Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SILVIU BEREJAN: 75 ANI

“Denumirea limbii noastre e cea ştiută de toată lumea – română”

Alexandru BANTOŞ

Silviu BEREJAN

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Silviu BEREJAN
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XII, 2002

Pentru tipar

– Stimate domnule academician Silviu Berejan, învingînd conjuncturismul politic, riscînd să intre în impact cu puterea, Institutul de Lingvistică, al cărui director sînteţi, apoi un grup temerar de oameni de ştiinţă, urmaţi în fine de întreaga Academie a Republicii Moldova, a afirmat adevărul ştiinţific despre denumirea limbii noastre. Firesc era ca Parlamentul, dînd dovadă de respect faţă de cea mai reputată instituţie ştiinţifică a statului, să ia operativ în dezbatere răspunsul formulat şi să facă modificările de rigoare în Constituţie. Or, lucrurile nu s-au întîmplat astfel. Parlamentul neglijează opţiunea academică, unica valabilă şi acceptabilă, sfidînd astfel onoarea instituţiei ce are mandatul să se pronunţe în problema respectivă. Cum ar trebui să procedeze în această penibilă situaţie Institutul, Academia, în sfîrşit, oamenii de ştiinţă, care – vede o lume – sînt împinşi în cursa oportunismului, a minciunii şi a trădării sacrei misiuni hărăzite de însuşi Dumnezeu?
– O instituţie cum este Institutul de Lingvistică, ca şi Academia în ansamblu, nu are căderea decît să spună care e adevărul. Aceasta e misiunea, sacră misiune, pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu, cum spuneţi Dvs., domnule Bantoş. Mai mult ştiinţa nu poate face; altă armă decît argumentul ştiinţific ea nu are. Să constrîngă deci, să forţeze pe cineva să accepte adevărul demonstrat ştiinţa nu e în stare. Cei ce iau hotărîri şi decizii, cei ce au nevoie de acest adevăr, dacă ei înşişi nu-l cunosc, trebuie doar să-l pună în aplicare. Dar dacă pe ei adevărul nu-i interesează, dacă ei nu au încredere în ştiinţă şi consideră că ştiu totul, deciziile şi hotărîrile luate rămîn pe conştiinţa lor şi îi va judeca Istoria. Deci unicul lucru pe care îl poate face ştiinţa în această cu adevărat penibilă situaţie este să nu accepte minciuna. Altceva nu este în puterile ei.
– Care este misiunea unei Academii în procesul de consolidare a independenţei şi suveranităţii unui stat tînăr? Ce rol ar trebui să i se atribuie acestui templu al ştiinţei?
– Am menţionat deja mai sus că misiunea Academiei în orice stat, mai tînăr sau mai vechi, în proces de consolidare a independenţei şi suveranităţii sau în orice altă perioadă este aceeaşi: de a furniza fapte şi argumente ce ţin de adevărul ştiinţific şi istoric. Iar statul, vechi sau tînăr, să se bazeze numai pe adevăr, dacă vrea să fie respectat de comunitatea internaţională.
Rolul Academiei este cel pe care îl au toate academiile din ţările civilizate în toate timpurile: să stabilească adevărul şi să-l pună în serviciul statului şi al omenirii <…>.
– O întrebare adresată Dvs. în calitate de director al Institutului, dar şi de om de ştiinţă, care urmăreşte de cîteva decenii evoluţia limbii române în Republica Moldova: în ce stare se află limba vorbită şi scrisă la noi? Cum apreciaţi evoluţia ei de la 1989 încoace? Cum s-au îndreptăţit pronosticurile făcute acum cîţiva ani privind ameliorarea situaţiei lingvistice?
– Limba română vorbită la noi continuă să fie prost ştiută, continuă să funcţioneze doar în unele sfere ale societăţii zise moldoveneşti (deşi ea e amestecată), societate în care se perpetuează bilingvismul, ce rămîne practic cel ce a fost: naţional-rus; limba română continuă să rămînă, după gradul de cunoaştere de către vorbitori (fără şansa de a schimba cîndva ceva), sub nivelul limbilor din toate statele mononaţionale. În limba scrisă s-au înregistrat, e adevărat, anumite progrese, dar acest lucru nu poate duce la ameliorarea globală a situaţiei într-un viitor previzibil. Mai ales că prin desfiinţarea Departamentului de Stat al Limbilor a fost paralizat şi controlul asupra utilizării limbii oficiale în instituţiile de stat din Republică <…>.
– Presa oficială a partidului de guvernămînt, prin gura unor persoane cu vederi nedisimulat antiromâneşti, afirmă că Dvs. aţi spus una pe vremea regimului comunist (că limba e „moldovenească”) şi alta acum, în perioada democraţiei (că ea e română). Cînd aţi avut dreptate, întreabă ei?
– Atunci „au avut dreptate” ei, pentru că deţineau puterea, iar acum – eu, că pot spune adevărul fără a mă teme că aş putea fi pus la zid. Atunci însă nu numai eu numeam limba în singurul fel admis, ci toţi (fără excepţie) lingviştii, toţi cercetătorii-filologi în general, toţi scriitorii, toţi ziariştii şi publiciştii de aici. Cine e temerarul luptător pentru dreptate care atunci, înainte de 1988, ar fi îndrăznit să spună public că limba pe care o vorbim este română? Numiţi-mi-l!
Şi atunci pe ce bază mi se incriminează mie că n-am făcut acest lucru?
Oare nu tot cei ce-mi incriminează acum că numeam pe vremea lor limba română „moldovenească” ne impuneau această aberaţie, insuflîndu-ne frica de a fi consideraţi în caz contrar duşmani ai puterii şi ai poporului?
Iar acum tot aceşti inşi cu mină de mieluşei inocenţi fac pe fariseii! Ei, care în luările de cuvînt din 1990-1993, numeau, ca şi mine, limba noastră limbă română! Recitiţi presa timpului şi-i veţi găsi numaidecît.
Adevărul este cel pe care l-am ştiut dintotdeauna: n-am avut şi nu avem altă limbă aici decît limba română, şi ei sînt conştienţi de acest lucru, dar îi manipulează acum pe cei neiniţiaţi, după cum îi intimidau atunci pe cei iniţiaţi, speriindu-i cu năluca „românizării”.
– Ce datorii neachitate are academicianul Silviu Berejan?
– Rog cititorii să nu considere drept lipsă de modestie din partea-mi afirmaţia că cercetătorul ştiinţific Berejan şi-a făcut datoria civică pînă la capăt. Dar să se ia la harţă meschină cu oameni neştiutori, rău intenţionaţi sau, pur şi simplu, necinstiţi în acţiuni nu are nici un rost <…>.
Dacă cei de care vorbeam mai sus au plăcerea să debiteze parascovenii şi bizarerii, făcînd, prin bulversarea realităţilor obiective, politică din ştiinţă, şi capătă satisfacţie de pe urma acestei îndeletniciri, lingvistul Berejan a avut şi continuă să aibă satisfacţii de altă natură, satisfacţii de creaţie, satisfacţia, în parte, că rezultatele muncii şi meritele sale de om de ştiinţă, de cercetător al fenomenului „limbă” sînt cunoscute şi recunoscute în cercurile ştiinţifice. Iar aceste satisfacţii nu pot fi comparate în nici un caz cu cele în care se complac activiştii politici de moment.
Tocmai de aceea nu consider că Berejan ar avea vreo datorie neachitată ca om de ştiinţă (în afară, poate, că n-a scris încă vreo 2-3 cărţi serioase de lingvistică teoretică, cum ar fi dorit-o; şi asta din cauza că şi-a consumat timpul cu activităţii de alt ordin, mult mai puţin plăcute, care, pe deasupra, nici apreciate nu sînt) <…>.
– Cum aţi proceda dacă printr-o minune aţi fi pus în situaţia de a relua de la capăt viaţa?
– Dacă, într-adevăr, ar fi posibilă o atare minune, aş prefera să fac matematică, cum începusem de fapt. Şi aş fi fost fericit, cred.
Lingvistica de la noi, cea care se încadra în „Frontul ideologic”, m-a ţinut mereu în tagma celor neagreaţi de puterea oficială şi m-a obligat să accept în tăcere mulţi ani la rînd că româna din Moldova Sovietică este altceva decît româna din celelalte regiuni româneşti (strecurînd numai în subsidiar ideea că ea e tot română), iar acum, cînd lingvistica parcă nu mai este ideologizată, în loc să poţi spune deja deschis adevărul elementar, interzis atîta amar de timp, conducerea, prin poziţia pe care o ocupă, te sileşte să demonstrezi axiome evidente (că româna e română, că laptele e alb, adică) şi iarăşi nu-i eşti pe plac.
Aşadar, cu toate că şi condu-cerea, şi regimul s-au schimbat, atitudinea faţă de limbă şi lingvişti a rămas la noi absolut aceeaşi. Situaţie de neinvidiat, precum vedeţi.
Şi încă ceva: dacă aş lua-o tot în lingvistică de la început, aş prefera să fiu apreciat exclusiv de specialişti, nu de şefi (prin prisma politico-ideologică).
Dar dacă n-a fost să fie aşa cum aş fi vrut, nu regret totuşi viaţa trăită, căci, la urma urmei, am studiat şi mi-am apărat, cît şi cum am putut, limba neamului. Şi asta vreau s-o afirm acum, înspre apusul vieţii, deschis: am iubit dintotdeauna limba şi neamul şi anume aceste sentimente mi-au insuflat energie şi putere de rezistenţă. Le voi iubi şi în continuare cu aceeaşi intensitate şi le voi apăra cu aceeaşi perseverenţă în orice situaţie.
Cu convingerea fermă şi cu credinţa nestrămutată că numai aşa e bine, îmi voi duce crucea pînă la capăt.
 

(rev. LR, nr. 3, 1995, p. 53-60)

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog