Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Leonida Lari – un „plâns de lumină”

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XII, 2002

Pentru tipar

O energie extatică, îngemănând gravitatea rostirii cu iluminarea vizionară, convertind liric – sub aura inflexiunilor mistice – împrejurările biografice, propune Leonida Lari, cea care pare născută de propria-i poezie, zidindu-şi în vers viaţa şi transferând textului (fluxului verbal) un militantism temperamental, deloc conjunctural, aşadar. Viaţa mea – scrie poeta – „e mortala rană/izvorând râul vieţii” (Viaţa mea printre alţii). Nu e loc de purism liric aici. Deşi femeia-tribun, trezind mulţimile prin ardenţa trăirilor, o Jeanne d’Arc a Basarabiei (cum, îndreptăţit, s-a spus), cultivă, paradoxal, energetismul şi suavitatea, mesianismul şi misticismul, vrea – într-o Rugă, de pătimire şi disperare, cu inflamări şi furii imprecative – „să se cureţe de lume”, spiritualizându-se şi, în acelaşi timp, fiinţa-i „hrănită cu foc”, dincolo de dulcea-i melancolie, vestejind – în numele unui „blestem frumos” – răul, minciuna, vanitatea risipeşte accente mânios-etice, dovedind fermitate şi spirit justiţiar. Efortul sacralizării, topit în versuri melodioase, şi angajamentul civic, rostit tunător, convieţuiesc şi oferă, astfel, o cronică lirică a procesului (miraculos!) de renaştere basarabeană (M. Cimpoi).
Suave şi dure, deopotrivă, versurile Leonidei Lari se fac ecoul efervescenţei unioniste, fiind câteodată memorabile, iar alteori neglijente. Oricum, chiar dacă „în faţă viitorul e împletit cu lutul”, speranţa – în pofida vitregiilor – nu se lasă decapitată: „Dragă Ilie, până la Unire/ Nu e drept să murim” (Îngerii).
Dar Leonida Lari, crezând fierbinte în această Înviere (întoarcerea la sine a neamului), poate spune, la rându-i, pe urmele lui Nicolae Dabija: „nu-i pentru mine poezia pură”! Pricina pentru care sufletu-i „de crin” deplânge „potopul de ură” revărsat asupra poeţilor, cei care – ca paznici ai cetăţii –, atinşi de plânsoarea lumii, n-au loc în ea (Poetul şi Puterea). E drept, cura lirică (recomandată stăruitor) „adie a eternitate”; vremurile sunt aspre, „firul sfânt de poezie” şi „plânsul răstignit” o îndeamnă, inevitabil, să cultive tribun-arta (vorba lui Leo Butnaru), să creadă în „a doua venire” (la Ţara-mumă), chiar dacă „mrejele diavoleşti”, pânda meschină, străinia ne împing pe „cărările minciunii”, a jocului duplicitar. Cruciada românismului avea nevoie de această literatură, de ieşirea din echivoc. Furnicarul poetaştrilor, trăind sub obsesia sincronizărilor, a modelor şi scrupulului prozodic ar putea acuza blocajele poporanist-păşuniste, estetica ofilită, febra mesianică. Dar se putea goli de tragism, putea renunţa la modulaţiile profetice, putea ocoli întristarea („care se preface în moarte”) această poezie ameninţată de un viitor furat? Incendiară în poeziile-dedicaţii, Leonida Lari îl ceartă pe ilustrul prinţ (Scrisoare lui Cantemir) pentru tratatele moscale, acuză vânzarea de ţară şi, suferind alături de fraţii poeţi, deplânge destinul ingrat al iubitorilor de neam. Un „val de oboseală”, iată, se aşterne peste o „lume programată”.
Este vajnica luptătoare o învinsă? C-un ochi durut, „de-amăgiri obosită”, aşteptând vântul cosmic pentru buna-rânduială a acestei lumi, poeta respinge îmbietoarele chemări spre „ţărmurile de huzur”. „Cerută” de corăbii, aplecată pe foaia albă, înstrunându-şi coarda sub un „vânt iubitor”, ea se desprinde de mâzga lumii, dar nu acceptă – în bătălia cu Pigmeniada, cu strâmbătăţile, cu şirul de trădări şi laşităţi – o dulce capitulare. „Sunt cine am vrut”, ne asigură, ferm, implacabil, poeta. În matca cea latină ea apără o „limbă bătrână” căreia îi păzeşte fiinţa prin cuvinte, chiar dacă moldovenismul dă în clocot, chiar dacă e întâmpinată cu hulă şi tăgadă. Dar poeta, fireşte, mâhnită, blamând „târgul săvârşit”, ştie că „Unirea nu se-aşteaptă-n rând” şi că, peste timp, zgomotoşii contestatari se vor dumeri: „veţi înţelege cine v-a iubit”.
Subliniem, chiar încercată de o adiere de tristeţe (locuind pe „o dungă de tristeţe”, scrie poeta), Leonida Lari n-a părăsit baricada. Dar ea acuză, apăsat, întomnarea. E „tot mai toamnă” (Spleen), paşii „nu mai curg pe poteci a risipă” (S-a lăsat toamna), „lacrimi îngheţate ard în aer” (Ninsoare) iar iubirea (pierdută, scrumită, îndemnând la un „surplus de visare”) se mută „tristă pe cruce”. O Andradă, fulgerată de un dor nepământesc pentru Ervis – „un stâlp de văzduh” şi o sublimă stihie, închipuie – ca o posibilă replică la celebrul Luceafăr eminescian (Neîngăduita iubire) – o cosmogonie frisonată de o „tristeţe de ere”, înţelegând iubirea ca un dar ceresc. Constatarea ne îngăduie să observăm că fibra luptătoare a poetei a estompat, nedrept, nucleul erotic al liricii sale. După cum se cuvine să apăsăm pe certa sa vocaţie mistică, poeta, încercată de iluminările divine, invitându-ne în orizontul miracolelor. De la debut, de altminteri, prin vocea controversatului A. Lupan, ea s-a înscris filonului „poeziei misticiste”, convertind blamul de-altădată în „fluiditatea rugăciunii” şi împlinirea în meta-realitate. Conversând cu demiurgul, chiar dacă maleficul pândeşte la tot pasul, Leonida Lari nu şi-a pierdut nădejdea. Plină de speranţă şi credinţă, poeta vorbeşte despre o „ţară astrală” şi e convinsă că acest neam va răzbi, având ca reazem un cod „de-o putere-aparte”, accesibil. Nici Avatar, volumul din 1999, nu aşază în faţa cititorilor „ecrane ezoterice”, nota un comentator.
Încrezătoare în cuvinte şi condamnată la însingurare, poeta – o fiinţă de lut hrănită cu foc de taină – îşi „scrie pe aer” poemele. E drept, uneori cu lejeritate versificatorie, cu neglijenţe surprinzătoare, oferind un relief axiologic accidentat. Ea este însă un uriaş „strigăt de durere” şi reprezintă – cum frumos şi drept scria Marin Sorescu (1993) – „un nume mare şi luminos”. Să aşteptăm, încrezători, volumele care vor veni; fiindcă Leonida Lari ne asigură: „de vers sunt încă plină ca un stup”.
 
*
La prestigioasa Editură Augusta din Timişoara a apărut cartea de versuri a poetei Leonida Lari Infinitul de aur.Reproducem cuvântul criticului şi istoricului literar Adrian Dinu Rachieru, care însoţeşte volumul respectiv.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog