlocutorii, ştiind că l-am tradus pe Lermontov (vezi Demonul meu, Editura Prut Internaţional, 2006), se întrebau dacă nu cumva am tradus şi poemul lermontovian Moartea Poetului. N-am confirmat supoziţia, dialogul fiind susţinut în continuare de splendidul recital şi surprinzătoarele comentarii paralele ale distinşilor conlocutori. În final am regretat încă o dată că, axându-mă pe principiul antologării liricii lermontoviene, trecusem pe lângă un text emblematic, dar am acceptat circumstanţele şi ca pe un „comandament social” în sensul cel mai creator posibil. Concluzia asupra căreia căzusem de acord cu toţii era că spiritele mari, tutelare, se înrudesc atât prin viaţă – moarte, cât şi prin opera lor nemuritoare şi că numai din ignoranţă sau rea-voinţă pot fi confruntaţi marii poeţi de pretutindeni. Revenind la masa de lucru, am consultat din nou toate sursele disponibile (antologii, comentarii, traduceri), tot mai mult şi mai mult uimindu-mă de tăinuitele sensuri şi deschideri vizionare ale genialului Mihail Lermontov.
Fără a diminua contribuţiile precedente ale lui Leonid Dimov sau Bogdan Istru, care au tradus poemul, am întreprins o nouă decodificare a textului, care, vers după vers, se plia pe destinul tragic al marelui Grigore Vieru, cu toată suita de întâmplări, detractori şi scenarii oculte ale puterii care l-au predestinat. Treptat, descifrând vechiul / noul text, pe foaia albă din faţa mea ca dintr-o oglindă magică mi se dezvălui imaginea cutremurătoare a implacabilului fatuum.
Supus prigoanei şi cenzurii, poemul Moartea Poetului abia după moartea autorului însuşi a fost publicat pentru prima dată peste hotarele Rusiei, la Londra, în 1856, în revista lui Herţen „Polearnaia zvezda”! Însă, contrar persecuţiei, poemul s-a multiplicat în nenumărate manuscrise, revendicându-şi un destin misionar şi jalonând o etapă de vârf în istoria literaturii ruse, poate mai mult decât diferite organizaţii clandestine, teorii marxist-leniniste şi revoluţii anarhice contribuind la zdruncinarea temeliilor unui stat poliţienesc.
Scris cu peniţă de laser şi turnat în formule lapidare de adevăr imbatabil, aproape fiecare vers devenindu-i expresie înaripată, poemul tânărului de 23 de ani (!), cvasinecunoscutului la acea vreme Mihail Lermontov, a bulversat societatea şi a vestit naşterea altui geniu, care avea să preia ştafeta sacrală chiar în clipa morţii marelui său predecesor. Au existat anumite controverse în privinţa epigrafului desprins din tragedia dramaturgului francez J. Rotrou Wenţeslav (1648), dar ele s-au risipit prin publicarea dosarului (!) „Despre inadmisibilele stihuri, scrise de cornetul regimentului de husari Lermontov...”, tocmai epigraful servind drept principal cap de acuzare şi exilare.
Partea esenţială a poemului, scrisă la 28 ianuarie 1837, într-un mod original îmbinând elementele de elegie şi pamflet social, a anticipat vizionar sfârşitul tragic al lui Puşkin (29 ianuarie), cu toate că zvonurile despre decesul poetului deja împânziseră Petersburgul. Partea finală a poemului („Iar voi, progenituri trufaşe...”) este scrisă la 7 februarie (!) după vizita făcută autorului de unul dintre colaboratorii Ministerului de Externe al Rusiei, Nesselrode, kamer-iuncherul verişor N. S. Stolâpin, portavocele unor opinii stranii ale elitelor de curte, care încercau să justifice faptele asasinilor Dantes şi Ghekkern, afirmând că aceştia nu intră „sub incidenţa legilor statului rus”!
Percheziţia domiciliului lui Lermontov, expulzarea din Petersburg şi mai apoi înscenarea duelului fatal din Caucaz nu aveau decât să marcheze traseul exodului profetic extins până în zilele noastre, prin care se citesc peste veacuri similitudinile de destin ale tuturor marilor poeţi, incomozi în timpul vieţii, pângăriţi şi ostracizaţi în propria lor patrie, ca mai apoi, după moarte, să fie ridicaţi în slăvi şi încorsetaţi în monumente. Ce soartă sucită şi ce ironie amară, când tot danteşii rămân în viaţă să fie paznici şi ghizi de muzee pentru jertfele lor!
Cu satisfacţia datoriei împlinite, las cititorii să tragă propriile concluzii, specificând că acest comentariu se vrea şi ca iniţiere a unui demers de expulzare a sconcsului-dantes, numele căruia este nevrednic de a fi alăturat în această istorie.
 
Mihail LERMONTOV
                Traducere dedicată memoriei poetului Grigore Vieru
 
MOARTEA POETULUI
                Vrem răzbunare, împărate!
 
Pân’ la pământ rugăm:
Fii drept şi pedepseşte asasinul,
Pedeapsa lui prin secole vestească
Pentru urmaşi onesta-ţi judecată
Drept pildă pentru toţi răufăcătorii.
Poetu-i mort! – salvând obrazul –
De plumbul bârfelor răpus
Vru să-şi răzbune dârz necazul,
Dar fruntea mândră i-a apus!..
Inima lui nu suportase
Al javrelor lătrat proscris,
El spuma curţii desfidase
De unul singur... Şi-i ucis!
Ucis... Chiar lacrima-i deşartă,
Lauda sună a suspin
Şi nicio scuză-n veci nu iartă
Sentinţa crudului destin!
Au nu voi şfichiuiaţi cu ură
Talentul liber şi-ndrăzneţ
Tot răscolind fără măsură
Focul mocnit, cu noi săgeţi?
Deci, jubilaţi... Sub cazna vremii
El nu răbdase-atât venin:
S-a stins divina-i stea de geniu,
S-a frânt corola-i de lumini.
Călăul lui cu sânge rece
Ţinti-n poet... salvare nu-i.
Nici sufletul nu-i stă să-i sece,
Nici braţul cu pistolul lui.
Dar ce gunoi din depărtare
Asemeni mii de venetici
După ciolan şi bunăstare
De valuri fu zvârlit pe-aici?
Gunoiul îşi bătuse joc
De datini şi de limba noastră,
Pân’ şi de slava strămoşească;
În cine iuda să lovească
Oare chiar n-a ştiut deloc?...
El este mort – culcat sub hume,
Precum alt cântăreţ fără de nume,
Pradă invidiei la fel,
Slăvit de-al nostru bard ca pe-o minune,
La fel ca el ucis de braţul cel mişel.
De ce, lăsând amici şi bucurii naive,
Intrase el în lumea minciunii colective
Prea strâmtă unui suflet adânc şi nesupus?
De ce-a întins el mâna puterii găunoase,
De ce-a crezut în vorbe şi linguşeli
mieroase?
El, care-atât de tânăr, vedea cu mult
mai sus?...
Şi dându-i jos cununa – alta i-au pus,
de spini,
Ascunşi sub lauri însă, pe când l-au
sărutat:
Dar spinii de otravă plini
Blajinul chip i-au mutilat;
Şi-n ultimul său ceas i-au strecurat otrava
Perfidelor şoptiri prin laşe adunări,
Şi el muri căznit, cu inima bolnavă
De taina-i disperată a sfintei răzbunări.
Divine cânturi amuţiră,
Nicicând nu vor suna din nou:
Pecetluită-i tace lira
În strâmt şi sumbrul său cavou.
*
Iar voi, progenituri trufaşe
Ale celebrilor în mârşăvii părinţi,
Ce-aţi terfelit sub tălpi de rob, codoaşe,
Chiar umbra stirpei voastre demne de căinţi!
Voi, lacom buluciţi la scaunul puterii,
Ai spiritului liber şi harului călăi!
Acum vă ghemuiţi sub legea ţării?
Dreptate vreţi? – Dar nu aveţi temei!
Pentru cei răi stă-n cer o altă judecată
Cu alt verdict necruţător;
Ştiind, de nici un aur cumpărată,
Ce faptă s-au trecut şi fi-va-n viitor.
Atunci zadarnic veţi huli sau veţi deplânge:
Degeaba hohote-n delir –
În veci nu veţi spăla cu-al vostru
negru sânge
Cel sânge de poet martir!
 
                                                Traducere de Ion HADÂRCĂ
                                                                7-8 februarie 2009

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog