Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM VICTOR TELEUCĂ

Mereu la timpul prezent

Mihail Gh. CIBOTARU

Alte articole de
Mihail Gh. CIBOTARU
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XII, 2002

Pentru tipar

Iată că s-au scurs patruzeci de zile fără Victor Teleucă. Vroiam să zic, de fapt, nu fără Victor Teleucă, fiindcă dânsul va rămâne mereu alături de noi şi cu noi, va rămâne aici, “între ai săi” încă multe decenii şi, cred cu toată convingerea, chiar secole – dacă nu cumva ne va dispărea graiul atât de hăituit şi de ostracizat azi. S-au scurs deja patruzeci de zile de când Victor Teleucă a făcut prescrisul său salt spre înalturi, ca să ne privească şi să se privească şi pe sine aici, unde a rămas cu toată zestrea pe care a trudit-o zi de zi şi noapte de noapte, de când s-a înfrăţit cu condeiul şi până la ultima pâlpâire a sufletului său.
Această masă de pomenire, graţie grijii familiei îndurerate şi, îndeosebi, a dragului său ginere Dumitru, nu e o obişnuită masă de pomenire, un obişnuit praznic creştin. E mai curând o serată literară unde s-au adunat rudele, prietenii, colegii de condei şi-i vorbesc probabil pentru întâia oară cu atâta sinceritate şi suflet, atât de aşezat şi de omeneşte, atât de atent şi de profund. Mirosul plin de mister al lumânărilor aprinse se îngeamănă, se contopeşte cu blânda, dar şi densa aromă a verbului teleucean încărcat atât de sensuri, cât şi de tainiţe ce-şi aşteaptă încă descifrarea.
Poetul, de Sus, privea la toate acestea în tăcere. Aşa cum întreaga sa viaţă mai mult a tăcut decât a vorbit. Mai mult i-a dat voie condeiului să vorovească. Dar nu fără ca acesta să fi fost strunit şi hărţuit cu asprime neîndurătoare. Acum tăcea. Îi lăsa pe toţi să spună ceea ce vor. Şi vorbitorii spuneau – atât de sufleteşte – ceea ce simţeau, ceea ce trăiau cu întreaga făptură, ceea ce ar fi dorit, poate, să-i spună când poetul era alături, dar ori nu îndrăzneau, ori nu găseau prilejul potrivit. Acum erau şi unul, şi altul: şi curajul, şi prilejul. Păcat că şi acestea ne vin nouă, moldovenilor, cu întârziere, ca şi mintea cea de pe urmă… dar bine că, totuşi, ne vin.
L-am cunoscut, probabil mai mult (şi poate mai bine) decât mulţi alţii nu numai ca poet, ci şi ca publicist şi ca redactor care nu semăna deloc cu omologi ai săi. Mulţi ani am fost în funcţia respectivă în aceeaşi perioadă de timp şi ne destăinuiam adesea din cele ce nici colegilor de redacţie nu aveam dreptul să le spunem. Dânsul a scos din paragină săptămânalul “Cultura”. Apoi tot el a pus temelia Literaturii şi Artei de azi, fiindu-i primul redactor şi orientând-o nu aşa cum dictau cei de la c.c., ci precum găsea dânsul de cuviinţă că trebuie să fie o publicaţie de felul acesta. I se făceau, desigur, multe cucuie. După care se prefăcea că “a înţeles”, că “se supune”, “se corectează”, dar în adevăr continua linia sa, ideile sale. A ştiut să-şi selecteze un colectiv bun şi să-l apere în măsura puterilor. Ţin minte cât a suferit atunci când adjunctul său, un bun poet şi un bun publicist, la care ţinea mult, a fost eliberat din post pentru nu se ştie ce “greşeli ideologice”, despre care “greşeli” cel puţin nu se permitea să se vorbească deschis, deoarece era ridicol să le consideri ca atare. Intrase în biroul meu şi, aşa tăcut cum îl ştim, a oftat adânc şi doar atât a rostit: “N-am putut să-l apăr, să-l păstrez. Nici n-au vrut să mă asculte”. Şi şi-a înghiţit amărăciunea şi durerea pe care, probabil, nu şi le-a mai destăinuit nimănui, nici chiar pătimitului.
Am citit cu mult interes, ba, aş zice, cu sufletul la gură, splendidul eseu al poetului Car frumos cu patru boi, publicat în numărul din 5 septembrie a.c. al săptămânalului Literatura şi Arta, şi m-am bucurat în sinea mea că redacţia se străduieşte (şi-i şade bine astfel) să acopere o anume scăpare admisă, desigur, nu special, dar totuşi admisă, faţă de primul redactor al săptămânalului, la momentul când acesta pleca spre tărâmul celor veşnice. E omeneşte să greşim. Şi greşim cu toţii. Dar tot atât de omeneşte, ba poate şi mai omeneşte e să ne recunoaştem, în sine, greşelile şi să le reparăm.
Victor Teleucă totdeauna s-a străduit să-şi acopere ocazionalele greşeli, ba chiar şi greşelile nefăcute, neîntâmplate şi, îndeosebi, greşelile altora. Ale noastre. Căci aşa-i era firea, aşa-i era menirea, aşa-i era destinul. Şi talentul. De aceea şi e Victor Teleucă. Mereu la timpul prezent. Mereu aici, cu ai săi. Cu noi toţi. Cu neamul său.
Să avem şi noi grijă de el. Să-i purtăm respectul şi memoria.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog