Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SILVIU BEREJAN: 75 ANI

“Limba oficială în orice stat este, de regulă, una singură...”

Alexandru BANTOŞ

Silviu BEREJAN

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Silviu BEREJAN
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XII, 2002

Pentru tipar

– Într-un dialog pe care l-am avut acum doi ani, afirmaţi că numai suveranitatea va soluţiona şi problemele lingvistice. Ce credeţi despre aceasta acum, cînd sîntem suverani şi independenţi?
– Acum cred acelaşi lucru: suveranitatea reală, dacă ea ar fi fost instaurată, ar fi trebuit să rezolve aceste probleme, aşa cum sînt rezolvate ele în statele cu adevărat suverane şi independente, unde funcţionează normal limba ţării. Dar spre profundul nostru regret, noi nu sîntem încă pe deplin nici suverani, nici independenţi (de C.S.I., se înţelege). Tocmai imposibilitatea practică a soluţionării problemelor limbii constituie indiciul lipsei noastre de suveranitate şi independenţă, este o dovadă în plus că atît una, cît şi cealaltă au fost doar proclamate, nu şi realizate în fapt, rămînînd a fi în continuare doar deziderate ale unei perspective pe cît de îndepărtate, pe atît de ceţoase.
Cu frontierele din vest apărate tot de forţele armate ale C. S. I., cu rămînerea pe o durată nedeterminată în zona economică a rublei, cu toate legăturile externe efectuate aproape exclusiv prin Moscova, cu limba rusă ca a doua limbă oficială în republică, cu dependenţa de un nou „Centru” pe multe alte linii nu ştiu dacă vom soluţiona cîndva problema limbii, aşa cum ar fi fost firesc s-o facem.
– Deşi s-a întreprins cîte ceva, nu putem susţine că legislaţia lingvistică se respectă, se transpune în viaţă, iar trecerea la limba de stat continuă „să fie amînată”. Cum credeţi, care sînt motivele ce „favorizează” tărăgănarea trecerii la limba de stat?
– Este adevărat, nu putem spune,  că am avansat prea mult în problema limbii, dar un pas important a fost făcut totuşi în sensul că limba română a fost admisă în organele de conducere şi în documentaţia curentă, alături de cea rusă.
Cît despre motivele tărăgănării trecerii pe toate liniile la limba de stat, ele sînt legate direct de ceea ce am menţionat deja mai sus: ne lipseşte baza – un stat suveran şi independent nu numai de jure, ci şi de facto. Şi nu un stat multilingv, cum ar vrea să ne vadă mulţi, ci un stat obişnuit, ca marea majoritate a statelor pe care le cunoaştem, adică în fond unilingv.
Deşi ţări fără minorităţi naţionale practic nu există, limba oficială în orice stat este, de regulă, una singură, iar minorităţile, pe teritoriul pe care ele locuiesc compact, se pot folosi de limba lor maternă, pot să aibă instituţiile social-culturale pe care le doresc (grădiniţe, scoli, teatre, biserici) în această limbă, pot să editeze gazete, reviste, cărţi în limba lor naţională ş.a.m.d. Dar nu în detrimentul funcţionării plenare a limbii de stat a ţării.
– Cum apreciaţi legile despre limbă în noile condiţii ale republicii? Nu credeţi că ar trebui să fie revizuite, precizate în conformitate cu noua realitate social-politică sau poate chiar abrogate în situaţia în care Constituţia va legifera etnonimul „român”, glotonimul „limba română” şi statalitatea acesteia în republică?
– În conformitate cu noile condiţii, cu noua realitate social-politică din republică, dacă ea n-ar fi numai declarată, n-ar mai trebui, de fapt, nici un fel de legi despre limbă (aşa cum nu sînt asemenea legi în Franţa, Germania, Anglia, Suedia, Polonia, Bulgaria ş.a., unde e de la sine înţeles că limba oficială a statului este respectiv franceza, germana, engleza, suedeza, poloneza ş.a.m.d.). Ar fi fost suficient ca în Constituţie să fie menţionat faptul că vorbitorii de alte limbi din statul românesc Moldova, în care limba oficială este româna, au dreptul inalienabil să se folosească de limbile lor materne acolo unde consideră că e necesar şi posibil, fără a pune viaţa societăţii în dependenţă de dorinţa cuiva de a poseda şi limba oficială a statului în care doreşte să locuiască.
În orice caz, acum, cînd Republica Moldova nu mai face parte dintr-o formaţiune statală superioară, suprapusă (nici C.S.I.-ul, nici cu atît mai mult Rusia n-ar trebui parcă să pretindă de a fi tratate ca asemenea formaţiuni!), chestiunea cu bilingvismul obligatoriu, cu necesitatea folosirii în paralel în documentele oficiale şi în toate domeniile vieţii şi activităţii societăţii noastre a limbii române şi a limbii ruse (limbă a altui stat tot suveran şi independent) îşi pierde rostul, ba chiar este de-a dreptul neavenită (vă imaginaţi cam ce ar fi dacă în Franţa, de exemplu – care e, precum se ştie, un model de ţară democratică – pe baza faptului că acolo, în afară de francezi, locuiesc şi germani, italieni, spanioli şi reprezentanţi ai altor popoare, s-ar cere ca peste tot să fie admise, paralel cu franceza, şi limbile acestora; personal cred că în momentul în care chestiunea ar fi pusă astfel, Franţa s-ar dezagrega, ar apărea veleităţi federaliste – şi chiar separatiste – şi ar începe conflictele interetnice, inevitabile în asemenea cazuri).
În lumina acestei logici legilor despre limbă (în cazul că le mai păstrăm) li s-ar putea aplica binecunoscuta aserţiune a tot atît de binecunoscutului domn Farfuridi: „Să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale …” <…>.
– Mass-media din Rusia postpucistă continuă să susţină că situaţia social-politică din republică a fost şi continuă să fie tensionată din cauza Legilor despre limbă, care, în opinia separatiştilor şi a protectorilor lor de la Moscova, lezează drepturile reprezentanţilor altor naţionalităţi ce locuiesc în Moldova. Ziariştii şi politicienii din Rusia trîmbiţează că situaţia de conflict de pe Nistru îşi trage începuturile de la adoptarea legilor cu privire la limbă. Comentaţi, vă rog, această problemă!
– A considera că se lezează drepturile reprezentanţilor altor naţionalităţi ce locuiesc într-un stat suveran şi independent prin simplul fapt, absolut logic şi firesc, că în acest stat se foloseşte, în calitate de mijloc oficial de comunicare, limba populaţiei majoritare autohtone, este mai mult decît o pretenţie prin nimic justificată, mai mult decît o aberaţie, este pur şi simplu o rătăcire.
Cît priveşte situaţia de conflict de pe Nistru, ea nu are la bază legile despre limbă şi alfabet, care au servit doar ca pretext pentru confruntări zise interetnice, ci cu totul altceva: neîmpăcarea foştilor diriguitori cu pierderea poziţiilor prioritare de mai înainte, ambiţia de a fi şi mai departe conducători şi îndrumători ai băştinaşilor şi de a exercita aceste funcţii într-o singură limbă – cea adusă din exterior pe aceste teritorii, nedorinţa de a recunoaşte limba băştinaşilor drept limbă oficială, nici măcar alături de limba rusă (care, în virtutea stării vechi de lucruri, era dominantă în toate sferele). E vorba deci de pierderea privilegiului că, fiind monolingv (adică numai rusofon), să ocupi posturi de conducere în toate domeniile.
Şi atunci s-a lansat pretenţia, care a avut priză la toţi monolingvii rusofoni, privind lezarea drepturilor naţionalităţilor conlocuitoare, care de fapt ar putea fi formulată în orice ţară din lume (numai că oamenii civilizaţi din alte părţi ale lumii nu pornesc pe această cale alogică). Mai rău e că această pretenţie deşănţată continuă şi va continua să dăinuiască, cît un Ruţkoi, în calitatea sa de demnitar în conducerea de vîrf a Rusiei, va fi gata să trimită o coloană de tancuri (sovietice!) oriunde îi va părea Domniei sale că sînt lezate drepturile vreunui reprezentant al poporului rus, chiar dacă el se află cu traiul în afara graniţelor Rusiei, „în altă ţară” (cum ne credem noi şi cu atît mai mult balticii) <…>.
– Manualele de limba română, dar şi cele de literatură, editate aici, la Chişinău, au multe, prea multe neajunsuri, unul din ele, de altfel principal, e că au o structură complicată, sînt scrise într-un limbaj defectuos şi, lucru extrem de important, nu suscită interesul elevilor, studenţilor pentru limba maternă. Cum vedeţi soluţionarea problemei manualelor, deoarece se ştie că numai prin şcoală, cu ajutorul ei vom rezolva problema limbii române?
– Manualele, cred, ar trebui să fie comune, căci cum vom realiza unitatea mult rîvnită a limbii, a vieţii sociale, a culturii, dacă vom instrui şi mai departe generaţia tînără după manualele ce ar sublinia mereu specificul nostru local, regionalismul nostru, care ne-a ţinut atîta timp rupţi de matca românismului. Trebuie să înţelegem odată şi odată acest lucru.
– Acum, cînd sîntem deschişi pentru democraţie, cine opune rezistenţă măsurilor de reîmpămîntenire a limbii române sub forma ei literară ca limbă de stat a Republicii Moldova?
– Cei (şi ştim cine-s ei) cărora le convine (şi ştim de ce) perpetuarea existenţei cît mai îndelungate a două state româneşti: unul cum ştim că este şi unul mai aşa, mai simplist cumva, dar al nostru şi mai ales aparte.
Încheind, aş vrea să subliniez că singura noastră salvare sub raportul cunoaşterii limbii este întreţinerea de contacte permanente cu partea dreaptă a Prutului, cu Ţara adică, în toate domeniile şi sub toate formele, căci dacă nu se poate pune deocamdată problema unităţii politice cu Ţara, cel puţin unitatea culturală, spirituală să tindem a o înfăptui într-un termen cît mai scurt. Fără aceasta vom continua încă mult timp să nu ştim nici cine sîntem, nici ce limbă vorbim.
 
(rev. LR, nr. 2-3, 1992, p. 123-127)
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog