Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Grigore Vieru – poezia ca strigăt existenţial

Daniel CORBU

Alte articole de
Daniel CORBU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Dacă în cazul oricărui poet autentic al lumii este obligatoriu să vorbim de locul şi limba în care s-a manifestat poeticeşte, în cazul lui Grigore Vieru trebuie să accentuăm elementele. Născut în România, în localitatea Pererita, de pe malul stâng al Prutului, la 14 februarie 1935, el va deveni la cinci ani cetăţean al Republicii Sovietice Moldoveneşti, ţinutul românesc numit Basarabia, fiind arondat de Stalin în 1940 imperiului bolşevic. Astfel, toată copilăria, adolescenţa şi o bună parte a maturităţii poetul n-a putut privi România decât „prin sârma ghimpată ce trecea prin fundul grădinii”, de fapt, doar dealurile Miorcanilor lui Ion Pillat din dreapta Prutului. Oricine ia în discuţie „cazul” lui Grigore Vieru va trebui să pornească nu doar de la talentul autentic şi forţa lirică absolut debordante, ci şi de la privaţiunile spirituale ale tânărului Grigore Vieru. Să ne gândim doar la faptul că până la douăzeci şi trei de ani el nu citise Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, care erau interzişi în Basarabia. Când a citit poezia şi publicistica lui Eminescu, pe ascuns, într-o ediţie interbelică (de aici mărturiseşte că a învăţat adevărata istorie a României), Grigore Vieru avea să scrie un poem tulburător, Legământ, care a însemnat, de fapt, începutul punerii în circulaţie, în Basarabia, a geniului nostru tutelar şi a luptei pentru limba română strămoşească.
Grigore Vieru face parte din generaţia poetică ’60, al cărei buzdugan e considerat Nicolae Labiş şi în cadrul căreia se mai înscriu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Ioanid Romanescu, Cezar Baltag, Cezar Ivănescu etc. Aceştia au reuşit să refacă, fiecare cu pecetea personalităţii sale, punţile de legătură cu poezia românească interbelică, distruse în perioada proletcultistă, îmbâcsită de ideologia comunistă. Dacă această pleiadă de poeţi români era acuzată de „estetism deşănţat”, de abatere de la ideologie, în cazul lui Grigore Vieru se mai adăuga acuzaţia de „naţionalism”, egală cu statutul de duşman al poporului. Fiind în Basarabia un poet al resurecţiei, Grigore Vieru şi-a luat în serios şi rolul de tribun şi iluminator. Altfel cum s-ar explica truda asupra paginilor unui Abecedar (1970), alcătuit împreună cu scriitorul Spiridon Vangheli, a atâtor culegeri pentru şcolari, a clasicului şi modernului manual de scriere şi citire Albinuţa (cartea de căpătâi a câtorva generaţii de copii din Basarabia) şi cum s-ar explica mai multe tiraje de cărţi topite, pentru că poemele cuprindeau în metafora lor tricolorul şi limba română? Cum s-ar explica prezenţa înflăcărată a poetului, împreună cu alţi intelectuali basarabeni, în bătălia pentru impunerea limbii române ca limbă oficială şi revenirea scrisului din Basarabia la alfabetul latin?
Cu Grigore Vieru poezia română se întoarce la izvorul curat al gândirii şi simţirii poeziei populare. Asta nu înseamnă că nu înregistrează şi o izbitoare modernitate, poetul fiind, prin sincronia sa cu ceea ce se scria în Ţară, un port-drapel pentru poezia din Basarabia. În fond, Grigore Vieru este un neoromantic din falaga metafizică a poeziei române, venind pe linia de aur Eminescu, Bacovia, Magda Isanos, Labiş, un poet la care întâlnim un sentiment al naturii asemănător cu al lui Blaga, o concentraţie a limbajului deseori asemănătoare cu cea a lui Bacovia şi destule sclipiri lingvistice care-l apropie de Nichita Stănescu.
Demonstrând în cărţile sale de debut că e un excelent poet al copilăriei, al jocului care recreează lumea, al paradisului recuperat de cel vârstnic prin candoare şi fast imaginativ, Grigore Vieru a devenit repede, mai ales din 1968 când publică volumul Numele tău, poetul-simbol al Basarabiei, un poet căruia i se recunoaşte faptul că a revigorat poezia tradiţională. Mama şi maternitatea sunt teme esenţiale ale poeziei lui Vieru: „Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ. / În priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuşi eşti – / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti” (Făptura mamei). George Coşbuc a scris poezia Mama şi a devenit cunoscut datorită manualelor şcolare, Grigore Vieru are peste zece astfel de excelente poeme, de la Mâinile mamei la Mică baladă, de la Făptura mamei la extraordinarele, profundele Litanii pentru orgă, fiind unul din cei mai mari poeţi ai temei. Celelalte – Patria, Naşterea, Moartea, Eminescu, Limba română –se întâlnesc obsesiv tratate în formulă proprie, în întreaga sa lirica.
Înpoezia lui Grigore Vieru întâlnim misterul cosmic, taina, natura în plenitudinea ei, în „fireasca ordine”, dar şi o dimensiune morală care ordonează. Aceasta din urmă e pregnantă mai ales în poezia oracular-mesianică, în poezia de strigăt existenţial. Altfel, poetul a devenit un tribun în apărarea limbii române şi a fiinţei româneşti.
De curând, la Iaşi (Editura Princeps Edit) a apărut antologia Taina care mă apără, o ediţie critică de excepţie, alcătuită de poet împreună cu subsemnatul, o selecţie severă din toate volumele apărute în perioada 1968-2005, la care se adaugă un număr mare de inedite. O prefaţă semnată de criticul şi istoricul literar Mihai Cimpoi, o postfaţă a lui Theodor Codreanu, o bibliografie şi un itinerariu biografic extins, aproape exhaustiv, însoţesc textele lirice. Ediţia e completată cu un fascicul de iconografie şi o serie de studii critice apărute atât în România, cât şi în străinătate. Într-un cuvânt introductiv, Grigore Vieru, numind Taina care mă apără (format academic, 750 pag.) „Cartea vieţii mele”, mărturiseşte: „Cred că am răsărit ca poet din chemare, iar nu din emulaţie. În acelaşi timp, cred că vin ca poet şi din suferinţă, la fel din înţelegerea că viaţa nu este o joacă. Deci nici poezia nu poate fi o zbenguială a cuvintelor. La toate acestea, vom adăuga şi frumuseţea Limbii Române care ea însăşi este un poem, după cum spunea Blaga, ea însăşi îţi pune în mână condeiul”.
Prin trecerea lui Grigore Vieru la poporul stelelor, am pierdut pe unul dintre marii noştri poeţi, un prieten nepereche, de o măreaţă şi cuceritoare simplitate, un luptător pentru limba şi simţirea românească, un simbol pentru românismul de dincolo şi de dincoace de Prut.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog