Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

MIHAI CIMPOI – 60

Mihai Cimpoi sau elogiul cumpenei critice

Dan MĂNUCĂ

Alte articole de
Dan MĂNUCĂ
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XII, 2002

Pentru tipar

Nu există prea multe modalităţi de a practica ceea ce se numeşte critică literară, deoarece fundamentală rămîne atitudinea ultimă, care se arată a fi şi ultimativă. În funcţie de modul de aşezare de o parte sau alta a barierei care este judecata finală, criticii – desigur, îi am în vedere numai pe criticii foiletonişti – se împart în două categorii principale, a căror denumire o împrumut din terminologia pe care nord-americanul R. S. Crane a împrumutat-o, prin 1925, la rîndul lui, din Swift: “the Houyhnhnms” şi “the Yahoos”. Cei dintîi (adică cei din categoria pe româneşte: “Hm!”) sînt raţionali, logici, cumpăniţi, aristotelieni, resping falsitatea. Ceilalţi (adică cei din categoria pe româneşte: “Oho!”) se află la polul opus, fiind un fel de fiinţe iraţionale, imprevizibile şi se înflăcărează lesne. Amîndouă aceste ciudate creaturi au însă o calitate comună fundamentală: trăiesc viaţa, nu o mimează.
La fel li se întîmplă şi criticilor: trăind textul, ei se împart în cei care îl trăiesc grijuliu şi cei care îl trăiesc exuberant. Titu Maiorescu şi Mihail Dragomirescu ţin de cea dintîi categorie, George Călinescu şi Eugen Lovinescu – de a doua. Între aceste extreme, cumpăna este dificilă şi adesea primejdioasă, fiind văduvită de obişnuinţa pe care o creează exerciţiul. Terenul neutru se arată expus pericolelor din ambele părţi, numitorul comun fiind atît de neînsemnat ca avantaj, încît aproape că nu intră în discuţie. Este terenul îngust, al analistului, care împrumută de la sceptici luciditatea şi, de la epicureici, comunicativitatea.
Mihai Cimpoi s-a aşezat de la bun început în această ultimă categorie, aceea a analiştilor perseverenţi, care, cunoscînd riscurile, şi le asumă. Unul din volume şi l-a intitulat Cicatricea lui Ulysse (1982), un altul – Duminica valorilor (1989). Este limpede că criticul oscilează conştient între cele două ape, limpezindu-şi preferinţele la confluenţa lor. Aceste două volume confirmă în Mihai Cimpoi un critic reflexiv cu măsură, un analist deschis noutăţilor şi un entuziast rezervat. Aşa s-a şi arătat de la bun început, primul volum intitulîndu-se, programatic şi semnificativ, Disocieri (1969), cel de al doilea – Alte disocieri (1971) – călcîndu-i pe urme. Cu vremea, preferinţele s-au îndreptat către accentuarea procesului de separare a apelor, adică spre acea funcţie a criticii care presupune cîntărire neîncetată şi gravă. Spiritul combativ din viaţa politică, chiar şi din viaţa cotidiană, nu a atins, din fericire, axiologia discursului critic şi Mihai Cimpoi se poate lăuda cu păstrarea corectitudinii aprecierilor. Scrisul său rămîne, în continuare, unul care urmăreşte valoarea literară şi nu se lasă atras de falsele criterii ale aşa-numiţilor post-moderni. Mărul de aur, volumul din 1998 (traducere franceză în 2001), cercetează valorile româneşti din perspectivă europeană, fructificînd preocupări mai vechi (prezente, de pildă, în Duminica valorilor) şi îl înscriu pe autor în rîndul puţinilor comparatişti români de azi.
Echilibrul este, probabil, dificil de păstrat, fiind necontenit agresat de presiuni de tot felul: de la cele cotidiene, materiale, la cele legate de spiritualitate. Este motivul subiacent care explică apariţia volumului Cumpăna cu două ciuturi (Timişoara, Editura Augusta, 2000). ”Filosofia cumpenei”, pe care o propune Mihai Cimpoi, se înscrie printre numeroasele încercări româneşti de antropologie culturală. Criticul consideră preferinţa pentru echilibru a poporului nostru drept o însuşire esenţială şi definitorie. Filosofia existenţială a românilor ar sta sub semnul unei “cumpene ontologice”, care, axă a lumii fiind, se centrează între transcendent şi contingent.
Mihai Cimpoi s-a arătat prudent faţă de ultimele două din miturile esenţiale de G. Călinescu şi aşază în locul lor hyperionismul, ca expresie sublimată a unor năzuinţe etnice profunde. Cum despre acest lucru vom discuta mai jos, ne oprim acum asupra altei afirmaţii a criticului: “românul este cu precădere în Lume, nu în afara ei, precum e în Natură, nu în afara acesteia”. Ceea ce ar însemna prezenţa unei spiritualităţi perfect integrate cosmosului, trăsătură confirmată de atîtea din capodoperele artei şi literaturii noastre. Înţeleg, poate în felul meu, şi următoarea afirmaţie a criticului: “aşadar, de golul din fiinţa sa se teme românul, nu de Golul din Fiinţa Lumii”. Pricep, aşadar, că românul ar fi un fel de egotist anxios şi prăpăstios, preocupat foarte tare de sine, ceea ce nu ar fi prea departe de adevăr, cu deosebire în această epocă de nesfîrşită tranziţie.
Cred că şi Mihai Cimpoi este de aceeaşi părere, subiacentă următoarei afirmaţii: “e în firea românului să nu intervină în cursul întîmplărilor, să modifice, fără a forţa ceva, configuraţia peisajului”. Expresia elocventă a acestei atitudini existenţiale ar fi “cumpăna cu fîntînă”. Mai simplu spus, “balanţa”. Însă eseistul nu se aventurează pe terenul atît de primejdios pe care a păşit, ci foloseşte, precaut, şi sugestiile oferite de alţi exegeţi, precum Lucian Blaga, Dumitru Stăniloaie, Ernest Bernea, Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Eliade, Constantin Noica ş.a. Mihai Cimpoi nu trece mai niciodată dincolo de propria sa cumpănă, refuzînd extremele şi uneori luînd înapoi cu o mînă ceea ce dăduse cu cealaltă. Precum în afirmaţia următoare, care se alătură perfect atitudinii echilibrate de ansamblu: “în comuniunea cu Dumnezeu, românul are nu doar conştiinţa acestui act religios înfiinţător, ci şi a sporului de personalitate”. Desigur, un spor pe care îl pune pe seama sa şi mai puţin a cosmosului, lăsat să se descurce şi singur.
O astfel de circumspecţie aduce cu sine şi contactul cu “dimensiunile negative”. Un altul, mai puţin înzestrat cu simţul culturii, aşa cum, din păcate, avem cîţiva şi în acest deceniu, le-ar fi accentuat, cum s-a şi întîmplat, numai pe acestea. Fireşte, asemenea ipochimene descind direct, şi la modul grotesc de serios, din poala lui Cioran. Acesta avea însă farmecul lui, forjat la fineţurile perfidiei galice şăgalnice.
Mihai Cimpoi aşază trăsăturile pe care le consideră negative la locul lor, făcînd, din nou, o dreaptă cumpănă. Încît auto-negativismul naţional devine, în viziunea lui, nu un motiv de pamflet, ci de meditaţie: “Se pare că românul îşi pune fiinţa sub semnul unui nu autodesfiinţător, conceput ca un dat generic prim, derivat din conştiinţa fatalismului”. Ceea ce denotă că eseistul nu agreează improvizaţia, ci se sprijină pe o gîndire solidă, pe un sistem de raţionamente greu de clintit, atîta timp cît fac parte dintr-o înlănţuire concepută organic. Un asemenea echilibru poate provoca prejudicii, prin statism şi monotonie. Este motivul pentru care Mihai Cimpoi recurge şi la joaca de-a cuvîntul, parodiind modul de a raţiona doar prin jocuri de cuvinte şi semicuvinte al celor care se închipuiesc heideggerieni. Capitolul “Ne”-ul, Nealtul, Neantul este savuros prin capacitatea de a înlănţui cuvinte şi ne-cuvinte, de a le relaţiona uneori în false încrengături, ispitind seriozitatea glumei.
Din eseul lui Mihai Cimpoi nu putea lipsi Eminescu. Mai întîi, pentru că oricine abordează specificul spiritualităţii româneşti nu-l poate omite. În al doilea rînd, pentru că Mihai Cimpoi este unul din rafinaţii exegeţi eminescieni. În afară de volumele monografice dedicate poetului, începînd cu Narcis şi Hyperion, continuat de Căderea în sus a Luceafărului ?i de şi de Plînsul Demiurgului, Mihai Cimpoi a alcătuit o antologie de interviuri cu unii dintre cei mai reputaţi cercetători ai operei lui Eminescu, atît din ţară, cît şi din străinătate. Spre un nou Eminescu,apărut în 1993, a fost amplificat şi republicat, recent, sub titlul Eminescu – Mă topesc în flăcări (Chişinău, Editura Litera; Bucureşti, Editura David, 2000; apărut în 2001). Subtitlul este revelator pentru scopul urmărit: Dialoguri cu eminescologi în perspectiva Mileniului III. Cu alte cuvinte, este vorba de un bilanţ al eminescologiei de la sfîrşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, făcut, se poate spune, pe viu.
Interviurile luate exegeţilor se disting printr-o mare varietate a problematicii discutate. Faptul se datorează provenienţei lor din generaţii şi chiar din culturi diferite. De la Rosa del Conte şi George Uscătescu la Constantin Noica şi Constantin Popovici, de la Edgar Papu şi Constantin Ciopraga la Dimitrie Vatamaniuc şi Eugen Simion, de la Iuri Kojevnikov şi Elena Loghinovschi la George Munteanu şi Ilie Bădescu se înregistrează un număr impresionant de coincidenţe axiologice, dar şi de fireşti deosebiri. Cei mai mulţi subliniază deschiderea poetului român către o cunoaştere totală. Este, desigur, un loc care poate părea comun, de vreme ce durează de cel puţin trei sferturi de secol. Dar nu este mai puţin adevărat că reluarea din unghiuri diferite este de natură să-i confere o legitimitate pe care vehicularea lui doar în spaţiul nostru nu era de natură să îl facă totdeauna credibil.
Un punct de vedere original este acela exprimat de Ghe Baoquan, fost profesor şi diplomat chinez, care îl consideră pe Eminescu drept unul din artiştii care au facilitat legăturile dintre Occident şi Orient, provenite dintr-o profundă nevoie de cunoaştere reciprocă. Şi, generalizînd, Baoquan se întreabă oarecum retoric: “M-am gîndit la nevoia Europei de Asia şi la nevoia Asiei de Europa. Oare nu anume această necesitate intelectuală de prim ordin îl face pe Eminescu să privească nostalgic, cu scopuri vădit filosofice, spre cercurile vechi ale Indiei şi Chinei?”.
O altă problemă discutată de cei intervievaţi are în vedere romantismul eminescian. Se distinge, printr-o atitudine tranşantă în această privinţă, Iuri Kojevnikov, autorul unui temeinic studiu apărut în 1963. Considerînd romantismul drept unul din curentele fundamentale din literatura universală, Kojevnikov susţine că poetul român vine cu o perspectivă originală, diversificînd tabloul acestui curent în Europa şi definind mai bine ceea ce exegetul numeşte “romantismul clasic”. Putem aduce în discuţie opiniile lui Virgil Nemoianu, în această direcţie, dar afirmaţia exegetului rus nu poate fi omisă dintr-o discuţie serioasă.
Păstrîndu-se în aceleaşi rame, profesorul albanez Kopi Kyçyku scoate în evidenţă influenţa lui Eminescu asupra poetului albanez Lasgush Poradeci, exercitată sub patronajul aceluiaşi romantism care descoperea uriaşul izvor filosofic al indianismului (poetul albanez a studiat la Viena şi la Berlin, citind aceeaşi literatură ca şi Eminescu).
Nu lipsesc nici fireştile referiri la dificultăţile traducerii în diferite limbi, pe care le ridică numeroşi intervievaţi, precum Jean-Louis Courriol, Brenda Walker, Michel Steriade, Xu Wende sau Libušé Valentova. În analiza unora dintre dificultăţi şi facilităţi, spre exemplu, profesorul turc Irfan Űnver Nastrattinoglu pleacă de la coincidenţe de fond cultural balcanic, în special de la răsunetul folclorului în poezia cultă. Eminescu a putut fi tradus – şi, totodată, receptat – mai uşor plecîndu-se de la această premisă. O parte a interviurilor cu traducătorii din Eminescu ridică aşadar o sumă de probleme nu numai de ordin lingvistic, ci şi de morfologie a culturii, mentalităţilor ş.a.m.d.
Pentru întregirea tabloului comparatismului legat de numele lui Eminescu, volumul realizat de Mihai Cimpoi rămîne indispensabil.
În interviurile din volumul amintit anterior, Mihai Cimpoi se arăta nu numai un pertinent anchetator, ci şi un perspicace cunoscător al diferitelor ramuri ale criticii literare. Recent, şi-a pus în valoare această însuşire şi în volumul intitulat Critice (Craiova, Fundaţia “Scrisul românesc”, 2001). Fireşte, un asemenea titlu poate provoca reacţii contradictorii, dacă nu cumva de-a binelea negative: a fost utilizat de prea multe ori şi de oameni de calibre felurite, pentru a nu se fi demonetizat cu totul. Este motivul pentru care Mihai Cimpoi îl dublează cu un subtitlu oarecum parodic, împrumutat din Marin Preda: Fierăria lui Iocan. Adresa polemică este confirmată în prefaţă, unde se susţine, nici mai mult, nici mai puţin, că volumul se înscrie în ansamblul de voci izolate, în “babilonia atitudinilor personaliste, patetice, cu titlul de adevăruri absolute, intolerante faţă de atitudinile şi adevărurile altora”. Tenta ludică şi polemică se opreşte însă aici, deoarece volumul cuprinde o sumă de portrete de critici şi teoreticieni literari realizate cu un impecabil simţ al valorilor. Chiar paginile de radiografiere a culturii noastre contemporane vădesc echilibru şi spirit disociativ pronunţat. O afirmaţie este elocventă în acest sens: “Important este că, prin dreapta cumpănire românească, participăm la procesul general de europenizare a Europei prin noi înşine”. Iar “noi înşine” reprezintă o sumă de adevăruri elementare, uitate adesea cu bună ştiinţă de noua generaţie de cominternişti. Mihai Cimpoi nu foloseşte acest termen. Îl foloseşte însă subsemnatul, spre a-i defini pe cei care nu contenesc să-şi lustruiască sîrguincioşi subcultura fioroasă şi, ca orice subcultură, agresivă prin absenţa discernămîntului.
Mihai Cimpoi atacă probleme spinoase, precum “complexul european”, politizarea, tranziţia, revizuirile, postmodernismul, atitudinea sa fiind aceea a unui lucid îndurerat de spectacolul nu o dată grotesc la care asistă şi la care, de voie-de nevoie, participă.
Un refugiu salutar află exegetul în privirea aruncată unor precursori de talia lui Maiorescu, Vianu, Călinescu, Lovinescu, oprindu-se şi asupra unor condeie de mai tîrziu, precum Adrian Marino, Eugen Simion, Constantin Ciopraga. Definiţiile sînt exacte, concise şi pertinente. Cred că, în portretul pe care i-l face lui Eugen Simion, criticul surprinde trăsături definitorii, cu o mînă sigură, cu o capacitate puţin obişnuită de a realiza un portret de profesionist. Citez doar cîteva din aprecierile care pot părea dure, dacă nu ar proveni de la un observator moralist, uneori chiar amar-moralist: “Deloc insensibil la circumstanţe şi facilităţi, criticul încearcă să alunge stafiile imediatului, arătîndu-se totuşi obsedat de ele, ca de o practică magică electrizantă (a se vedea serialul Cultură şi politică). Apoi îşi vede de treburile curente, gospodăreşti, lectura fiind în cele din urmă pentru el un cîmp transcendental, în care depăşeşte momentanul, contingentul acaparant, schimbînd postura de om al scriiturii publice pe aceea de om al scriiturii taciturne securizatoare şi recuperatoare”.
Sînt rînduri potrivite lui Mihai Cimpoi însuşi, care, cînd a crezut că interesele majore ale cetăţii se află în pericol, a lăsat la o parte scrisul şi s-a avîntat în înfruntări dramatice, alături de ceilalţi colegi de la Chişinău. Cînd zăngănitul armelor s-a mai domolit, Mihai Cimpoi a luat condeiul şi a trecut, din nou, la cîntărirea scrisului literar. Între cele două laturi ale activităţii sale, civismul militant şi critica literară, există o nedezminţită continuitate. Motiv pentru care putem considera că întreaga activitate a lui Mihai Cimpoi, cu deosebire O istoriedeschisă a literaturii române din Basarabia, reprezintă o armă de calibru greu în apărarea identităţii naţionale din acest străvechi ţinut românesc. Remarc, de asemenea, deschiderea sa largă şi comprehensivă către întreaga spiritualitate românească, refuzul constant şi categoric de a se limita la păgubitorul şi belicosul “moldovenism”.
În numele cercetătorilor din Institutul de Filologie Română “Alexandru Philippide” al Academiei Române, al cadrelor didactice de la Facultatea de Litere a Universităţii “Al. I. Cuza” şi al redactorilor şi colaboratorilor revistei “Convorbiri literare” îi doresc ani îndelungaţi şi rodnici, pentru propăşirea literaturii române.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog