Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

MIHAI CIMPOI – 60

O conştiinţă matură

Victor CRĂCIUN

Alte articole de
Victor CRĂCIUN
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XII, 2002

Pentru tipar

Am fost cel dintâi cititor al destăinuirilor lui Mihai Cimpoi, dintr-un Curriculum vitae de care, într-un fel, sunt „vinovat” că a fost elaborat. Dorind să nu înşiruie o samă de fapte serbede, s-a întrebat, la începutul acestuia şi în maniera proprie de lămurire a câmpului de bătălie, ce ar trebui să fie acest înscris, decis după opinia noastră spre o destăinuire organică, de conştiinţă, a acţiunii sale intelectuale, lăsând biograficul, atât de necesar într-un Curriculum vitae, pentru alte dăţi sau pentru alţii.
Astfel încât, cronologizarea înseamnă traversarea unei vieţi de om care este cum a spus Iorga, alegând momentele ei semnificative legate de mentori (şi modele) şi de lucrările elaborate. Şi ele sunt alese dintr-o acţiune întinsă, interesat în principal de ceea ce socoate a fi pilonii de rezistenţă ai spiritului său constructivist. Căci, după ce jalonează acest efort istoric-cultural, îşi defineşte apartenenţa la tipologia Meşterului Manole, benefică în înălţarea ei fără prihană.
Viaţa lui Mihai Cimpoi se identifică cu însăşi Viaţa Basarabiei. S-a născut în România Mare, la 3 septembrie 1942, şi a trăit tragedia raptului, începând cu 1950, făcându-şi studiile primare, liceale, universitare pe pământul natal în care se simţea, pe măsura „spaimelor”, cum ar fi spus Marin Preda, un exilat în propria românitate. Trezirea din amorţeala provocată s-a produs, fireşte, la 45 de ani, o dată cu fiorul eliberării conştiinţei naţionale din Basarabia şi a descinderii la lumina adevăratului specific de neam.
O conştiinţă matură şi decisivă după acumulări trudnice, tainice şi hotărâte. Ursul din el purta dorul mierii ştiind unde o găseşte. Pasul spre obârşii era asigurat de Ilie Românul – cum era poreclit tatăl lui în sat, nu numai din cauza neamurilor de dincoace de Prut, dar şi pentru comportament şi gândire, ceea ce îl face pe actualul academician să se socoată un „moromeţian”. Dedulcit deci la mierea neamului – limbă, tradiţie, datini, obiceiuri – Mihai Cimpoi s-a aşezat cu forţa tălpăligelor existenţei sale, dăruindu-se prelungirii acestor înţelesuri.
A făcut-o în mii de articole, conferinţe, intervenţii, declaraţii, rapoarte, unele pătrunse în cărţi, altele de natură dinamică a acţiunii culturale şi sociale în acea înţeleaptă politică naţională pe care o desfăşoară de atunci fără încetare.
Am desluşit vreme de paisprezece ani de când îl cunosc, în persoana lui Mihai Cimpoi, intelectualul cel mai desăvârşit al pământului dintre Prut şi Nistru caracterizându-l militantismul culturii naţionale, spiritul ordonat filosofic şi capacitatea integratoare a specificului basarabean în ansamblul cultural românesc. Urmărind cu atenţie fenomenul contemporan dintre Prut şi puţin peste Nistru, îmi permit să afirm că există numeroşi savanţi, până la energeticieni nucleari şi cosmici, geofizicieni, matematicieni, artişti de valoare mondială.
Cu riscul de a formula un tabel personal mendeleevian al galaxiei basarabene, ne permitem să înscriem în căsuţele de valori ale răstimpului contemporan câteva nume definitive pentru cultura naţională şi mondială de la Eugen Doga, Emil Loteanu, Petru Soltan, Eugen Grebenicov, Mihai Cimpoi la Anatol Codru, Maria Bieşu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, celelalte locuri fiind acaparate de alţii sau aşteptându-şi inscripţia cutezătoare în cel mai apropiat timp. Dar cel care reprezintă spiritul istoric şi cutezanţa în acţiune rămâne, indubitabil, Mihai Cimpoi. Nu întâmplător este membru al Academiei de la Chişinău şi al celei de la Bucureşti, şi dacă în Curriculum vitae sunt menţionate doar cărţile pe care le socoate fundamentale, zece la număr, bibliografia lor reală urcă acest obol adus culturii naţionale cu încă douăzeci. Cariera criticului şi istoricului literar începe cu analizele creaţiilor lui Grigore Vieru şi Ion Druţă, dar şi cu tentaţia de a efectua disocieri, deci contribuţii proprii privind mari scriitori români (toate între 1968-1975). În 1979 publică Narcis şi Hyperion („eseu despre poetică”), deschizătoare de drum a unei profunde şi constante cercetări, cu reeditări şi îmbogăţiri, adăugând la aceasta Căderea în sus a Luceafărului, Eminescu, poet al fiinţei, Plânsul demiurgului şi o viziune asupra universalizării eminescianismului, Spre un nou Eminescu, dialoguri cu eminescologi şi traducători din întreaga lume, carte completată în volumul succesiv (al VIII-lea) din Corpus Eminescu. Cel mai mare creator al românităţii, pilon al întregii noastre spiritualităţi, nu rămâne unicul destin cercetat. I se alătură alte nume, Lucian Blaga văzut ca Paradisiac, Luciferic, Mioritic (1997) şi Brâncuşi, poet al ne-sfârşirii (2001).
Călinescianul care se doreşte, trăgând-şi osânza din conceptul şi modalitatea critică a mentorului, îşi dezvăluie deplin aceste însuşiri în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (apărută în trei ediţii, 1996, 1997 şi din nou revăzută în 2002), prima viziune integratoare a culturii dintre Prut şi Nistru în ansamblul spiritualităţii româneşti. Fără acest edificiu este imposibil de formulat, de acum înainte, acea istorie a literaturii românilor, atât de necesară şi aşteptată. Ceea ce caracterizează întreaga operă a lui Mihai Cimpoi este mai întâi detaşarea de localismul basarabean, oricât de creator ar fi el, spre concurenţa cu valorile naţionale româneşti, din a doua jumătate a veacului XX. Izbânda este incontestabilă, situarea cercetătorului de la Chişinău devenind, indiscutabil, de talia distinctelor personalităţi din ţară, uneori depăşindu-le prin varietatea perspectivei care colorează specificul naţional, ades uitat, îndeosebi în ultimul deceniu. Adăugăm „căderea în sus”, pentru a-i folosi propria expresie, în locul unui termen obişnuit, evoluţia proprie, urcând în trepte, fiecare volum aducând noul orizont descoperit, acea împletire a fiorului basarabean cu matricea unică a românităţii. Şi, dar nu în sfârşit, adâncimea filosofică a excursului cultural şi literar, şi ea definită arhetipal, dar adecvată la modernitate cum se defineşte în Cumpăna cu două ciuturi.
Conştiinţă românească deplină, opera lui Mihai Cimpoi nu se înfăptuieşte doar la masa de scris, firesc cea mai dragă şi îmbietoare, ci şi în încăierarea socială şi culturală, în veşnic şi neîncheiat război împotriva duşmanilor limbii şi literaturii române în care îşi poartă nu atât toiagul de comandant, cât iluminarea strategică atât de necesară într-o înfrângere prin strategie a inamicilor.
Vreme de paisprezece ani ne-am aflat alături şi în timp ce mulţi bărbaţi ai Basarabiei „şi-au luat valea”, s-au resemnat în faţa mancurtismului, ba chiar au renunţat, tăgăduind neputinţa, Mihai Cimpoi continuă să apere limba română, să-şi sprijine confraţii, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, să descopere resurse pentru a promova cărţile de valoare şi legăturile cu România şi Europa.
Ca vicepreşedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi al Congresului Spiritualităţii Româneşti şi preşedinte al Ligii Culturale din Basarabia rămâne neobosit în aplicarea programului statornic de susţinere a culturii unice, contribuind la organizarea podurilor de verb şi construirea unor monumente de conştiinţă, la sedimentarea idealurilor comune ale românităţii. Toate acestea scriem că reprezintă cealaltă latură, venind din Nicolae Iorga, a personalităţii sale.
Şi iată că, fără să observăm aproape, Mihai Cimpoi îşi dezvăluie vârsta de 60 de ani.
Frumoasa vârstă a muncii criticului, cu proiecte numeroase de viitor. G. Călinescu crea Istoria literaturii la 40 de ani. Mihai Cimpoi a înfăptuit-o la 55 de ani. Scopul era acelaşi. Drumul diferit. Într-o Basarabie încătuşată, oprimată lingvistic şi cultural, timpul s-a eliberat mai greu, dar viteza impusă de începutul noului mileniu are efecte asupra mişcării în perspectiva elaborărilor viitoare. Trăind încă viaţa Cumpenei cu două ciuturi, truda nu este deloc uşoară. Miracolul, acel miracol unic este fântâna, aceeaşi pentru ambele ciuturi. Ea este izvorul tămăduinţei românităţii fără de moarte.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog