Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

MIHAI CIMPOI – 60

Personalitate proeminentă a vieţii noastre spirituale

Grigore C. BOSTAN

Alte articole de
Grigore C. BOSTAN
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XII, 2002

Pentru tipar

Acum aproape patru decenii, când eram încă student la Universitatea din Cernăuţi, am fost invitat prima oară la Chişinău pentru a participa la o şedinţă a cenaclului literar „Mioriţa” condus de Mihai Cimpoi, student la Universitatea de Stat din Moldova, căruia deja începuse să-i meargă vestea de critic literar cu aptitudini excepţionale („Ziua bună de dimineaţă se cunoaşte”, spune un proverb românesc). Trecând pe la „gazda” junelui diriguitor de cenaclu, i-am admirat biblioteca românească (cu volume cumpărate în mare parte la librăria din Cernăuţi, care, din păcate, nu mai există), dar şi portretul din preajma biroului. „George Călinescu”, a ţinut să accentueze M. Cimpoi. Aşadar, spiritul tutelar al tânărului critic era, încă în anii de studenţie, marele conaţional care a afirmat şi a demonstrat magistral în lucrările sale fundamentale că „Literatura română e una şi indivizibilă”.
Călăuzit de acest adevăr, Mihai Cimpoi (născut la 3 septembrie 1942 în comuna Larga, judeţul Hotin) n-a uitat niciodată de confraţii români din Bucovina (ca şi de cei de peste celelalte hotare ale Basarabiei). Ori de câte ori a avut prilejul, a participat la întâlniri cu scriitorii din Cernăuţi, cu studenţii Universităţii cernăuţene, iar de pe la finele anilor ’80 ai sec. al XX-lea – la manifestările culturale tradiţionale, cum sunt sărbătoarea „Limba noastră cea română”, festivalul literar „Mihai Eminescu” ş.a. De prin anii ’60 şi până în zilele noastre distinsul critic literar a urmărit cu atenţie susţinută procesul (sau „microprocesul”) literar din Ţara Fagilor, a sprijinit şi a promovat orice „scânteie de talent” (vorba lui N. Iorga) apărută pe acest meleag înstrăinat, spunându-şi cu autoritate cuvântul despre poeţii de aici (Vasile Leviţchi, „basarabean-bucovineanul” Ion Vatamanu, Arcadie Suceveanu, Ilie Motrescu, Mihai Prepeliţă, Vasile Tărâţeanu, Ilie T. Zegrea, Ştefan Hostiuc, Arcadie Opaiţ, subsemnatul ş.a.). Intenţia dintotdeauna a marelui confrate basarabean a fost de a nu-i lăsa pe bucovineni (reg. Cernăuţi) în afara circuitului de valori spirituale româneşti, de a-i apropia de sânul patriei istorice şi culturale. Ne referim, desigur, în primul rând, la opera sa de mare anvergură O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (1996, 1997), dar şi la multe eseuri, consemnări, recenzii, discursuri în cadrul Congreselor şi al altor manifestări ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, pe care academicianul Mihai Cimpoi o conduce timp de cincisprezece ani.
Dar, fireşte, nu numai motive de ordin sentimental ne determină să scriem aceste rânduri omagiale; îndemnul principal îl constituie importanţa supremă a operei sale, în totalitatea ei.
Calificativul de „critic literar” se potriveşte (fiind suficient) doar pentru faza incipientă a activităţii intelectuale a lui M. Cimpoi. Pe parcursul anilor imaginea sa iniţială s-a amplificat substanţial, astfel încât astăzi trebuie să vorbim despre o personalitate complexă, plurivalentă, în opera căreia se sincronizează virtuţile criticului, esteticianului, filozofului culturii, istoricului literar etc. Nu putem trece cu vederea nici calităţile artistice ale scrierilor sale (fapt menţionat deja, pe alocuri). Eseurile lui M. Cimpoi, în majoritatea lor, sunt o proză densă, de idei; ele denotă o distinctă eleganţă a stilului, o pătrunzătoare sensibilitate, o puternică individualitate artistică.
Încă prin anii ’70-’80 ai secolului trecut, acele memorabile „eseuri duminicale” l-au consacrat în mod decisiv pe M. Cimpoi acestei arte care stă la interferenţa literaturii cu ştiinţa (filozofia). Poate mai mult decât oricare alt critic român contemporan el mizează pe forţa asociativă a cuvântului, reuşind să-l apropie pe cititor de subiectul discutat – nu numai cu gândul, ci şi cu sufletul. S-a remarcat, pe bună dreptate, că „M. Cimpoi este înainte de toate un critic-artist prin gândire şi expresie, prin viziune şi metaforă, prin paradoxuri şi calambururi, prin ironii şi aluzii fine” (M. Dolgan). Or, Mihai Cimpoi este şi un critic-savant, critic-exeget (estetician, filozof, istoric al culturii), un erudit explorator şi excelent interpret de semnificaţii filozofice ale operei literare.
În ansamblul ei, dar şi în anumite ipostaze concrete, opera critică a lui M. Cimpoi (fie eseistică, fie exegetică, hermeneutică) este „comparabilă” pe linie maioresciană (un volum recent al său preia titlul cercetărilor lui T. Maiorescu şi analizează „starea literaturii noastre şi direcţia spiritului public” – Critice, 1, Fierăria lui Iocan, 2001). Deşi nu-i lipseşte aparentul „impresionism” lovinescian al judecăţilor (posedând un excepţional „simţ al valorii”, un gust cultivat) şi, după cum s-a mai observat, nici – drept călăuză – conceptul călinescian de creaţie prin cultură (artistică, estetică, filozofică). Nu-i este deloc străină nici psihanaliza literară modernă (Gaston Bachelard ş.a.), mai cu seamă în eseurile despre poetica eminesciană. Cu toate acestea, nefiind eclectic, M. Cimpoi este „inconfundabil” nu numai sub aspect stilistic, ci şi prin modul original de interpretare complexă a fenomenelor artistice româneşti şi universale, prin tehnica sa „de mozaic” aplicată în procesul de reconstituire a imaginilor marilor personalităţi ale culturii româneşti (Eminescu, Blaga, Brâncuşi ş.a.), de relevare a mecanismelor poetice ale gândirii lor.
Este imposibil să ne referim la toate (sau aproape toate) lucrările acad. M. Cimpoi (circa 20 de volume); ar trebui să conturăm, cel puţin, o istorie a criticii şi a esteticii româneşti din Basarabia pe parcurs de patru decenii. Primele sale articole, recenzii, consemnări, eseuri au marcat deja o cotitură radicală, decisivă (în aspect estetic) în gândirea critică din Moldova, prin respingerea categorică a sociologismului vulgar, a dogmatismului tematologic şi ideologic, a simplismului, o descătuşare, deşablonizare a actului critic datorită orientării spre tradiţiile naţionale clasice şi experienţele moderne.
În biografia „criticului disident” M. Cimpoi anii ’60-’70 ai secolului al XX-lea se află sub semnul unor febrile căutări de valori autentice în scrisul basarabean. Avem în vedere cărţile sale: Mirajul copilăriei (1968), Disocieri (1969), Alte disocieri (1971), apoi Focul sacru (1975), Întoarcerea la izvoare (eseuri despre Gr. Vieru apărute în volum mai târziu, 1985) ş.a.
Spre finele anilor ’70 ai sec. al XX-lea începe marele urcuş eminescian al lui M. Cimpoi cu volumele: Narcis şi Hyperion, 1979 (reluat în 1985, 1994 – în colecţia „Eminesciana” la Iaşi); îi urmează mai târziu alte volume deosebit de originale – Căderea în sus a Luceafărului (eseuri), Galaţi, 1993; Spre un nou Eminescu (dialoguri cu eminescologi din lume), Chişinău, 1993, Bucureşti, 1995; Plânsul demiurgului. Noi eseuri despre Eminescu, colecţia „Eminesciana”, Iaşi, 1999 ş.a., devenite lucrări de referinţă în eminescologia modernă.
Exegetul depăşeşte în mare măsură limitele şi modelele tradiţionale care, după cum menţionează Domnia sa, „desprindeau faţetele disparate ale personalităţii Poetului, nu imaginea ei organică”. În studiul Narcis şi Hyperion, precum şi în alte lucrări ale acad. M. Cimpoi, universul poetic eminescian este explorat dintr-o perspectivă ontologică extinsă în mod considerabil; se conturează pregnant imaginea sintetică a Marelui Poet al fiinţei, a unui homo eminescianus complex cu dominantele existenţiale, dar şi cu multiple faze intermediare ale trăirii sale în „lumea cea mică”, efemeră. În acest sens, sunt relevate cu subtilitate toposurile eminesciene mai puţin sesizabile şi mai puţin sesizate anterior în nuanţele lor interferenţiale.
Deosebit de revelatoare sunt şi aspectele comparate ale studiilor exegetului coborâte în substraturile mito-poetice ale miracolului eminescian şi apoi receptate prin grila modernităţii şi a postmodernităţii. Unele traduceri (ce-i drept, încă fragmentare) ale acestor şi altor lucrări ale acad. M. Cimpoi în limbi de circulaţie universală contribuie, realmente, la o cunoaştere mai bună în lume a operei lui M. Eminescu ca sinteză a sufletului românesc. Încercările de a-l „demola” pe Eminescu, întreprinse în ultimul timp, înseamnă, deci, o renunţare la propriul suflet, la propria fiinţă (a se vedea remarcabilul articol al acad. M. Cimpoi „Eminescu şi bolile culturii româneşti”, în vol. Critice, 1, Fierăria lui Iocan, 2001).
Calea luminată de Luceafăr îl duce pe exeget spre labirinturile creaţiei altor scriitori şi oameni de artă care reprezintă conştiinţa noastră etnică: Lucian Blaga (vol. Lucian Blaga: Paradisiacul. Lucifericul. Mioriticul, Cluj-Napoca, 1997), Constantin Brâncuşi (Brâncuşi, poet al ne-sfârşirii, Chişinău, 2001 – cu rezumate în cinci limbi: franceză, engleză, germană, spaniolă, rusă). Acad. M. Cimpoi este captivat, şi în cazul de faţă, de poezia şi arta esenţelor, ale fiinţei româneşti. Dar nu numai atât. El îşi dă seama că Poetul ne-sfârşirii, al fiinţei (ca şi Eminescu), C. Brâncuşi poate fi înţeles mai bine dacă îi privim opera miraculoasă prin perspectiva poeziei moderne universale şi româneşti (Blaga, Arghezi, Barbu, Bacovia ş.a.).
Caracteristicile originale („matricea stilistică” românească) se proiectează pregnant pe fundalul paralelismelor de diverse dimensiuni (europene, universale). E o metodă aplicată cu mult discernământ de către M. Cimpoi. Susţinute de o cultură enciclopedică, de un ascuţit spirit de observaţie, aspectele comparate ale eseurilor şi studiilor sale conţin (uneori în subtext) valoroase sugestii privind universalitatea şi originalitatea multor scriitori. Fiindcă, după cum subliniază cercetătorul acum douăzeci de ani (în vol. Cicatricea lui Ulysse, 1982), „comparatismul s-a transformat într-un principiu intrinsec oricărei analize a valorii unui mare scriitor. Ca niciodată ne gândim azi la Marele Context, la situarea valorică a unui sau a altui scriitor în unicul organism al literaturii universale”. Or, spre deosebire de alţi comparatişti ai timpului, M. Cimpoi e tentat nu atât de paralelisme de suprafaţă, la nivelul temelor, al subiectelor şi al problematicii, cât de analogiile caracterologice, de înrudirile spirituale între scriitori (adică de acele „familii de spirite” despre care vorbea încă Sainte-Beuve), ale tipurilor de sensibilitate şi formaţie estetică, de tangenţele uneori infailibile (dar totuşi perceptibile – a se vedea şi volumul Duminica valorilor, 1989). Prin depăşirea canoanelor metodologice de acum câteva decenii, M. Cimpoi reuşeşte (ceea ce nu au reuşit alţi „astronomi” ai spiritului) să-l întrevadă pe Eminescu în constelaţia poeţilor sec. XX.
Un volum mai recent de eseuri ale acad. M. Cimpoi – Mărul de aur (Bucureşti, 1998) e subintitulat „Valori româneşti în perspectivă europeană”. Reluând în discuţie ideea europeană, autorul scrie: „Nu vom exagera spunând că toate momentele afirmării de vârf ale culturii române au fost momente ale afirmării ei europene”. Autorul, prin excelenţă filozof al culturii, în cazul dat, relevă unele dimensiuni europene ale spiritualităţii româneşti, demonstrând că „ideea românească” se vrea mereu organică (păstrându-şi, în acelaşi timp, originalitatea) în deschiderea ei firească spre ideea europeană.
În ceea ce priveşte literatura română din Basarabia (ca şi cea din nordul Bucovinei), „ea abia se deschide din tăcerile ei” seculare, căutându-şi locul (cuvenit) în contextul literaturii naţionale „unice şi indivizibile”. De aceea masiva lucrare O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia îşi are o dublă menire istorică şi culturală: să demoleze zidurile tăcerii crescute împrejur şi să reconstituie din fragmente disparate, uneori îngropate în moloz, un impunător complex arhitectural.
Este locul, în această ordine de idei, să ne referim şi la publicistica lui M. Cimpoi din volumul Basarabia sub steaua exilului (Bucureşti, 1994), la reflecţiile sale privind exilul basarabean ca exil interior (valabile şi pentru nordul Bucovinei), precum şi în sens mai extins – la recenta sa carte despre fiinţa românească, volum ce poartă un titlu deosebit de sugestiv: Cumpăna cu două ciuturi... (2000).
Personalitatea proeminentă a lui M. Cimpoi, critic şi istoric literar, scriitor, filozof al culturii cu renume mondial, membru de onoare al Academiei Române (1991), membru titular al AŞ a Moldovei (1992), doctor habilitat în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor (PEN-Club), „susţinător de frunte al cauzei naţionale” (acad. C. Ciopraga), „stâlp al vieţii culturale din Basarabia” (acad. Eugen Simion, Preşedintele Academiei Române), e demnă de un amplu portret monografic ce ar pune în lumină mult mai diverse ipostaze ale vieţii şi operei acestui modern „ostaş al propăşirii” (Alecu Russo) Neamului românesc.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog