Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM VICTOR TELEUCĂ

Un împăciuitor al contrariilor vieţii…

Mihail DOLGAN

Alte articole de
Mihail DOLGAN
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XII, 2002

Pentru tipar

Din hăţişurile păduratice ale Vieţii şi ale Poeziei, timp de mai bine de 40 de ani, se auzea necunten cum dalta magică a lui Victor Teleucă cioplea în cuvânt, în metaforă, în simbol, în mit. Cioplea cu greu, căci era un înaintemergător, cioplea cu greu, căci făurea o poezie filozofică cu totul aparte, lipsa căreia o simţea atât de acut încă Bogdan Petriceicu-Hasdeu, atunci când l-a prevestit pe Mihai Eminescu. În urma sa Poetul lăsa o întreagă pădure de mituri personale: mitul Tăcerii, mitul Miriştilor, mitul Neliniştilor, mitul Îmblânzirii Focului, mitul Momentului Inimii, mitul Clipei de Vârf, mitul Dramaticului Eu, Mitul Horelor, mitul Triunghiului Ocniţei, mitul Crizei de Timp, mitul Stelei Polare, mitul Piramidei Singurătăţii. Cam tot atâtea mituri arhetipale câte cărţi de versuri a reuşit să editeze.
Ca nimeni altul, Victor Teleucă a căutat să descopere şi să îmblânzească contrariile dialectice ale vieţii, secundate de neliniştile metafizice; ca nimeni altul, Victor Teleucă a explorat la maximum aparenţele şi paradoxurile existenţiale, dincolo de care a intuit esenţele primordiale ale Trecerii Noastre prin Timp.
De mare importanţă pentru a înţelege modul de a fi în poezie al lui Victor Teleucă sunt mărturisirile autorului din Laboratorul intim: “Îmi place să cuvânt despre cuvânt că se cuvântă, despre vreme că se vremuieşte, despre gând că se gândeşte, despre dor că se doreşte şi se călătoreşte”. Nicăieri altundeva nu vom întâlni o împletire atât de sinestezică de senzaţii dintre cele mai “ciudate” şi, aparent, mai ilogice ca la autorul Piramidei singurătăţii. Iată câteva spicuiri făcute aproape la întâmplare: “Eu sunt cel care nu sunt”; “Mă încearcă o plăcere sălbatică să constat propria mea absenţă în mine însumi”; “Cineva ne mână din urmă. Cineva ne strigă din faţă”; “Spusul e de ochii lumii, spui una şi taci alta şi totdeauna taci principalul, ori ţi-i frică să-l spui, ori el nu se lasă spus din considerentele pe care nu le vom şti niciodată”; “Am senzaţia că cineva lucrează în cariera de piatră a timpului. Poate că Michelangelo Buonarroti în carierele de la Carrára îşi taie blocuri din marmură albă din care n-o să-şi mai poată face sculpturile, din teama ca nu cumva să mai vină un japonez cu un ciocan special tocmai din Japonia pentru a i le distruge, cum i-a distrus o Pietà cu mai mulţi ani în urmă”; “Am înţeles abia acum că toată viaţa am mers împotriva vieţii mele, dar am înţeles că altă variantă nu a fost posibilă”…
Până şi în cele mai la îndemână expresii frazeologice ale poporului poetul ştie să intuiască dialectici ontologice de toată profunzimea şi noutatea: “De câte ori viaţa m-a dat cu capul de pereţi şi vedeam stele verzi, de atâtea ori, în primul rând, m-am minunat – cât de verzi erau stelele. O predilecţie spre colţuros şi neînduplecare… Şi totuşi verdele cela din stele! Irepetabil! Îl poţi vedea numai cu capul de pereţi”.
În viziunea lui Victor Teleucă, care “auzea cum trece timpul peste timpurile moarte”, înseşi mormintele din cimitire “înfloresc”, şi “înfloresc” nu oricum, ci, neapărat, “albastru”: “...Uneori, şi noaptea e soare / şi nimeni nu ştie de ce / albastru-nfloresc prin cimitire mormintele. / De ce albastru? / În fiece seară, / în partea stângă a cerului / înfloreşte veşnic verdele unui astru”. Mormintele de pe pământ “înfloresc albastru” pentru că pe cer “înfloreşte verde” un astru?! Nu cumva e acel “verde” din stele pe care îl poţi vedea numai atunci când viaţa/moartea te dă cu capul de pereţi?! Oricum, dacă şi înfloreşte “albastru” vreun mormânt, acela trebuie să fie neapărat mormântul proaspăt al Poetului Victor Teleucă.
Se zice că după 40 de zile sufletul celui răposat care, până atunci, a tot zăbovit, zburând nevăzut, în preajma celor dragi, urmează să se desprindă definitiv de lumea noastră şi să se călătorească pentru totdeauna pe alte tărâmuri. Greu, extrem de greu va fi să se desprindă sufletul de Poet al lui Victor Teleucă zidit în atâtea cărţi şi cu atâta temeinicie. Am putea spune chiar – imposibil!
Să-l cinstim pe Victor Teleucă-Poetul “cu cuvântul cel bun, nu cu lauda”, aşa cum şi-o dorea el însuşi. După care, poetul de o modestie rar întâlnită, avea să mai adauge: “Omul poate fi onorat şi cu o tăcere demnă”. Să-l onorăm şi cu una, şi cu alta, adică şi cu cuvântul bun aşternut pe hârtie, şi cu tăcerea demnă întipărită adânc în inima apreciatorilor de Frumos Artistic!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog