Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PERMANENŢA CLASICILOR

Dimitrie Cantemir – homo universalis

Viorel Dorel CHERCIU

Alte articole de
Viorel Dorel CHERCIU
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XII, 2002

Pentru tipar

Probabil şocul produs de strămutarea în noosfera europenizată a Franţei a declanşat acea furie oarbă în străfundurile fiinţei învolburate a tânărului Emil Cioran, deplângând minoratul mioriticei culturi româneşti abia desprinsă de oralitatea nepersonalizată şi non-transsubstanţiată auctorial.
Într-o formulare sintetică, dintru început trebuie să spunem că evoluţia culturii române s-a consumat într-o combustie lentă, dar edificatoare din Evul Mediu, când în Europa se disociaseră două tipuri de civilizaţie. Prima era aria de cultură dominată confesional de Biserica Romano-Catolică, folosind ca principal mijloc de expresie latina, iar cealaltă teritorialitate culturală şi civilizaţională gravita în jurul Bizanţului, unificând într-un mod original ideea de stat romană şi limba greacă drept instrument de osmoză culturologică.1 Secolul IX a omologat renaşterea carolingiană în Occident şi renaşterea bizantină sau aşa-numita schismă a lui Fotie în Răsărit.2
Metodologic este imposibil să departajezi operativ-constructiv o tratare morfologică de o analiză „axiologică”3 a unui fapt cultural. Dubletul conceptual sincronism-protocronism de multe ori este inadvertent realităţilor culturale complexe, mai ales din cauza fenomenului universal de aculturaţie. Influenţele au un rol însemnat de netăgăduit în accelerarea procesului de destrămare sau de constituire a unei paradigme culturale, dar în nici un caz nu le putem acorda acestora statutul de factor generator al unei noi direcţii într-o cultură constituită.4
Secolul al XVII-lea românesc stă în întregime sub semnul unei largi deschideri spre umanismul renascentist care pătrunde prin trei filiere – Polonia, Ungaria şi Italia – şi spre barocul european, vehiculat de Contrareformă.5 Inflexiunile cântecului de lume grăbesc parcă sfârşitul procesului de alexandrinizare a literaturii culte ce trecuse prin retortele alambicate ale retorismului de sorginte bizantină.6
Ebuliţia culturală românească a secolului XVII culminează în personalitatea şi opera celui mai reprezentativ geniu pe care-l dăduse Răsăritul întreg de la căderea Constantinopolului – Dimitrie Cantemir. Viitorul domn al Moldovei şi cărturar de seamă al timpului se naşte într-o familie modestă. Numele de Cantemir nu era al său, ci a fost dat în amintirea unei vestite şi temute căpetenii, celebru oştean tătar de la începutul veacului al XVII-lea, împotriva căruia luptaseră dârz codrenii din Fălciu.7 Actele atestă că familia sa este din satul Silişteni, de pe malul Elanului, în amintitul ţinut.8 Fiul mai mic al lui Constantin Cantemir, Dimitrie, s-a născut la 26 octombrie 1673. Din copilărie, tatăl său îl încredinţează preotului grec, originar din Creta, Ieremia Cacavelas, poliglot şi erudit în materie de teologie, cu înalte studii la Lipsca şi Viena, care venise în Moldova ca profesor la şcoala domnească din Iaşi, unde preda limba greacă.9 Cultura teologică impresionantă a învăţătorului cretan a înrâurit sensibilitatea învăţăcelului într-o direcţie mistică, la fel influenţa pozitivă a mamei sale, Ana Bantăş, originară dintr-o veche familie moldavă, femeie cu o instrucţie de excepţie.10
În anul 1688 este trimis la Constantinopol, unde ia contact cu cele mai înalte medii culturale, mai ales cu Marea Şcoală sau Academia Patriarhiei Ortodoxe, continuatoare a strălucitei Universităţi a Bizanţului. Patriarhul Chiril Lucaris, prelat învăţat şi emancipat de tutela rigidă a ortodoxismului, a imprimat acestei respectabile instituţii de învăţământ o accentuată orientare teologic-umanistă. În anul 1624, este numit în fruntea ei Theophil Coridaleu, om cu orizont larg, filozof îndrăzneţ, hermeneut desăvârşit al textelor teologice şi filozofice, fost profesor la şcoala grecească din Veneţia.11 Aici, în fosta capitală a Bizanţului, Cantemir a cunoscut şi cultura arabo-turcească, intrând în legătură cu învăţaţi turci şi deprinzând limbile: turcă, persană şi arabă.12 Mai târziu, în Istoria Imperiului Otoman, elogiază pe Saadi Effendi, matematician, căruia îi mulţumeşte pentru că l-a iniţiat în limba turcă.
Constantin, tatăl său, simţindu-şi sfârşitul apropiat, în primăvara anului 1693, întruneşte divanul în scopul alegerii urmaşului la domnie.13 Boierii ţării îl aleg domnitor pe tânărul trimis la studii, Dimitrie, dar care nu domneşte decât trei săptămâni, căci este înlocuit cu Constantin Duca, omul ajutat cu bani de Constantin Brâncoveanu. Într-o atare situaţie disponibilizantă, domnul de 19 ani se întoarce în capitala Imperiului Otoman la învăţătură.
Cam prin jurul anului 1700 revine pentru scurt timp în Moldova şi se căsătoreşte cu Casandra, fiica lui Şerban-Vodă Cantacuzino, cel care încercase o politică de eliberare de sub jugul turcesc. Zece ani aşteaptă la Constantinopol împrejurarea favorabilă de redobândire a tronului domnesc, fapt întâmplat în anul 1710. Cunoscând din interior slăbiciunile politice şi morale ale sultanilor şi implicit ale imperiului acestora, Dimitrie Cantemir provede eliberarea Moldovei de sub jugul semilunii cu sprijinul militar al lui Petru cel Mare al ruşilor. Două erau obiectivele politice ale domnitorului moldovean: emanciparea faţă de turci şi instaurarea unei monarhii ereditare. Meteorica domnie însă nu-i îngăduie împlinirea acestui vis conceptualizat mai târziu în opera sa Descriptio Modaviae sub numele de statologie.14
După lupta de la Stănileşti, conjuncturile istorice fac ca principele moldovean să părăsească, la 16 iulie 1711, definitiv Iaşul, luând drumul exilului în Rusia. Trecu Jijia pe la Popricani, întâlnindu-se cu armata rusească la Zagarancea, pe Prut. Împreună cu aceasta, trecu râul pe la Ştefăneşti, însoţit de 24 boieri şi 4.000 de soldaţi credincioşi moldoveni.15
Ţarul îi acordă titlul de principe al Rusiei, o pensie anuală de 6.000 de ruble, curţi la Moscova şi moşii lângă Harkov. În cei 12 ani de şedere în Rusia, în ciuda accidentelor biografice, Cantemir lucrează intens la elaborarea vastei sale opere, care l-a consacrat ca pe unul dintre marii umanişti ai lumii.
Istoria universală a culturii înfăţişează etapa umanistă ca un punct turnant în diacronia mentalităţilor, mişcarea ideilor făcându-se într-un ritm natural, cultura asumându-şi funcţia de a forma un nou model universal de cunoaştere. Contactele culturale dintre Occident şi Orient continuă în ciuda barierelor confesionale, a diversităţilor lingvistice şi, desigur, a prejudecăţilor politice.
Cărturarii din Principate îşi procurau ediţii erudite, cu prilejul călătoriilor în ţările europene occidentale, de la străinii aflaţi în trecere pe aici sau prin emisarii trimişi în străinătate. Interferenţele cu lumea neo-greacă se amplifică în a doua jumătate a secolului XVII, însă curentele înnoitoare pornesc mai puţin din Grecia continentală, intrată sub dominaţia otomană şi mai mult din insulele ioniene, precum şi din centrul culturalităţii europene constituit la Veneţia.16
Asimilând famelic valori din diversele tradiţii culturale, umanistul a preconizat un model universal, opus clericului şi cavalerului, protagonişti ai unei astfel de universalităţi.17 În speţă, Dimitrie Cantemir se formase intelectualiceşte după modelul cultural bazat pe antichitatea greco-latină şi pe cultura orientală.18 Culturologii delimitează trei tipologii distincte configurate în spaţiul sud-est european din punctul de vedere al formelor de comunicare: înţeleptul, cărturarul şi omul de ştiinţă.19 Principele moldav reuşeşte extraordinara performanţă de a-şi anexa şi interioriza elemente din această întreită paletă de existenţă culturală.
Apartenenţa organică la un spaţiu al creştinătăţii orientale a amprentat vizibil începuturile operei cantemiriene care emană reflexivitate metafizică şi predispoziţie contemplativă. Scrierile din această perioadă combină evidentele surse orientale cu discretele irizări ale unui ezoterism occidental, indus desigur prin filiera livrescă şi contactul direct cu membri notorii ai unor societăţi secrete de tip rosicrucian.20 Timpul recluziunii din Rusia a fost intervalul care l-a consacrat pe Cantemir drept un cărturar şi spirit ştiinţific de primă mărime.
Europa veacurilor în cruce – sec. XVII-XVIII – a suportat transferul paradigmatic de la Evul Mediu la Lumea Modernă. Ştiinţa, tehnica, filozofia, artele, medicina, jurisprudenţa beneficiază de un avans spectaculos. Francezii domină net literatura, olandezii – arta plastică, iar italienii – muzica. Spaţiul românesc, conectat Orientului Apropiat şi fostului Bizanţ, rămâne productiv între aceste aliniamente epistemologice. El nu se singularizează şi nici nu devine autist în acest tablou continental al efervescenţelor creatoare disputative a întâietăţilor axiologice, ci se bucură de interesul alterităţii congenere. Astfel, patriarhi ai Ierusalimului şi Constantinopolului înfiinţează tipografii la Iaşi şi Bucureşti: Matei, episcop al Mirelor, scrie despre Ţările Române; George Palamed, cretan de origine, a scris o cronică despre Mihai Viteazul.21 Ortodocşii din Arabia, Siria şi Liban îşi tipăreau la Iaşi, Bucureşti sau Târgovişte lucrări menite să conserve spiritul bizantin viu ca unul dintre factorii distanţării faţă de lumea islamică. Legăturile cu Athosul, Sinaiul, Antiohia, Alexandria şi Ierusalimul constituie o altă cale de păstrare a contactelor culturale şi religioase dintre cele două geografii care alcătuiseră limitele de est şi de nord ale Imperiului Roman de Răsărit.
Dimitrie Cantemir a fost unul dintre puţinii care a reuşit să străpungă cortina acestui complicat Ev Mediu românesc, întru cunoaşterea plafonului înalt al problemelor europene şi chiar transeuropene.
Arborescenta operă cantemiriană are neîndoielnic contraforturi exogene, care nu-i ştirbesc nicidecum originalitatea, ci, dimpotrivă, o amplifică şi augmentează. Anastasie Condoidi, profesorul copiilor lui Cantemir, om cu studii în Italia, emigrat cu el în Rusia, i-a mijlocit multă vreme relaţiile cu istoriografia italiană; Anastasie Nausios, studiase la Oxford, recunoscut drept un lingvist de marcă, specialist în limba greacă, i-a întreţinut cărturarului moldovean legătura cu mediile pietiste din Halle, în special cu lingvistul din America de Nord, Cotton Mahler, reprezentant al puritanismului anglican, erudit în limbi slave.22 Teologul Peter Müller îi prezintă lui Cantemir pe Johann Gotthilf Vockerodt, jurist şi pedagog, care a educat progeniturile domneşti şi l-a ajutat pe autor la ordonarea uriaşului material al Istoriei Imperiului Otoman.23 Cu pasiune şi meticulozitate, adună cronici slavone, ruteneşti, poloneze, maghiare, germane, surse primare, în vederea valorificării istoriografice, demers ce urmărea în subsidiar impunerea Ţărilor Româneşti în conştiinţa europeană. Resortul adânc al fascinaţiei Orientului global este, în cazul lui Cantemir, talentul şi vocaţia de umanist european. Dorinţa sa de cunoaştere era devoratoare, de multe ori frizând un ridicol bine temperat. De exemplu, de la profesorul de muzică al seraiului Kiemani Ahmed, a învăţat nu numai istoria muzicii turceşti, ci şi să cânte vocal şi la unul din cele mai grele instrumente: tamburul cu două corzi duble şi una simplă.24 De asemenea Angeli, un grec turcit, l-a dăscălit nu numai în materie de muzică turcească, ci şi în teoria muzicii modale greceşti de tip religios. Devenit, conform ierarhiei din învăţământul turcesc, maestru – „usta” – el este considerat unul dintre întemeietorii muzicii culte orientale. În această calitate de muzician, Cantemir a avut elevi care au deţinut ranguri înalte la Curte, cum ar fi marele haznedar – „vistiernic” – Davul Ismail Effendi, care era şi capuchehaie a hanului tătar Devlet Ghirai al II-lea, şi Latif Celebi, ambii susţinători politici, care şi-au îndemnat mentorul să scrie tratatul de notaţie muzicală.25 „Starea” politico-militară a Porţii îi era cunoscută de la personaje importante din ierarhia statală. Ibrahim Paşa, haznedar, bun cunoscător al finanţelor şi sistemului fiscal al imperiului, dar şi al războaielor otomane cu creştinătatea, i-a furnizat prietenului moldovean informaţii orale, care au fost apoi valorificate în lucrările sale.
Pătrunderea prin amiciţie în serai i-a facilitat intrarea în legătură cu Levni, pictorul oficial al Curţii, singurul care avea dezlegare să picteze portretele sultanilor, spre a le depune la biblioteca seraiului, unică în imperiu.26 Alte două relaţii de majoră importanţă pentru Cantemir au fost cele cu Ciorluli Ali Paşa şi Rami Mehmed Paşa, care aveau o situaţie de excepţie în imperiu.27 O cunoştinţă deosebită a fost contele Piotr Alexeevici Tolstoi, pe care l-a întâlnit în 1701, când acesta era ambasador la Constantinopol.28
Deschiderea europeană a lui Dimitrie Cantemir, cu osebire către ţările germanice, era motivată de concepţia sa politică, cum că Habsburgii şi Prusia pot stăvili penetrarea turcilor în Europa. Deşi considerat vreme de secole ca cel mai bun orientalist al Europei, cărturarul moldav a fost esenţialmente preocupat de Imperiul Otoman ca putere politică, militară, culturală şi religioasă, nicidecum de orientalistică.29
Creştinătatea europeană era înţeleasă ca unitate spirituală medievală, aşa cum reiese din structura de ansamblu a Istoriei Imperiului Otoman care este fundamentată după principiul filozofiei istorice al creşterii şi descreşterii de esenţă organicistă, considerată una din marile descoperiri ale lui Giambattista Vico.30 Sistematizarea colosalului material faptic al acestei lucrări a fost făcută de autor cu ajutorul unor persoane cunoscute în circulaţia europeană a ideilor: Vockerodt şi Hausios. Un asemenea substrat istorico-politic şi noematic a făcut ca această Istorie să aibă o audienţă europeană maximă, considerată timp de un secol sursa cea mai autorizată şi veridică pentru cunoaşterea acestei excrescenţe monstruoase – Imperiul Otoman. Scrisă în limba latină, chiar înainte de a fi tradusă în limbile occidentale, cartea aceasta i-a adus lui Cantemir faima de istoric european. Traducerea în limba engleză s-a făcut, în 1734-1735, de către pastorul Tindal, pe când fiul fostului domn moldovean, Antioh, era ambasadorul Rusiei la Londra.31 Au urmat tălmăcirile în limba franceză, în 1743, de M. de Jonquières, pe când Antioh era ambasador al aceleiaşi puteri la Paris, şi în limba germană, când, în 1745, Schmidt se foloseşte de textul englez. În semn de omagiu, ţarul Petru I, pe când încă trăia D. Cantemir, porunceşte lui Dimitrie Grozin să traducă această carte şi în limba rusă, lucru săvârşit, însă tipărirea nu s-a făcut.32 Tradusă în cele trei limbi occidentale, s-a răspândit în toată Europa şi a fost, până la apariţia, în 1827, a lucrării lui Hammer Purgstall, izvorul nr. 1 de informare despre istoria turcilor. Ca o ironie a sorţii, în limba română această lucrare s-a tradus şi tipărit abia în anul 1876, în două volume, de dr. Iosif Hodoş.33
Trebuie spus că, în bibliotecile publice din Statele Unite ale Americii, există în zeci de exemplare aproape toate ediţiile operelor lui Cantemir, publicate în întreaga lume, în afara celor aflate în colecţiile particulare de cărţi rare. Manuscrisul original în limba latină – ultima formă văzută de autor înainte de tipar – având ştersături, adăugiri, marginalii, adnotări, se găseşte la una dintre cele 94 de biblioteci ale Universităţii Harward din Cambridge Massachusetts.34 Datele tehnice ale voluminosului manuscris sunt relevante în privinţa dimensiunii monumentale a acestei lucrări istoriografice: 1080 pagini mari – 54+532+286+208 – scris pe fascicule de câte 16 pagini notate jos cu seriile de litere A-Z, a-z, Aa, caligrafiate cu cerneală neagră şi arareori roşie, pigmentate cu numeroase citate în arabă, persană şi turcă, toate cu caractere arabe.35 Volumul este legat în catifea roşie, iar coperţile sunt prinse cu două panglici de mătase albastră. Sigiliul lucrat artizanal înfăţişează trei cărţi gravate cu silabele VE – HI – TAS şi cuvintele „Christo Ecolesie”.36
Cota de popularitate a acestei cărţi nu înseamnă că înaintea ei nu au existat altele care tratau acelaşi subiect. Unele dintre ele sunt citate de învăţatul principe moldovean: J. Leunclavius Historiae Musulmanea Turcorum – Frankfurt, 1596; Ph. Leonicerus Chronicarum turciorum – Frankfurt, 1598; P. Ricaut Histoire de l’état présent de l’empire ottoman, Paris, 1695.37 Lucrarea lui Cantemir se bucură de înaltă apreciere pentru că foloseşte izvoare primare, chiar dacă partea I este o prelucrare a Sinopsei istorice scrisă în limba turcă de Saadi Effendi din Larissa, care îi fusese dascăl în Constantinopol. Opera istoriografică a lui Cantemir, impresionantă, relevă o proiecţie a Istoriei ca adâncime temporală în universul orizontal al politicii şi mai puţin vizează verticalitatea metafizică şi transcendentală. Desigur, scrierile istorice nu puteau face abstracţie de realităţile geografice. Pentru a ilustra cartografic toată fenomenologia şi evenimenţialitatea istorică, Cantemir a întocmit hărţi, unele anexându-le la lucrări de istorie. Hărţile cantemiriene fixează detalii pe care geografii vremii nu le înregistrau, de pildă reperele strategice.
Dimitrie Cantemir, autor şi model întru culturalitate, şi-a construit Opera într-un punct de intersecţie a marilor timpi38 ai Culturii – medievalitate, renascentism, baroc, iluminism – dar şi în culoarul interferenţelor unor curenţi veniţi din spaţii spirituale polare: Orient – Occident, Nord – Sud, Orient creştin – Orient islamic. Enciclopedismul său transpare printr-un mixaj interdisciplinar aplicat în mai toate creaţiile, indiferent de domeniu. Astfel, etnografia şi folclorul, mitologia, religia, filozofia, lingvistica, arheologia, numismatica, arhitectura, muzica, artele plastice, epigrafia, genealogia, heraldica ş.a. sunt uzitate în regim de auxiliaritate, pentru compactarea unui discurs polisemantic.
Capodopera principelui Cantemir este, neîndoielnic, Istoria ieroglifică, care integrează organic umorile culturale ale personalităţii sale. Greu încadrabilă într-un anume gen literar, această scriere înmănunchează câteva din trăsăturile modelului literar oriental în mod global39:
• conceperea cuvântului ca instrument de revelare a invizibilului;
• acceptarea realului doar în măsura în care poate fi depăşit de un supra-real;
• transgresarea realităţii istorice prin mit şi alegorie ce trimite invariabil la esenţă;
• prodigalitatea ornamentală, luxurianţa paroxistică a formei ce trimite invariabil la esenţă;
• tempo-ul specific literaturii orientale;
• preeminenţa poeticului asupra prozei.
Orientalismul lui Cantemir nu este doar un fenomen stilistic, ci o structură mentală dependentă strictamente de un vast spaţiu cultural care a gestat un program interior: religios, filozofic, moral, estetic. Umanismul românesc şi, implicit Cantemir, atestă culturologic modelul de universalitate sau catolicitate configurat de tradiţia bizantină, care în ecumenicitatea-i funciară, aşază în termenii unui dialog teologicul şi toate striaţiunile tradiţionalismului occidental de tip renascentist. Dubla cale – a credinţei şi a restului (cultura, ştiinţa, istoria, arta, politica) – experiată fuzionist de Occident, îşi găseşte în Bizanţ un răspuns original: „universalismul bizantin s-a orientat spre realitatea imediată pe o cale deosebită de cea occidentală şi particularul a pătruns în conştiinţe în urma unui proces favorizat, în special, de impactul politicului. Imperiul Otoman a apărut, pe de-o parte, ca un succesor al Imperiului Bizantin, după cum, pe de altă parte, a provocat o reacţie din partea conştiinţei ortodoxe …40
Creaţia teologică românească veche, prin emulii Neagoe Basarab, Varlaam, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, s-a menţinut în forma ortodoxiei pure, alimentându-se copios din izvoarele patristicii primare, în vreme ce teologia greacă sau rusă au oscilat între influenţa catolică şi cea protestantă – Meletie Sirigul şi Dositei al Ierusalimului – ispitiţi de tendinţa catolicizantă, iar Ciril Lucaris, Mitrofan Critopolus, Ioan Cariofil – de înclinaţia spre protestantism.41
Indiferent care ar fi căile de atac, strategiile de lectură ale unor texte de o asemenea concentrare de idei cu valoare universală, ca în cazul Cantemir, efortul în sine este salutar, pentru că orice Labirint îşi are punctul mort ariadnic prin care lectorul-Erou poate levita printre constelaţii de sensuri existenţiale. Universalitatea dobândită de un spirit creator este o stare de graţie ce nu permite cereri revendicative anexioniste, limitatoare sau pretenţii de apartenenţă exclusivistă, ci dimpotrivă, mijloceşte nepărtinitor accesul neîngrădit în Câmpiile Elizee ale Cunoaşterii.
Dimitrie Cantemir – una dintre ieroglifele hieratice ale alfabetului universal al Culturii.
 
 
Note
 
1 Dan Zamfirescu, Cultura Română, o mare cultură cu destin universal, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1996, p. 29.
2 Idem.
3 Henri Stahl, Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 172.
4 Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 35.
5 Dan Zamfirescu, op. cit., p. 36.
6 Mircea Muthu, Alchimia mileniului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989, p. 171.
7 I.D. Lăudat, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Iaşi, Junimea, 1973, p. 10.
8 I. Zotta, Despre neamul Cantemireştilor, Iaşi, 1930, p.3, apud I.D.Lăudat, op. cit.
9 C. Măciucă, Dimitrie Cantemir, Bucureşti, Editura Tineretului, 1962, p.30.
10 D. Cantemir, Viaţa lui Constantin-Vodă Cantemir, Craiova, Editura Scrisul Românesc, s.a., p. 68.
11 P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura Academiei, 1958, p. 40.
12 Idem, p. 42.
13 C. Măciucă, op. cit., p. 135.
14 Val. Al. Georgescu, Rénovation de valeurs européennes et innovations roumaines chez D. Cantemir: Statistique descriptive…, în Revue des études europénnes, Bucureşti, 1982, nr. 20, pp. 3-23, apud Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coord. Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988.
15 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 297.
16 Linos Politis, A History of Modern Greek Literature, Oxford: Clarendon Press, 1973, pp. 68-69, apud Al. Duţu, Umaniştii români şi cultura europeană, Bucureşti, Minerva, 1974.
17 Al. Duţu, Umaniştii români şi cultura europeană, Bucureşti, Minerva, 1974, p. 174.
18 Ecaterina Ţarălungă, Dimitrie Cantemir. Contribuţii documentare la un portret, Bucureşti, Minerva, 1989, p. 66.
19 Al. Duţu, Cultura română şi civilizaţia europeană modernă, Bucureşti, Minerva, 1978, p. 78.
20 Adriana Babeţi, Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir. Strategii de lectură, Timişoara, Editura Amarcord, 1998, p. 53.
21 Th. Dimaras, Istoria literaturii neogreceşti, Bucureşti, ELU, 1968, p. 172.
22 Ecaterina Ţarălungă, op. cit., p. 57.
23 Paul Cernovodeanu, Dimitrie Cantemir vu par ses contemporaines, în Revue des études sud-est européennes, t. XI, 4, 1973, p. 64, apud Ecaterina Ţarălungă, op. cit.
24 Ecaterina Ţarălungă, op. cit., p. 59.
25 Idem.
26 Ibidem, p. 60.
27 Ibidem, p. 61.
28 Ibidem, p. 62.
29 Emil Pop, Dimitrie Cantemir şi Academia din Berlin, în Studii. Revistă de istorie, t. 22, nr. 5, 1969, p. 17.
30 Giambattista Vico, Ştiinţa nouă, trad. Nina Façon, Bucureşti, Editura Univers, 1972, p. 209.
31 I.D. Lăudat, op. cit., p. 127.
32 Idem.
33 Ibidem, p. 130.
34 Virgil Cândea, Biografia unui manuscris: “Istoria Imperiului Otoman” de Dimitrie Cantemir, Biblioteca Almanah, 1996, p. 33.
35 Idem, p. 34.
36 Ibidem, p. 35.
37 D. Cantemir, Istoria Imperiului Otoman. Creşterea şi scăderea lui, trad. Iosif Hodoş, Bucureşti, 1976, p. 793.
38 Adriana Babeţi, op. cit., p. 5.
39 Histoire des littératures, Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard, 1956, Prefaţa lui Raymond Scwob, apud Adriana Babeţi, op. cit..
40 Alexandru Duţu, op. cit., p. 19.
41 Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în ortodoxia română, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p.6.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog