Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRAMATICĂ

Valoarea pronumelui se în structura verbelor eventive

Silvia MAZNIC

Alte articole de
Silvia MAZNIC
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XII, 2002

Pentru tipar

Eventive sunt verbele care arată că subiectul gramatical denumeşte un fenomen, acesta suferind o transformare. Prin conţinutul lor ele lasă să se întrevadă că “în cursul acţiunii subiectul devine ceea ce indică verbul” [1, p.159]. În limba română eventivele care conţin în structura lor marca diatezei reflexive – pronumele se –, prevalează prin numărul lor faţă de verbele devenirii cu formă activă. Faptul că cele mai multe dintre eventive sunt formate cu pronume reflexiv i-a determinat pe unii cercetători să coreleze verbele de devenire şi una dintre categoriile foarte controversate ale gramaticii, diateza.
Nu e cazul să trecem în revistă toate discuţiile privind diatezele; vom aborda doar acele probleme ce se referă la eventive. Verbele cu sensul respectiv, însoţite de pronumele se, au fost numite de către Al. Graur “reflexive eventive” [apud 2, p. 98].
Categoria diatezei fiind discutabilă, în general, nu există o unitate de opinii nici în ceea ce priveşte diateza reflexivelor eventive. În continuare vom prezenta unele păreri ale cercetătorilor, selectate din studiile şi articolele consultate de noi.
Autorii Gramaticii Academiei, deşi afirmă că eventivele nu sunt legate în mod obligatoriu de pronumele care le însoţeşte, le distribuie totuşi între diversele valori ale diatezei reflexive. Ei consideră că eventivele se apropie uneori de reflexivele dinamice (a se îngălbeni, a se întrista), alteori, de verbele pronominale obiective (a se îmbogăţi); ...unele pot fi şi pasive (a se strâmta...), altele chiar şi reflexive impersonale (se înserează) [3, p. 211].
Prof. C. Dimitriu este de aceeaşi părere: “Din punctul de vedere al raportului gramatical şi al formei, verbe ca a se îmbogăţi, a se îngrăşa sunt mai degrabă reflexive obiective; a se strâmta... este un reflexiv pasiv; a se înnopta, a se însera sunt reflexive impersonale, iar a se întrista, a se îngălbeni etc. pot fi încadrate la reflexivul dinamic” [4, p. 136].
Flora Şuteu remarcă: “Reflexivele eventive ca şi cele participative şi factitive... reprezintă sensuri secundare ale celor trei valori principale ale diatezei reflexive: 1. reflexiv obiectiv: a) reciproc; b) posesiv; c) dinamic; 2. reflexiv pasiv; 3. reflexiv impersonal” [5, p. 7].
Prof. A. Timofeev [apud 6, p. 150] se întreabă dacă pot fi introduse verbele reflexive în cadrul unei sau a mai multor diateze. Lingvistul rus răspunde el însuşi că există o singură diateză reflexivă, care are mai multe aspecte, adică o diateză şi mai multe specii diatezive. Prin urmare, verbele eventive constituie, după părerea sa, o specie a diatezei reflexive.
În felul acesta, sub denumirea generică “reflexiv” sunt incluse construcţii, în acelaşi rând eventivul, al căror sens nu se potriveşte cu definiţia diatezei respective (subiectul face şi tot el suferă acţiunea verbului) [a se vedea 7, p. 697].
Astfel, referindu-se la opinia lui S. Stati, care notează că la verbele eventive pronumele e înţeles clar ca o parte de propoziţie independentă de verb, ca un complement direct [8, p. 44], F. Asan menţionează, pe bună dreptate, că mă întristez nu înseamnă “mă fac pe mine însumi trist” [9, p. 346]. deci în cazul verbelor de devenire pronumele se nu este obiect direct.
Încadrarea nediferenţiată a tuturor verbelor însoţite de pronumele se la diateza reflexivă, în baza unicităţii mărcii gramaticale, neglijează faptul că ele au valori semantice diferite. Din punctul de vedere al raportului gramatical, doar unele eventive, foarte puţine, se încadrează la anumite sensuri ale diatezei reflexive. De exemplu, obiective sunt circa 54 de verbe din numărul total de 383 reflexive eventive. Printre acestea figurează: a se înavuţi, a se haiduci, a se îmbogăţi, a se americaniza, a se încovriga, a se germaniza, a se prosti etc.
Impersonale sunt vreo 7 eventive: a se însera, a se înnopta, a se desprimăvăra ş.a. Dintre acestea 3 au menţiunea “rar” în dicţionare: a se înmurgi, a se înmoina, a se întomna. Reflexivul dinamic (subiectul participă intens la acţiune) nu corespunde semanticii eventivului. În comparaţie cu dinamicele a se gândi, a se ruga, a-şi bate joc etc., verbele devenirii au un subiect care nu poate interveni în desfăşurarea procesului: a se îmbolnăvi; a se albi; a se sluţi; a se calici etc.
Câteva eventive manifestă valoare reciprocă, exempli gratia: a se împrieteni, a se (în)cumetri, a se încuscri, a se înnemuri, a se înrudi, a se întovărăşi (în total sunt şase). Sub aspectul raportului gramatical sau orientării acţiunii, am încercat să clasificăm circa 70 de verbe, dar numărul aproximativ al reflexivelor eventive este de 383. Aşadar, peste 300 de verbe rămân în afara clasificării, neîncadrându-se în sensurile delimitate de Gramatica limbii române.
Conform părerii pe care o susţine E. Zamşa, dacă pronumele reflexiv nu are funcţie sintactică proprie, verbul este la diateza activă pronominală [10, p. 8]. În Gramatica lui D. Bejan însă citim că verbele active pronominale sunt cele la care pronumele reflexiv se analizează separat (eventivele sunt incluse în această categorie) [11, p. 199].
Al. Graur are o atitudine deosebită faţă de verbele prezentate până aici. Lingvistul opinează: “eventivul, fără a fi legat exclusiv de pronume,... având interferenţe cu dinamicul şi cu impersonalul, constituie totuşi o diateză aparte” [12, p. 19]. După o privire de ansamblu asupra celor expuse mai sus, relevăm că mai frecvente sunt două opinii: 1. eventivele sunt la diateza reflexivă; 2. eventivele sunt active pronominale cu pronume reflexiv.
Există şi autori care admit excluderea eventivelor din categoria diatezei, verbele respective nefiind legate în mod imperios de pronumele se. G. Pană, de exemplu, notează: “Lăsăm la o parte... valoarea eventivă, în cazul căreia s-a remarcat deja faptul că nu este legată în mod necesar de construcţiile reflexive” [13, p. 19]. Ne raliem la părerea acelora care consideră că verbele de devenire nu pot fi încadrate în nici una din cele trei diateze (I. Evseev, I. Ciornâi ş.a.). Argumentul principal, invocat în sprijinul acestei opinii, rezidă în faptul că diateza este o categorie gramaticală, ea nu schimbă sensul cuvântului, ci doar modifică orientarea acţiunii [2, p. 98]. Între sensul lexical al verbului activ şi derivatul său reflexiv cu valoare eventivă însă nu se poate pune semnul egalităţii: a înveseli (pe cineva) (factitiv) – a se înveseli “a deveni vesel” (eventiv). Opoziţia dintre aceste verbe este de natură semantică [2, p. 98].
D. Irimia conchide: “În aceste cazuri nu putem vorbi de diateză, deoarece, pentru ca un formant să fie purtătorul unui sens gramatical, este obligatoriu ca prezenţa sau absenţa sa să nu afecteze prin nimic sensul lexical” [14, p. 172].
Aceeaşi idee o formulează şi I. Matcovschi: “Verbele cu valoare intranzitivă... nu fac parte din categoria diatezei, deoarece ele constituie lexeme diferenţiate semantic de cele tranzitive, nu marchează orientarea acţiunii şi nu corelează forme opozabile” [15, p. 18]. Rămân neclarificate cel puţin două lucruri: ce funcţie şi ce valoare are pronumele se şi ce deosebire există între activele de tipul a slăbi (eventiv) şi reflexivele eventive de tipul a se îmbogăţi?
Folosit alături de un verb, pronumele reflexiv (acuz., f. neacc.), pe lângă sensul de marcă a identităţii referenţiale a subiectului cu obiectul acţiunii, se caracterizează în limba contemporană prin multiple valori.
În general, pronumele se este folosit [16, p. 51]:
1. ca element constitutiv al verbelor pronominale, cu următoarele valori:
a) reflexivă (marchează identitatea referenţială a subiectului cu obiectul acţiunii, cel care înfăptuieşte acţiunea este şi obiectul ei),
b) reciprocă (semnifică situaţii în al căror cadru fiecare participant face o acţiune asupra altcuiva şi în acelaşi timp suferă acţiunea celuilalt),
c) intranzitivă (limitează acţiunea la sfera subiectului),
d) impersonală (marchează imposibilitatea stabilirii unui raport cu un subiect);
2. cu funcţie de morfem al diatezei medio-pasive.
Ca însoţitor al verbelor eventive, pronumele reflexiv limitează acţiunea la sfera subiectului, acesta fiind în funcţia de unic participant activ implicat în întregime în desfăşurarea procesului [16, p. 52]. Astfel, în propoziţia ea se îngălbeni la obraz, se nu are menirea de a releva faptul că acţiunea se reflectă asupra subiectului, cum e în cazul autenticului (ea se spală pe sine), deoarece “ea nu se îngălbeneşte singură pe sine”. Funcţia lui se este de a sublinia includerea anumitor transformări în sfera subiectului. S. Pereva relevă că anume datorită acestei caracteristici a lui se verbele eventive sunt mai des întrebuinţate în construcţii reflexive [6, p. 148].
Grafic, relaţiile dintre subiect şi verbul eventiv, însoţit de se, vor fi redate în aşa fel, încât să excludă obiectul asupra cărui ar putea trece acţiunea: S + SE → V Ø [6, p. 148]. Verbele de tipul: a se purifica, a se înnoi, a se îmbunătăţi, cu echivalente tranzitive fără se (a purifica, a înnoi, a îmbunătăţi), devenind reflexive, posedă însuşirile intranzitivelor. Pronominalele eventive s-au constituit prin detranzitivarea verbelor tranzitive, adică prin plasarea în prepoziţia lor a elementului polifuncţional se [17, p. 51].
Lingvistul I. Bărbuţă relevă funcţia de element detranzitivator al pronumelui se: “Pierzându-şi valoarea reflexivă, pronumele în discuţie devine un element detranzitivator, un indice al caracterului intranzitiv al acţiunii verbale... El anulează transferul acţiunii dinspre un punct de plecare (subiectul) spre un punct de sosire (obiectul)” [16, p. 52]. Şirul părerilor ar putea fi continuat.
D.Irimia caracteriza pronumele se drept “indice al caracterului subiectiv şi eventiv” în structura verbelor eventive [14, p. 174]. Este interesantă opinia expusă de E. Teodorescu, care susţine că pronumele se este “o simplă particulă flexionară în structura verbelor pronominale active” [18, p. 552], “înregistrarea acestor verbe sub numele generic de reflexiv în articole separate de către dicţionarele noastre probează, practic cel puţin, că avem a face cu unităţi autonome şi nu cu formele reflexive ale unui verb de bază activ” [18, p. 547].
Aşadar, concluzionăm că pronumele se nu este numai o marcă a reflexivului românesc, ci se foloseşte cu mai multe valori. Chiar dacă procesele eventive se redau şi nepronominal (a slăbi, a îmbătrâni), aceasta nu înseamnă că în cazul verbelor de devenire elementul se nu marchează un anumit sens, acela de a fi un indice al caracterului subiectiv al verbului, precum şi un element detranzitivator.
Referitor la funcţia sintactică a pronumelui reflexiv din componenţa eventivelor, precizăm că acesta nu poate fi analizat separat, ca o parte de propoziţie independentă de verb, el reprezintă, după cum am arătat deja, un element constitutiv cu o anumită valoare. Alăturarea pronumelui se la verbele devenirii nu este ocazională. “Ea se impune ca o trăsătură stabilă care s-a legalizat. Frecvenţa permanentă a acestor verbe de-a lungul secolelor serveşte drept mărturie vie a faptului că reflexivele eventive nu alcătuiesc o categorie provizorie, ci s-au constituit în limbă conform legilor ei de dezvoltare” [6, p. 178].
În primele scrieri în limba română sunt prezente verbe eventive însoţite de pronumele se:
1. Bucurămu-ne de isp(ă)senia ta. (Psalt. Hurm.)*
2. Îngroşară se şi undele prin mijloc de mare. (Psaltirea Voroneţeană.)*
3. Negreaşe se cerul şi demineaţă astă zi frigă. (Tetraev.)*
În perioadele timpurii ale limbilor romanice, pronumele se avea un caracter independent, dar mai târziu acesta s‑a stabilizat [6, p. 62].
În limba română există verbe care sunt eventive fără a avea pronume reflexiv (în dicţionare ele au menţiunea “intranzitiv”): a încărunţi; a întineri; a pleşuvi; a putrezi; a sărăci; a surzi; a amuţi etc.
Lipsa pronumelui se explică prin suprimarea lui [12, p. 19], însă fără să se piardă şi sensul pe care îl atribuie el formaţiei respective: a roşi (ev.) – a se roşi; a mucezi (ev.) – a se mucezi; a însera (ev.) – a se însera etc. Exemplu: “Dar eu nu roşesc din timiditate. Roşesc (= mă fac roşu), pentru că, atunci când rostesc cuvântul «iubire», eu mă văd într-o atitudine ridicolă sau lângă o duduie prea frumoasă.” (R.A.M., p. 455).
Verbele de devenire cu formă activă sunt foarte puţine în comparaţie cu eventivele reflexive. Astfel, din numărul de aproape 400 de eventive româneşti doar circa 48 sunt întrebuinţate fără se. Din aceste 48 de verbe, aproximativ 18 au şi variantă pronominală, adică se folosesc şi în forma reflexivă: a înnopta (ev.) – a se înnopta; a înverzi (iarba) (ev.) – a se înverzi; a râncezi (ev.) – a se râncezi ş.a.
La verbul a (se) lenevi, care se utilizează cusau fără pronume reflexiv, varianta intranzitivă are alt sens decât cel de devenire: a se lenevi (a se face leneş); a lenevi (intr.) (a se afla în inactivitate, a trândăvi).
A se ştirbi are ambele forme cu sens eventiv, ele deosebindu-se doar prin faptul că cea nepronominală se referă la un subiect animat, iar cea reflexivă – la un lucru, obiect; cf.: a ştirbi (intr.) (a deveni ştirb, a-şi pierde dinţii); a se ştirbi (despre vase) (a pierde o părticică din margine, a se ciobi).
Materialul faptic, cules din dicţionare explicative, ne permite să constatăm că grupul eventivelor cu formă activă nu este în ascensiune. Din punct de vedere cantitativ, verbele de devenire selectate din DLRLC (1956-1957) sunt în număr de 220, din acestea circa 28 se utilizează numai în formă nepronominală. La cele 220 de eventive s-au adăugat încă 180 de noi verbe, excerptate din DEX (1996). Printre aceste 180 de formaţii noi nu este nici un verb intranzitiv, toate au formă reflexivă: a se americaniza, a se putrefia, a se clişeiza etc.
Numărul verbelor eventive nepronominale nu numai că este mic, dar şi descreşte treptat. În consecinţă, DEX-ul nu înregistrează intranzitivele a spâni (a deveni spân); a sitivi (a deveni siteav (răguşit), care se atestă în DLRLC (1956-1957). Verbele a cotonogi; a (în)suri; a înmurgi au menţiunea “rar”, aceasta nefiind în DLRLC, iar în dreptul altor verbe active cu sens de devenire găsim specificările “popular”, “învechit”, “regionalism”: a muţi (pop.); a chelboşi (pop.), a însetoşa (înv. şi reg.). În felul acesta, rămân tot mai puţine eventive cu formă activă în limba literară. Conform dicţionarelor consultate, ele sunt: 1. a amurgi; 2. a amuţi; 3. a chelboşi; 4. a cheli; 5. a cotonogi; 6. a îmbătrâni; 7. a încărunţi; 8. a încremeni; 9. a înflori; 10. a îngheţa; 11. a înseta (a însetoşa); 12. a întineri; 13. a înţeleni; 14. a înţepeni; 15. a ologi; 16. a orbi; 17. a păli; 18. a pleşuvi; 19. a putrezi; 20. a sărăci; 21. a sitivi; 22. a slăbi; 23. a spâni; 24. a suri; 25. a (a)surzi; 26. a şchiopa; 27. a văduvi; 28. a învia.
Considerăm că existenţa unui număr atât de mic de eventive nepronominale, pe lângă celelalte, însoţite întotdeauna de se, poate fi explicată de diferenţa procedeelor prin care ele s-au format. O examinare mai minuţioasă a tuturor exemplelor selectate relevă faptul că eventivele ce se construiesc cu pronume reflexiv sunt derivate de la verbe tranzitive cu ajutorul lui se, care, având funcţia de element detranzitivator, limitează transformările la sfera subiectului şi anulează ipostaza de obiect al acţiunii [17, p. 51]. Eventivele intranzitive însă, fiind mai vechi în limbă, s-au format, după model latin, direct de la nume. În prezent e viabil procedeul de creare a eventivelor reflexive de la perechile lor tranzitive, iar la unele verbe de devenire active se observă tendinţa de a fi utilizate, prin analogie cu celelalte, şi în forma pronominală (a înţeleni – a se înţeleni).
La eventivele reflexive diferenţa dintre tranzitiv şi intranzitiv se face cu ajutorul lui se, care devine “agent al unui proces de recategorizare, numit intranzitivitate” [19, p. 148].
Verbele cu formă activă cuprind, de asemenea, în structura lor semantică, două sensuri distincte: tranzitiv (factitiv) şi intranzitiv (eventiv). Opoziţia dintre cele două valori nu e marcată la nivelul formei morfologice, ci se diferenţiază contextual: a albi (tranz. şi intr.); a surzi (tranz. şi intr.); a orbi (tranz. şi intr.); a îmbătrâni (tranz. şi intr.)(în română sunt 10). Iată un exemplu în care verbul a îmbătrâni este intranzitiv şi are sens eventiv (= a deveni bătrân): “Orice om care îmbătrâneşte trebuie să aibă aceste vedenii oribile, care-l desprind de iluziile zilnice şi-l împing să vadă inutilitatea tuturor faptelor făcute şi a tuturor celor trăite...” (D.N.E., p. 30).
O dată cu schimbarea ocurenţei lexico-semantice a verbului a îmbătrâni,se schimbă radical şi semnificaţia sa, acesta obţinând un sens cauzativ: “Nu anii, ci grijile [te, ne, vă] îmbătrânesc” (M.S., p. 48).
Asemenea verbe există şi în limba franceză: bleuir (tranz.) (a albăstri) – bleuir (ev.) (a deveni albastru); jaunir (tranz.) (a îngălbeni) – jaunir (ev.) (a deveni galben) etc.
Credem că verbele respective sunt nişte reminiscenţe ale eventivelor latineşti, care, conform opiniei lui A. Ernout, evoluând de la intranzitiv spre tranzitiv, exprimau, într-o anumită perioadă a limbii vulgare, ambele sensuri [20, p. 212], fără să aibă vreun element formal şi distinctiv: albescere (a deveni alb), (a face să fie alb).
Referitor la verbele eventive pronominale, care au antonime nepronominale, de tipul: a se îngrăşa – a slăbi; a se îmbogăţi – a sărăci etc., în Gramatica limbii române se menţionează: “Formaţiile cu pronume reflexive arată interesul subiectului pentru acţiune, intenţia lui, dorinţa de a obţine un rezultat, pe când cele active exprimă acţiuni care se petrec... fără ca subiectul să fie bucuros de ele: omul slăbeşte fără voie, dar se îngraşă bucuros” [3, p. 212].
Ţinem să precizăm faptul că nu numai verbele devenirii cu formă nereflexivă, dar eventivele, în general, exprimă o acţiune neintenţionată, ce se realizează fără voia subiectului: a se îmbolnăvi, a se schilodi, a orbi, a sărăci, a slăbi, a se murdări, a văduvi, a înflori, a se rumeni, a ologi etc. Exceptând doar câteva verbe (a se încovriga, a se încolăci), subliniem că acţiunea neintenţionată este proprie atât eventivelor active, cât şi celor reflexive. Aceasta este o trăsătură semantică specifică eventivului, în general: oamenii îmbătrânesc; iarba înverzeşte; merele s-au rumenit ş.a.
menţionăm că numărul mic al eventivelor active şi tendinţa de scădere a frecvenţei lor sunt determinate şi de utilizarea facultativă (probabil, prin analogie) a pronumelui reflexiv de către unii mânuitori ai condeiului. De exemplu, a înţeleni în DEX are specificarea: “intranzitiv (despre pământ la pers. 3-a)”, iar în literatura artistică acest verb se foloseşte şi în forma reflexivă: “Aici se înţeleniseră câţiva comercianţi puternici, care învârteau banii pe degete...” (G., p. 119). A popi în DLRLC nu are menţiunea “reflexiv”, dar în romanul Mara e utilizat cu această formă: „la toamnă el are să se însoare, să se popească şi să fie om cu rostul lui” (M., p. 46). Astfel, există formaţii cu întrebuinţare paralelă, activă şi reflexivă, care au sens eventiv indiferent de faptul dacă sunt pronominale sau nu. Din DEX (1996) am selectat 18 verbe de acest fel: 1. a (se) albăstri (a (se) înălbăstri) (intr. şi refl. fig.); 2. a (se) albi (a (se) înălbi); 3. a (se) împietri; 4. a (se) îngălbeni; 5. a (se) înmurgi (intr. şi refl. impers. – rar); 6. a (se) înnopta (intr. şi refl. impers.); 7. a (se) însera (intr. şi refl. impers.); 8. a (se) întomna (intr. şi refl. – poetic); 9. a (se) lenevi; 10. a (se) (în)moina; 11. a (se) mucezi; 12. a (se) râncezi; 13. a (se) roşi; 14. a (se) slăbănogi; 15. a (se) şontorogi; 16. a (se) ştirbi; 17. a (se) înverzi; 18. a (se) sihăstri.
În literatura artistică însă se atestă mai multe verbe cu întrebuinţare paralelă. De exemplu, alături de eventivul a se împrimăvăra în DEX se indică doar: “refl. impers.”, iar în scrierile artistice el poate fi întâlnit fără morfemul se: “Cum împrimăvăra, slăbeau (lăutarii), se făceau ca foiţa” (G., p. 369). Scriitorii utilizează atât forma activă, cât şi cea reflexivă a eventivelor respective. În aceeaşi operă literară putem găsi ambele variante ale unui verb cu întrebuinţare paralelă. De exemplu, a (se) roşi: “El răspunse «prezent» şi se roşi foarte tare.” (R., p. 75). “Ea (doctoriţa T.) roşi” (R., p. 150). Preferinţa pentru o formă sau alta este dictată atât de gustul autorului, cât şi de obiectul denotat (forma reflexivă e preferabilă atunci când se face referinţă la persoane).
“Salcâmii rari ai Cuţaridei îngălbeneau...” (G., p. 6).
“Copiii erau însă deprinşi cu toate relele. Ascundeau ţigări prin buzunare şi fumau pe maidan, câte doi-trei, până se îngălbeneau la obraz”. (G., p. 115).
În romanul Groapa de E. Barbu a se roşi este folosit o dată în formă activă şi de patru ori în cea reflexivă, iar în Risipitorii de M. Preda varianta activă a acestui verb se întâlneşte de cinci ori, iar cea reflexivă o singură dată.
În concurenţa activ/reflexiv a formelor aceluiaşi verb putem remarca, totuşi, o predominare a variantei reflexive. Lectura a câte 200 de pagini din patru opere literare (M. Preda, Risipitorii, Marele singuratic; E. Barbu, Groapa; F. Neagu, Îngerul a strigat) ne oferă următoarea situaţie: a se îngălbeni (refl.) – de şase ori, activ eventiv – de două ori; a se însera (refl.) – de şase ori, activ eventiv – de două ori; a se înnopta (refl.) – de două ori, activ eventiv – nici un caz; a se roşi (refl.) – de şase ori, activ eventiv – de şase ori.
Al. Graur, în acelaşi context, remarca următoarele: “Graţie dezvoltării reflexivului româna ajunge în mânuirea diatezelor la o supleţe pe care nu o are nici o altă limbă cunoscută de mine: cu ajutorul unui singur verb, folosind trecerile de la o diateză la alta, se creează o profunzime de sensuri şi de valori...” [12, p. 16]. Cele spuse de Al. Graur pot fi confirmate prin multiple exemple: “Zi‑i, Dumitre, că m-anticăresc” (G., p. 182); “Ce mai ne-ntitirizarăm!”(G., p. 214); “Aci se încenuşa, aci cerul se albăstrea, şi totul înflorea în lumina abia ghicită a soarelui.” (G., p. 379).
Utilizarea arbitrară a pronumelui reflexiv contribuie la lărgirea grupului de reflexive eventive şi la viabilitatea acestei categorii.
 
BIBLIOGRAFIE
1. I. Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, 1994.
2. I. Evseev, Semantica verbului: categoriile de acţiune, devenire şi stare, Timişoara, 1974.
3. Gramatica limbii române, Bucureşti, 1966.
4. C. Dimitriu, Observaţii în legătură cu diateza reflexivă şi verbele pronominale în limba română contemporană, în “Analele ştiinţifice ale Universităţii din Iaşi”, XI, secţia III, c, nr. 2, 1965.
5. Flora Şuteu, Despre diateză (II), în LLR, nr. 3, 1984.
6. S. Pereva, Evoluţia construcţiilor reflexive verbale în limba moldovenească, Chişinău, 1977.
7. S. Stati, Recenzie la Gramatica limbii române, ed. a II-a, în SCL, XVII, 1966.
8. S. Stati, Problema diatezelor, în LR, VII, 1958, nr. 2.
9. F. Asan, Raportul dintre diateze şi tranzitivitate, în SCL, nr. 3, 1960.
10. E. Zamşa, Verbul: tranzitivitate şi diateză, în LLR, 24, nr. 2, 1995.
11. D. Bejan, Gramatica limbii române, Compendiu, Cluj, 1995.
12. Al. Graur, Diatezele, în SCL, XX, 1969.
13. G. Pană, Tranzitivitate şi diateză, în SCL, nr. 1, 1967.
14. D. Irimia, Este “se” marcă a reflexivului românesc, în “Anuar de lingvistică şi istorie literară”, XIX, Iaşi, 1968.
15. I. Matcovschi, Sinonimia construcţiilor diateziale, în Funcţia expresivă a limbii moldoveneşti, Chişinău, 1974.
16. I. Bărbuţă, Valorile pronumelui reflexiv la cazul acuzativ în română, în LR, Chişinău, nr. 1, 1999.
17. I. Bărbuţă, Structura semantico-valenţială a verbului şi diateza, în RLŞL, nr. 4, 1992.
18. E. Teodorescu, Reflexiv şi pronominal, în LR, XIV, nr. 5, 1965.
19. T. Macovei, Sugestii privind gramaticalizarea pronumelor reflexive în limba română, în Omagiu prof. I. Ciornâi, Chişinău, 1999.
20. A. Ernout, Morphologie historique du latin, Paris, 1935.
 
TEXTELE FOLOSITE
ŞI ABREVIERILE LOR
D.N.E. – Horia Vintilă, Dumnezeu s-a născut în exil, Craiova, 1993.
G. – Eugen Barbu, Groapa, Bucureşti, 1975.
M. – Ioan Slavici, Mara, Scrieri alese, vol. II, Chişinău, 1993.
M.S. – Marin Preda, Marele singuratic, vol. II, Bucureşti, 1978.
R. – Marin Preda, Risipitorii, Bucureşti, 1969.
R.A.M. – Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Bucureşti, 1989.
 
ALTE ABREVIERI
DLRLC – Dicţionarul limbii române literare contemporane, 4 vol., Bucureşti, 1956-1957.
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1998.
LLR – Limba şi literatura română, Bucureşti.
SCL – Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti.
RLŞL – Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, Chişinău.
LR – Limba română, Bucureşti.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog