Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EVENIMENT CULTURAL

Prima bibliotecă publică pe harta Chişinăului

Nina NEGRU

Alte articole de
Nina NEGRU
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XII, 2002

Pentru tipar

Continuitate şi tradiţie nu sunt numai cuvinte frumoase, ci condiţii necesare supravieţuirii. Golurile prea mari în istorie o împiedică pe aceasta să se închege.
Biografia unei instituţii cu vechime de 170 de ani trebuie însăilată sau cârpită chiar, acolo unde firul vieţii ei ameninţa să se rupă, pentru ca urmaşii să moştenească certitudinea (iluzia) continuităţii, a lucrului durabil, bine făcut. Să nu exclame ca Emil Cioran: „Doamne, ce vom fi făcut o mie de ani? În ţara aceasta totul este un început absolut, nu există continuări, reluări, linii şi directive”.
Schimbarea la faţă a oraşului nostru în anii ’30 ai sec. XIX – şi harta Chişinăului din 1830 arată că faţa acestui târg pestriţ atunci a început să se schimbe – pare acum o poveste cu personaje transplantate. Aşa cum prima grădină publică, sădită cu ocazia vizitei ţarului la Chişinău (1818) a fost improvizată într-o noapte, din copaci bătrâni aduşi din pădure pentru o zi.
În timp ce ai noştri fugeau peste Prut, cei transplantaţi aici ridicau la marginea de sud a vechiului târg catedrală şi seminar, gimnaziu şi bibliotecă, spitale militare şi arc de triumf. Mitropolitul Gavriil, înspăimântat de această hemoragie demografică, scria pastorală de oprire a băştinaşilor, obligându-i să rămână aici, să construiască şi să închege istorie naţională.
Putem judeca astăzi dacă au reuşit s-o facă, după clădirile care nu mai amintesc de ceea ce a fost până la 1812, după limba vorbită pe străzi şi în instituţii : şi totuşi pământul acesta aparţinea mănăstirilor Galata şi Sfânta Vineri de peste Prut.
Între anii 1829-1832 Mitropolitul Grigorie al Ungro-Vlahiei fusese exilat aici de ruşi ca într-o Siberie. Îţi dai seama, citindu-i corespondenţa, că se simţea într-adevăr ca printre străini. A cerut să i se trimită cărţi de la Bucureşti, dar cenzura ţaristă le-a reţinut atât de mult timp în vama Sculeni, încât în anul întoarcerii sale în ţară încă nu le primise ca să le poată dărui vreunei biblioteci din Chişinău.
Deci să depănăm odiseea primei biblioteci publice din Basarabia, chiar dacă ne pare că istoria ei “cură încet repovestită de o străină gură”.
Faptul că a fost înfiinţată la ordinul Ministerului de Interne nu a însemnat o certitudine în privinţa localului. De altfel şi gimnaziul nr. 1 de băieţi, înfiinţat în 1833, se muta din gazdă în gazdă, din casa negustorului Starcenco în cea a negustorului Karasik ş.a.m.d. Dacă atâţia copii erau înghesuiţi în nişte încăperi insalubre şi strâmte, să ne mirăm că prima bibliotecă publică din Chişinău, cu un fond de câteva mii de cărţi, cu un bibliotecar şi un paznic, s-au adăpostit zeci de ani în trei camere mici, ticsite cu dulapuri ?
Chiar de la înfiinţarea bibliotecii, epitropii au luat asupra lor cele mai mari responsabilităţi în legătură cu localul, procurarea mobilierului şi a cărţilor. Numele lui Petru Manega, doctor în drept şi mare ocrotitor al bibliotecii, ar merita să fie scris pe marmura unei plăci comemorative.
Abia la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se fac remarcate în documentele de arhivă meritele unor epitropi ca A. Manuilov şi N. V. Laşcov, preocupaţi de prosperarea bibliotecii în calitate de membri ai Dumei orăşeneşti.
Primul epitrop, Petru Manega, a ales la început casa protoiereului Sotnicenco pentru local al bibliotecii publice. Propunerea sa n-a fost însă acceptată. Negustorul Bogaciov, care avea mai multe case, în 1831 pune una dintre ele la dispoziţia bibliotecii, pentru suma de 600 de ruble (asignaţii) anual. La 15 octombrie 1832, un alt negustor, Ivan Kriukov, cumpără casa lui Bogaciov şi propune bibliotecii să prelungească până la 15 octombrie 1833 contractul încheiat cu Bogaciov, în aceleaşi condiţii. La 18 noiembrie 1832 Petru Manega obţinea de la Direcţia financiară a Basarabiei (Казенная Палата) banii necesari pentru reînnoirea arendei casei lui Kriukov. Tot acolo a rămas şi în anul 1833-1834, deşi camerele erau nepotrivite pentru bibliotecă. Nu se cunoaşte acum locul în care se afla, Bogaciov având mai multe case în oraş.
La sfârşitul anului 1834 P. Manega se adresa viceguvernatorului Basarabiei Ivan Semionovici Klimin pentru a cere precizări în legătură cu prelungirea contractului cu negustorul Kriukov: „Îmi este cunoscut proiectul mutării bibliotecii în camerele rezervate în casa nouă construită în grădina publică. De aceea vă rog să permiteţi mutarea bibliotecii în acel loc, cât este timp frumos, n-au început ploile şi n-a expirat termenul contractului”.
În revista „Беcсарабские Губернские Ведомости” din 1882 se aduc informaţii preţioase despre această clădire din grădina publică. Este vorba despre clubul orăşenesc, mutat acolo la cererea clerului, care n-a tolerat acest club gălăgios peste drum de Seminarul Teologic. La construcţia proiectată a clubului s-au anexat ulterior trei camere pentru bibliotecă, unde aceasta a rămas timp de un an. Putem să ghicim motivele retragerii atât de precipitate a bibliotecii din acest club. Spre deosebire de grădina botanică din jurul catedralei şi al Casei arhiereşti, grădina publică numită „gorodskoi sad” era un loc în care păşteau vitele până la 1867, când a fost împrejmuită cu gard şi amenajată corespunzător menirii ei.
În 1835 Petru Manega închiriază o clădire nouă, construită de acelaşi negustor Bogaciov “vizavi de bulevardul orăşenesc”, dar fără să aibă intrarea din stradă. Rămâne să aflăm despre ce bulevard era vorba, căci pe atunci artera principală se numea „uliţa”. Epitropul a cheltuit 61 de ruble pentru 8 arşini de pânză verde, cu care a acoperit două mese şi 86 de arşini de pânză care protejă cărţile de praf. În 1843 bibliotecarul Nicolai Kozlov raporta că toate acestea s-au învechit în aşa măsură, încât, decolorate cum erau, stricau aspectul încăperilor.
Spre deosebire de primul bibliotecar, Gavriil Bilevici, care, ca şi Gavriil Bănulescu a fost primul şi ultimul român într-o funcţie importantă, Nicolai Kozlov a lucrat mai mult de 10 ani şi a încercat să mute biblioteca într-o clădire în care să se poată intra direct din stradă. Motivul invocat era sfiiciunea doamnelor, care nu aveau curajul să intre în bibliotecă printr-o curte populată de oameni necunoscuţi.
Următorul bibliotecar, Saburov, se zbate singur, fără epitropi, să mute biblioteca într-o clădire adecvată, găsind casa lui Bogaciov „foarte incomodă”. În 1847 propune să se închirieze casa lui Dobrojanu (în scrierile epitropului Laşcov apare în 1914 numele Dobrejov), care nu costa mai scump, dar era mai potrivită pentru bibliotecă. Nu reuşeşte să obţină aprobarea, căci la sfârşitul anului 1847 este transferat la Odesa într-o funcţie mai înaltă.
Ivan Tanski, care l-a înlocuit în scurt timp, a elaborat în câteva luni un proiect de îmbunătăţire a condiţiilor de funcţionare a bibliotecii, în care era inclus şi localul nou şi un al doilea paznic, pentru a evita închiderea bibliotecii din cauza absenţei lui (paznicul, de regulă un soldat sau un ofiţer, deschidea biblioteca şi făcea curăţenie în ea).
Dar nu s-au acceptat nici propunerile lui, întrucât contractul cu Bogaciov expira abia peste câţiva ani. În 1852 Tanski pleacă pe jumătate de an în călătorie prin cele două Principate, Moldova şi Muntenia. Până în 1854, când nu mai este bibliotecar, l-a înlocuit cu intermitenţe funcţionarul Platon Globaciov, care nu a mai insistat ca biblioteca să fie trecută într-o casă mai bună. Cererea lui Tanski de a primi bani de la Direcţia financiară a regiunii pentru arendarea casei negustorului Ivan Ziloti nu a mai fost satisfăcută. Şi în 1848, din lipsă de bani, eşuase planul lui Tanski de a muta biblioteca în noua clădire bisericească numită „Casa arhierească”.
Epitropul N.V. Laşcov afirmă mai târziu că deşi plata chiriei şi a lucrătorilor n-a încetat, după plecarea lui Tanski biblioteca a fost închisă pentru public timp de 4 ani ( 1854-1857). Presa timpului confirmă acest lucru. Cercetătorul P. Ganenco numeşte o perioadă şi mai lungă de inactivitate a bibliotecii.
L.Botean, P.Suşkevici şi G.Lopatto, care s-au rânduit în acest timp la conducerea bibliotecii, au risipit o parte a fondului iniţial de carte. În 1854 erau 3388 de volume (1529 de titluri , dintre care 931 în limba rusă, adică 2057 de volume).
În iunie 1857, noul bibliotecar Venedict Beler, profesor de germană şi matematică la gimnaziul nr. 1, semnează sub presiunea unor autorităţi că a luat în primire de la Suşkevici un număr de volume care lipseau de fapt, pentru ca apoi ani în şir să se lupte pentru recuperarea banilor de la cel care a promis să restituie cărţile. A fost cel mai eficient director al bibliotecii în secolul XIX. Din presa vremii ,unde este prezentat cu mult respect şi semnează articole foarte judicioase, putem reconstitui biografia acestei instituţii în perioada în care a condus-o – 1858 – 1871.
Două evenimente importante au marcat viaţa bibliotecii pe timpul lui Beler. Primul se datorează chiar lui Beler, care a reuşit să-l convingă pe guvernatorul Fonton de Veraion că biblioteca nu mai poate rămâne în casa lui Bogaciov. Guvernatorul s-a implicat în căutarea soluţiei şi a ajutat la reconstruirea clădirii ocupate până atunci de Administraţia gubernială, vizavi de bulevard. N. Laşcov, în calitate de epitrop preciza că acea clădire se numea în 1912 „casa Kogan”. Dificultatea constă în faptul că în Chişinăul de atunci erau destul de multe persoane înstărite cu acest nume.
Totuşi reperul cel mai important este presa vremii, care consemna în secolul trecut ca sediu al bibliotecii fosta clădire a Administraţiei guberniale.
„Бесcарабские Областные Ведомости” publica în ianuarie 1861 un bilanţ intitulat „Anul bibliotecii lui Beler”, din care se înţelege că în 1860 aceasta nu numai că s-a mutat într-o clădire pe măsura importanţei instituţiei, dar a desfăşurat şi o activitate culturală susţinută. Articolul, incitant, semnat de însuşi Beler, aminteşte de atmosfera anului 1832, când s-a deschis biblioteca, dar conţine şi foarte interesante observaţii ale bibliotecarului privind fenomenul lecturii. În primul rând, Beler temperează orgoliile, precizând că este vorba despre o bibliotecă de provincie, a cărei misiune nu se poate compara cu a celor din capitală. Nici nivelul intelectual al Chişinăului nu arăta decât provincialism, judecând după faptul că din cei 80.000 de locuitori ai oraşului doar 700 (cei mai mulţi elevi de la seminar şi de la gimnaziu) erau cititori înregistraţi la biblioteca publică. Beler le reproşa celor 1500 funcţionari din oraş că nu ştiau de existenţa bibliotecii sau dacă-i călcau pragul se interesau de bârfele de prin ziare şi de politică: „Par a fi unii ca nişte oameni de stat, cărora le trebuie să ştie operativ toată mişcarea personajelor de pe arena politică”. Bibliotecarul îşi exprima îngrijorarea în legătură cu apatia şi indiferenţa chişinăuienilor, care nu profită de faptul că au o bibliotecă în care s-a investit atât de mult în acei ani. Era de părerea fermă că rolul bibliotecii este să propage nu politicianismul, ci cunoştinţele utile din domeniul ştiinţelor şi artelor, pentru a uşura şi înfrumuseţa viaţa oamenilor. Nu întâmplător, poate, două decenii mai târziu, marele mecenat Vasile Stroescu dăruia acestei biblioteci un număr impresionant de cărţi din domeniul ştiinţelor agriculturii şi comerţului.
Pe scurt, Beler îşi rezuma în 1861 rezultatele muncii depuse, scriind că a transformat „un depozit de cărţi într-o bibliotecă publică” şi promitea să-i anexeze şi un muzeu, ca în bibliotecile de peste hotare. Ceea ce a şi făcut cu ajutorul lui A. D. Denging, după ce a construit încă două camere şi a transformat prin anii ’70 intrarea în bibliotecă, îndepărtând valul de pământ din faţa ei, „baricada” care urâţea îndeosebi iarna faţada clădirii.
În 1869 s-a produs un alt eveniment care a fost fatal pentru soarta bibliotecii, şi mai ales pentru ritmul de creştere a fondului de carte: au încetat subvenţiile din cauza lichidării prin ordin imperial a capitalului de 10% al Basarabiei. Un comitet ad-hoc ia decizia să salveze biblioteca prin comasarea ei cu alte trei biblioteci din Chişinău: cea a Gimnaziului regional, cea a Seminarului Teologic şi cea a Comitetului pentru statistică. Toate aveau cam aceeaşi vârstă, dar proiectul n-a fost finalizat din cauza că arhiereul ortodox Antonie şi epitropul şcolilor regiunii s-au opus unificării, invocând motive de specific, de comoditate ş.a.
În 1876, după moartea lui Beler, soţia lui nu a mai avut energia necesară să lupte pentru bibliotecă şi astfel instituţia intră iarăşi într-o acoladă a mizeriei şi uitării. N. Laşcov consemna trecerea bibliotecii la întreţinerea din partea Direcţiei Orăşeneşti şi transmiterea de către ultimul bibliotecar, al nouălea, Kurkova, a inventarului bibliotecii desfiinţate, cu consimţământul Ministerului Afacerilor Interne.
Astfel, din 1876, conform rezoluţiei Dumei Orăşeneşti, biblioteca se mută în clădirea acesteia. În consecinţă începe să poarte numele de bibliotecă publică orăşenească. Beneficiază de un spaţiu adecvat funcţiei sale şi îşi completează personalul. La sfârşitul secolului biblioteca primăriei avea patru bibliotecari şi un paznic. Primarul Chişinăului, K. Şmidt, şi Duma orăşenească (în componenţa căreia intrau personalităţi ca A. Parhomovici, N. Doncev, I.P. Sinadino, A. Razu şi alţii) luau în discuţie sistematic problemele bibliotecii, puse pe aceeaşi ordine de zi cu instalarea primei linii de tramvai în 1888 sau cu construcţia primei centrale electrice în oraş. Sub tutela Dumei orăşeneşti, directorii bibliotecii au fost scutiţi de grija de a găsi mereu alt sediu pentru instituţie.
În perioada interbelică biblioteca primăriei apare ca fiind cea mai importantă după numărul de volume şi de lucrători. Numai Biblioteca Centrală Universitară condusă de Ion Zaborovschi, a întrecut-o în ceea ce priveşte mărimea fondului de carte.
Un tablou ce cuprinde evaluarea distrugerilor aduse clădirilor şi instalaţiilor publice din Chişinău, alcătuit în vara lui 1941 de autorităţile româneşti, arată că primăria a suferit cel mai mult în urma diversiunilor organizate de sovietici la retragerea din Basarabia. Nu se cunoaşte exact dacă anume biblioteca primăriei a fost ţinta celor care au minat clădirea, dar fotografiile ilustrează cu lux de amănunte intenţiile ocupanţilor în ceea ce priveşte patrimoniul cultural al Chişinăului.
Prin Decizia Consiliului Comisarilor Norodnici din 29.09.1944 se înfiinţează Biblioteca Centrală a RSSM, prin “transplantarea” Bibliotecii Centrale din Tiraspol. Este preluat automat numele „N.K. Krupskaia”, pe care Biblioteca Centrală din Tiraspol, (RASSM) îl purtase din 1939. Primul ei director, A. Cernoviţcaia, venită de la Tiraspol, afirma într-un raport că de fapt Biblioteca Centrală fusese organizată în 1940 într-un local minunat, că avea mobilier adecvat şi un fond de carte de 900 000 de volume. Considerăm că acestea sunt afirmaţii fără acoperire, întrucât nu se aduc nicăieri precizări în legătură cu adresa bibliotecii, iar explicaţiile referitoare la dispariţia subită a milionului de cărţi sunt puerile. Cernoviţcaia se jeluia că românii i-au furat cărţile purtătoare de ideologie comunistă, când se ştie că tocmai acestea erau interzise în România. Nu este exclus că aceasta era o modalitate de a masca excluderea deliberată a cărţilor româneşti din fondul bibliotecii republicane proaspăt înfiinţate.
După război biblioteca s-a adăpostit, ca şi în sec. XIX, într-o simplă casă, ale cărei cele mai bune camere au fost ocupate mulţi ani de tot felul de locatari, unii dintre ei bibliotecari sau femei de serviciu în bibliotecă. Se află şi acum pe str. Şciusev nr. 65, care înainte s-a numit şi Leovscaia, şi este ocupată de Biblioteca Naţională pentru Copii „Ion Creangă”.
Directorul I. Teleuţă atrage atenţia autorităţilor sovietice încă din 1946 asupra necesităţii de a se construi o clădire adecvată pentru Biblioteca Publică de Stat „N.K. Krupskaia”. Protocolul nr.7 al şedinţei speciale din 1948 în cadrul „Gosplanului” arată preocuparea de a elabora un proiect pentru construcţia sediului bibliotecii. Şedinţe asemănătoare din anii 1952 şi 1953 au „rezolvat” prin tergiversare problema bibliotecii până la sfârşitul anului 1960. În vara lui 1961, biblioteca se muta în clădire nouă, pe str. Kievului 78 A, actualul bloc principal al Bibliotecii Naţionale. 94 % din fondul de cărţi îl forma literatura în limba rusă.
Din 1986 biblioteca a mai obţinut şi actualul bloc II, adică fosta clădire a Seminarului Teologic.
Cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la darea în folosinţă a acestei clădiri, BNRM va organiza, la 3 septembrie curent, un simpozion ştiinţific.
 
 
* * *
Biblioteca Naţională a Republicii Moldova marchează 170 de ani de activitate. Inaugurată la 23 august 1832, ca Bibliotecă Publică Gubernială a Basarabiei, este trecută, în 1877, sub auspiciile oraşului Chişinău, guvernatorul de atunci al Basarabiei remarcând că este transmisă doar “sub tutelă întreţinătoare” şi că trebuie să rămână o bibliotecă a Guberniei Basarabiei, dar şi a oraşului Chişinău. schimbări radicale în politica de completare a bibliotecii şi de organizare a programului cultural sunt înregistrate în perioada interbelică. De la 29 septembrie 1944 devine Biblioteca de Stat a R.S.S.M., care va purta numele “N.K.Krupskaia”. din 1961 este transferată într-un nou sediu cu destinaţie specială. În 1991 i se conferă titulatura de Bibliotecă Naţională a Republicii Moldova, iar următorul an marchează începutul reformei Bibliotecii, urmărindu-se scopul trecerii la standardele internaţionale, conform cerinţelor fundamentale prevăzute de schema UNESCO. Statutul de “ bibliotecă – depozitar al materialelor Organizaţiei Naţiunilor Unite în Republica Moldova” îl obţine în anul 2000.
Anual beneficiază de documente şi informaţii din tezaurul Bibliotecii Naţionale circa 150.000 de vizitatori, patrimoniul fiind evaluat la aproximativ 3 mln. de unităţi bibliografice. Este conectată, din 1996, la Internet; a achiziţionat soft-ul integrat de bibliotecă TINLIB. Baza de date bibliografice include în prezent peste 100000 de înregistrări şi este accesibilă prin catalogul on-line.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog