Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Curente culturale în literatura română. Umanismul

Florin GRINEA

Alte articole de
Florin GRINEA
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XII, 2002

Pentru tipar

Opţiunea noastră pentru conceptul de curent cultural este motivată nu atât de faptul că circulă aproape numai în mediul didactic – ca, de altfel şi “ideea” (noţiunea) de curent literar – sau că beneficiază (spre deosebire de curentul literar!) de o definiţie mai “construită”, ci pentru că, în “spaţiul” nostru spiritual, respectivul concept prezintă – considerăm noi – particularităţi mult mai bine conturate în raport cu “fondul comun” european.
Încercări de definire a celor două concepte s-au făcut doar pentru sfera didacticului, lucrările “... moderne de istorie literară (nefolosind – F.G.) această noţiune (de curent literar – F.G.) ..." [1]. Astfel, Mircea Anghelescu (vezi DTL, 1976, p. 108-109) defineşte curentul literar drept “Mişcare literară de o anume amploare şi durată; convergenţă a unor principii generale de natură complexă (artistică, ideologică, filosofică) exprimate în literatură, care se pot subsuma unei viziuni comune într-o anumită perioadă istorică”. iar C. Ionescu şi Gh. Lăzărescu lămuresc noţiunea de curent cultural în următorii termeni: “Un concept mai larg decât acela literar este curentul cultural, care se referă la oameni de cultură (filosofi, savanţi, scriitori, artişti) dintr-o epocă, uniţi de o ideologie şi de scopuri social-politice şi culturale comune, fără să aibă cu necesitate (ca în cazul reprezentanţilor unui curent literar) aceleaşi principii estetice.”[2].
Mai prudent decât cei nominalizaţi deja, Adrian marino se mărgineşte a discuta despre geneza şi “...esenţa noţiunii de curent literar...”[1], oferind în loc de definiţie o seducătoare formulare metaforică: “Imaginea unei comete, cu un nucleu foarte luminos, prelungit printr-o coadă tot mai rarefiată, figurează tocmai această realitate.”[1].
 
UMANISMUL
(fişă-conspect)
 
I. Definiri
1. “humanus [3] adj. 1. omenesc, de om (...) 2. binevoitor (...) omenos. 3. cultivat, civilizat, ales.”3.
2. Umanism: a. “... studiu adâncit şi foarte specializat al umanioarelor, adică al limbilor greacă şi latină, al literaturilor şi al filosofiei aferente...” [4] (sens fixat în secolele XV-XVI);
b. “În sensul cel mai larg, umanismul înseamnă orice preocupare de a determina sau de a explica naiv ori cultivat fiinţa sau natura omului.”[5];
c. “... concepţie optimistă despre om, încrederea în valoarea şi în posibilităţile de desăvârşire ale fiinţei umane; mod de acţiune care decurge din această concepţie şi care militează pentru dezvoltarea liberă a personalităţii umane...”[6];
d. “... mişcarea culturală europeană din epoca Renaşterii (sec. XIV-XVII), care promova, în opoziţie cu ideologia şi cultura medievală, o cultură laică şi milita pentru dezvoltarea multilaterală a personalităţii, apelând la tradiţiile clasice greco-romane...” (id.).
 
II. Fixare în timp
1. “Etapa de istorie a culturii (denumită Umanism – F.G.) este strâns legată de întreaga mişcare a renaşterii (...) europene, adică de secolele XV şi XVI (dar izvoarele – F.G.) gândirii umaniste merg până în antichitatea greco-latină, unde paideia, cu ideea fundamentală (...) a perfecţionării fiinţei umane, şi ciceroniana humanitas pun bazele unui sistem educativ şi ale unei filosofii despre om care vor deveni tipic europene, integrate unei viziuni raţionaliste antropocentrice despre lume.”[4].
2. Perioada de înflorire a U. românesc coincide cu întâia mani­festare a literaturii noastre scrise, cunoscută în istoria literaturii sub numele de “Literatura veche”.
“Limba literară artistică modernă îşi are izvoarele cele mai bogate în modesta literatură cronicărească din sec. XVII şi XVIII [7].
 
III. Trăsături generale (A.) şi particulare (B.)
A. 1. Pornind de la “cultul” antichităţii greco-latine se instituie un nou ideal uman: omul universal:
“Stăpân pe limbile şi literaturile clasice, ca şi pe muzică şi filosofie, practicând sporturile timpului şi dansul care mlădiază trupul şi dă graţie mişcărilor, informat în descoperirile ştiinţifice, orator desăvârşit şi apt să facă o conversaţie interesantă în societate, dând glumelor, burlei (farsei – F.G.), un sens filosofic şi instructiv (fiind – F.G.) un adevărat curtean, umanistul trebuia să înfăţişeze idealul întrupat al omului universal.”[4].
2. Se configurează spiritul unui creşti­nism reînnoit.
“...o dată cu traducerea Bibliei din limbile sacre în limbile tuturor popoarelor europene, se deschide o nouă etapă a gândirii, a filosofiei religioase şi morale (cunoscută – F.G.) sub genericul nume de Reformă.” (id).
B. 1. Asimilarea şi răspândirea valorilor umaniste se realizează, la noi, în – şi din – “centre” precum mănăstirile şi “şcolile domneşti” (vezi Academia de la Cotnari întemeiată de Despot Heraclitul).
2. Preocuparea de căpetenie a umaniştilor noştri este redescoperirea romanităţii ca sursă comună a neamului nostru şi afirmarea unităţii noastre de limbă şi cultură.
3. În activitatea marilor voievozi se remarcă efortul constant de a mobiliza energii capabile să oprească expansiunea puterii otomane în centrul şi apusul Europei, ca forţă uzurpatoare a valorilor culturale străvechi.
4. Trăsătură dominantă a literaturii noastre, alături de militantism şi ten-dinţa spre echilibru.
energii capabile să oprească expansiunea puterii otomane în centrul şi apusul Europei, ca forţă uzurpatoare a valorilor culturale străvechi.
“Umanismul, în înţelesul său esenţial, al dezvoltării libere (...) şi armonioase a omului, repudiind* apăsarea sub multiplele ei forme, a caracterizat totdeauna literatura românească. De la scrisul cronicarilor în fraza cărora vibrează atât de des îngrijorarea pentru destinul ţării, până la inimoşii cărturari ai Şcolii Ardelene, de la eroica pleiadă a intelectualilor paşoptişti până la savanţii tumultuoşi Hasdeu, Iorga sau Călinescu, până la Eminescu şi Arghezi, Caragiale ori Sadoveanu, toţi marii scriitori au vibrat la destinul naţiunii, au luptat cu condeiul pentru progresul ţării şi al poporului (...) au fost, cum spunea Coşbuc “inimă-n inima neamului” lor”[8].
 
IV. Contribuţia voievozilor şi a cărturarilor – clerici şi laici – la dezvoltarea culturii noastre umaniste
1. Ştefan cel Mare: iniţiază scrierea Cronicii în slavonă, germană, polonă, rusă (1502) şi ctitoreşte ansambluri arhitectonice de excepţie.
2. Neagoe Basarab: ctitor al Mănăstirii Argeşului, poate fi considerat întâiul poet român de limba slavonă graţie învăţăturilor sale.
3. Matei Basarab şi Vasile Lupu: contribuie activ la dezvoltarea şcolilor în limbile greacă şi slavonă, întemeiază tiparniţe, răspândind scrierile cu caracter religios în Balcani, ctitoresc edificii bisericeşti (“Trei Ierarhi” – Iaşi, unicat arhitectural).
4. Constantin Brâncoveanu: martir întru apărarea valorilor spirituale româneşti, a contribuit în chip deosebit la “creşterea” arhitecturii în “spaţiul” nostru cultural.
5. Dimitrie Cantemir:
a. “... e un erudit* de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru (...) interesează (...) între altele (...) Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea... (...) de o uimitoare asemănare cu dialogurile de mai târziu ale lui Leopardi (operă prin care – F.G.) trebuie să se recunoască lui Cantemir meritul de a căuta întâiul termeni filosofici (substări, asuprastări, împregiurstări, macrocosmos, microcosmos), în slujba unui spiritualism naturalist de speţă paracelsiană.”[9].
b. patriotismul său se manifestă în “marginile” adevărului10: “... iubirea de ţară mă îndeamnă şi-mi porunceşte să laud neamul în care m-am născut şi să pun în lumină pe locuitorii acestui pământ de unde mă trag; pe de altă parte, iubirea de adevăr se opune şi mă împiedică a lăuda lucruri pe care dreapta judecată mă îndeamnă să le critic. Cred că este mai bine pentru ţară să fie puse deschis sub ochii locuitorilor ei mulţimea de păcate pe care le au decât să se lase înşelaţi prin linguşiri amăgitoare şi dezvinovăţiri iscusite...”[10].
c. creator al roma­nului alegoric şi al unui stil propriu literaturii scrise: “Opera literară viabilă (...) este Istoria ieroglifică, adevărat Roman de Renard românesc asupra tâlcului politic al căruia, destul de străveziu, s-a insistat cu exces. (...) Romanul colcăie de măiestrii caligrafice, precum este exuberant în expresii plastice”. [9].
6. Stolnicul Constantin Canta­cuzino susţine că “... primul semn al ieşirii din barbarie a unui popor este a avea o istorie scrisă pe limba sa,” [10], istorie gândită “ca o replică demnă” (id.) faţă de scrierile nedocumentate ştiinţific.
“... i se datoreşte Istoria Ţării Româneşti, scurtă dizertaţie asupra originilor, erudită, dar (...) fără vreo deosebită valoare literară”. [9]
7. Mitropolitul Varlaam:
Cartea românească de învăţătură (...) (1643) se remarcă printr-o limbă vie, limpede curgătoare...”9.
8. Mitropolitul Si­mion Ştefan (Noul testament, 1648) susţine nece­si­ta­tea unificării limbii şi formulează o “te­o­rie” a circulaţiei cuvintelor [10]: “Românii nu grăescu în toate ţările într-un chip, încă nici într-o ţară toţi într-un chip. Pentru aceea cu anevoie poate să scrie cineva să înţăleagă toţi (...) Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni care îmblă în toate ţările; aşa şi cuvintele acealea sunt bune care le înţăleg toţi (...) Noi derept aceea ne-am silit, den cât am putut, să izvodim aşa cum să înţeleagă toţi...”[10].
9. Spătarul Nicolae Milescu (1636-1708): Diplomat al Imperiului ţarist şi “dascăl” al lui Petru cel Mare. Traduce Vechiul Testament, text aflat la “baza” Bibliei din 1688, şi redactează un Jurnal de călătorie în China.
10. Mitropolitul Dosoftei [Psaltirea (în versuri), 1673] “teoretizează” asupra alegoriei şi a metaforei; apelează la elemente prozodice populare; introduce “vocabule imposibile" [10] (vezi aposkorakinţă) fie din necesităţi de rimă, fie pentru “... plăcerea de a se autocomenta...” (id.).
11. Mitropolitul Antim Ivireanul (Didahii, Psaltire românească, Gra­matica slavo­neas­că)creează, printre primii, “modele” de stil oratoric.
“... predicile lui Antim sunt compilaţii (...) însă naturaleţea frazei, spontaneitatea exordiilor*, trecerea firească de la planul material la cel alegoric, familiaritatea, indignările, întristările, mustrările, întrebările retorice sunt personale. Antim e un orator excelent şi un stilist desăvârşit, echilibrând cu patos* exacta maşinărie a cazaniei”.[9].
 
V. Valori artistice în scrierile cronicarilor
1. Naraţiunea, înviorată frecvent de dialog, reflectă, explicit şi constant, participarea afec­tivă a cronicarului la “derularea” fapt­ului narat.
“Dialogul cu întorsături spirituale (...) folosit (...) pentru a spori impresia de fapt trăit (...) este simţit (...) ca o modalitate de propulsare a acţiunii...”[7]. “... evenimentul istoric povestit se colorează în funcţie de simpatiile şi antipatiile cronicarului. Trecutul glorios al Moldovei aduce pasajul liric (subl. F.G.) în cronica lui Gr. Ureche...” (id.) “(scrisă – F.G.) într-o limbă cu aroma mierii, plină de metafore...”[9]. “... starea jalnică a Moldovei (...), dar şi resentimente personale (impun – F.G.) nota pamfletară (subl. F.G.) (la – F.G.) Ion Neculce...” [7] (cronicar – F.G.) înţepător şi cu un firesc umor popular...”[9]. “Poezia ciudei” (subl. F.G.) devine o caracteristică a cronicii munteneşti, care e mai nervos dramatică...” (id.).
2. Descrierea apa-re în prezentarea unor calamităţi sau în realizarea unor portrete.
“Miron Costin (...) are talent literar, stilistică savantă de factură clasică, putinţa de a descrie. Pagina despre năvala lăcustelor e dantescă...”[9]. “Darul lui Ureche e portretul moral, concis, xilografic* (id.). “Portretul neculcian îşi are tehnica sa, între caricatură şi tablou: o însuşire sau o anomalie fizică, starea intelectului, predispoziţia etică; o însuşire sau o scădere morală, un tic, o manie, un obicei, totul dozat, ritmat şi rotit în jurul unei virtuţi sau diformităţi substanţiale.” (id.).
3. “... elemente prin care se realizează (...) oralitatea stilului cronicăresc (...): locuţiunile populare, formulele de tot felul prin care se fac referiri la mersul acţiunii sau se introduc aceste locuţiuni, trecerile de la stilul direct la cel indirect, mulţimea producţiunilor gnomice: proverbe, zicători, maxime populare. Toate aceste elemente imprimă, măcar în unele fragmente din cronici, o atmosferă specială, de poveste populară”. [7].
4. În realizarea imaginilor artistice “... apar, pe lângă epitete, mai ales comparaţii (care pornesc – F.G.) de la tot felul de locuţiuni populare (...) cu valoare metaforică (...) câteodată prelucrate (...) într-un adevărat model de stil oral (vezi Neculce – F.G.) dar, de mai multe ori, numai reproduse...”[7].
5. Stilul memo­ria­listic devine o ca­rac­teristică a cron­ici­lor moldovene (mai ales!), Ioan Neculce fiind întâiul “memorialist declarat”.
“... iară de la Duca-vodă cel bătrân înainte, până unde s-a vidé (...) nici de pre un izvod a nemărui, ce au scris sângur, dintru a sa ştiinţă câte s-au întâmplat de au fost la viiaţa sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein să cetească şi să scrie, că au fost scrisă în inima sa”.[10].
 
MIC DICŢIONAR
Repudiind (a repudia): DGLR, 1987, p. 887; DS, 1972, p. 379.
Pleiadă: DGLR, 1987, p. 788.
Erudit: DGLR, 1987, p. 337; DS, 1972, p. 152.
Exordiilor (exordiu): DGLR, 1987, p. 347; DS, 1972, p. 156.
Patos: DGLR, p. 745; DS, 1972, p. 319.
Xilografic (xilografie, xilogravură): DGLR, 1987, p. 1143.
 
 
BIBLIOGRAFIE
1. Marino, Ad., DIL, 1973, p. 483; 492; 499-500; 502.
2. Bărboi, Constanţa, op. cit., 1986, p. 81.
3. Guţu, Gh., DL-R, 1973, p. 266.
4. DTL, 1976, p.p. 455-457.
5. Ralea, M., Scrieri, 1 Explicarea omului, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 9.
6. MDE, 1972, p. 973.
7. Andriescu, Al., Stil şi limbaj, Editura Junimea, 1977, p.p. 51-69.
8. Păcurariu, D., Scriitori şi direcţii literare, Editura Albatros (Lyceum, 236), Bucureşti, 1981, p. V.
9. Călinescu, G., op. cit., 1968, p.p. 19-29.
10. Rotaru, I., Valori expresive în literatura română veche, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p.p. 16-36.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog