Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DE LA GROTESC LA SUBLIM

Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XII, 2002

Pentru tipar

DEBARASOAREA
 
Cuvântul acesta e vechi şi cunoscut, însă mult timp nu l-am întâlnit prin dicţionare. Nu l-am găsit în Dicţionarul explicativ al limbii române din 1975, nici în Dicţionar general al limbii române al lui Vasile Breban, de mai încoace, nici în alte surse de prestigiu. L-am citit, pentru întâia oară, în unele cărţi de literatură artistică. De exemplu, în culegerea de schiţe şi nuvele Cu faţa spre ceilalţi de Radu F. Alexandru (Editura Eminescu, Bucureşti, 1971, pag.107): “La prânz am coborât la Expres. Nu-mi era foame. M-am aşezat la o masă şi am aşteptat aproape o oră. Debarasoarea m-a întrebat…”.
Debarasoarea?
Da, da, n-am greşit. Din context se înţelege cu toată claritatea că e vorba de femeia care adună tacâmurile folosite şi curăţă mesele de la care s-au ridicat muşteriii unei cantine, cafenele, bufet, bar etc.
În 1996 cuvântul a fost “recunoscut” oficial de autorii ediţiei a doua a Dicţionarului explicativ al limbii române, la pagina 263 a căruia găsim înregistrat substantivul masculin şi feminin debarasor, - oare, descifrat succint şi clar: “Persoană care degajează mesele într-un local de consum de tacâmurile folosite, de resturile alimentare etc.”).
Cu acest sens a fost întrebuinţat cuvântul la care ne referim de scriitorul Alexei Marinat în chiar titlul unei nuvele publicate în hebdomadarul “Literatura şi arta”, titlu analizat ceva mai târziu, în chip competent, şi de Alexandru Gromov, într-o tabletă de cultivare a limbii.
Am revenit la acest cuvânt, pentru că e frumos, elegant, expresiv şi merită să-l întrebuinţăm ori de câte ori avem nevoie de el.
 
 
SCRIITORII ŞI... CONDEIERII
 
La o întâlnire a unui grup de scriitori cu elevii şi pedagogii unei şcoli din Străşeni vorbea o foarte tânără, elegantă, inspirată şi binevoitoare profesoară de limba română. Atmosfera din sala în care se adunase practic toată şcoala era de-a dreptul sărbătorească. Şi intenţia doamnei profesoare a fost - acest lucru putea fi citit pe faţa ei şi putea fi verificat după vorbele ei - extrem de bună: să ne asigure pe noi, scriitorii veniţi din capitală, că şi ea personal, şi colegii ei, şi discipolii, care, de altfel, o ascultau cu cea mai mare atenţie, - toţi apreciază înalt activitatea scriitorilor noştri. Aceasta a fost intenţia doamnei profesoare. Dar când s-o materializeze verbal, domnia sa a zis: “Noi ne închinăm în faţa condeierilor noştri, care ţin trează conştiinţa naţională a oamenilor, militează pentru o limbă corectă, frumoasă, expresivă”.
Mai mult, fraza domniei sale, pe care ne-am străduit s-o transcriem exact, denota un simţ lingvistic ireproşabil şi - s-ar părea - o pregătire filologică bună.
Zicem “s-ar părea”, deoarece în fraza citată s-a strecurat şi o greşeală, drept că abia perceptibilă, care îndeplineşte însă rolul lingurii de fiere - ca să nu spunem mai rău - într-un butoi de miere. Vorba e că substantivul condeier înseamnă “scriitor (mai puţin talentat)”, după cum ne învaţă Dicţionarul explicativ al limbii române (p. 182). Şi nu este cazul să susţinem că toţi membrii uniunii noastre de creaţie ar merita pe deplin titlul de scriitor sau că noi, cei sosiţi în şcoala cu pricina, ne-am supăra că nu suntem numiţi scriitori autentici, valoroşi etc. La urma urmei fiecare cititor, inclusiv doamna profesoară care ne-a prezentat publicului, are dreptul să ne considere cum găseşte de cuviinţă, dacă - bineînţeles - ne-a citit operele şi posedă gustul artistic şi estetic în măsură să-i permită a face o apreciere estetică obiectivă, întemeiată, convingătoare. Vorba e că între intenţia stimatei profesoare, care a dorit să ne asigure de o apreciere superlativă, şi spusele ei de fapt, din care rezultă şi un neadevăr principial, deoarece în afară de condeieri, adică scriitori “mai puţin talentaţi”, în uniunea de creaţie pe care o reprezentăm sunt şi scriitori al căror talent a fost recunoscut unanim şi de mult, este o deosebire de esenţă.
Şi totul s-a întâmplat din cauza folosirii incorecte a unui singur cuvânt: condeier, sensul adevărat al căruia, transcris aici din dicţionar, i-a cam scăpat tinerei, inspiratei şi foarte binevoitoarei profesoare.
Şi poate că n-am pomeni cazul acesta, dar şi în unele cărţi ale chiar membrilor Uniunii Scriitorilor am întâlnit aceeaşi confuzie între scriitori şi... condeieri. Astfel, în cartea Poemul moldovenesc contemporan de Eliza Botezatu (Chişinău, Ed. Cartea moldovenească, 1981) sunt numiţi “condeieri”, dar apreciaţi extrem de elogios, cum numai adevăraţii scriitori o merită, şi Nicolae Esinencu, şi Ion Vatamanu, şi Bogdan Istru, şi alţi scriitori de valoare (a se vedea p. 154, 187, 236 etc.).
Substantivele scriitor şi condeier nu sunt sinonime. Deosebirea dintre ele este una de esenţă, şi de mult este cazul s-o conştientizăm cu toţii.
 
 
CINE ABSOLVĂ ŞI CINE... ABSOLVEŞTE
 
Atât de des elevii “absolvă” şcoala, liceul, colegiul, iar studenţii - universitatea, încât ne-am obişnuit cu această greşeală ca ţiganul cu scânteia. Mai rău e că verbul (a) absolvi este conjugat greşit la timpul prezent al modului indicativ şi în textele despre scriitori, în prefeţe la cărţi bune, unele - semnate de oameni competenţi, dar redactate ori corectate de discipolii lor certaţi cu ştiinţa lingvistică.
De aceea explicarea concretă, amănunţită şi cât mai convingătoare a diferenţei dintre formele verbale absolv, absolvi, absolvă, pe de o parte, şi formele absolvesc, absolveşti, absolveşte, pe de altă parte, nu este nicidecum de prisos.
Vorba e că unul şi acelaşi verb - (a) absolvi se conjugă diferit la timpul prezent al modului indicativ, în funcţie de sensurile pe care la are acesta în anumite contexte.
Pentru a fi mai convingători, cităm descifrarea sensurilor verbului în cauză, din Dicţionarul explicativ al limbii române.
Când, conform contextului, verbul a absolvi are sensul “A termina un an şcolar, un ciclu sau o formă de învăţământ”, el ia aspectul eu absolvesc, tu absolveşti, el, ea absolveşte ei, ele absolvesc, iar când, din nou conform contextului, acelaşi verb -(a) absolvi - are sensul “A scuti pe un acuzat de pedeapsă, a ierta”, el se conjugă altfel: eu absolv, tu absolvi, el, ea, ei, ele absolvă. Prin urmare, o şcoală, un liceu, un colegiu, o universitate eu, ei, ele o absolvesc, tu o absolveşti, el, ea o absolveşte, pe când în calitate de judecător eu absolv un acuzat, tu îl absolvi, el, ea, ei, ele îl absolvă (de pedeapsă).
Lucrurile sunt simple, ne rămâne să însuşim temeinic adevărul despre conjugarea diferită a verbului respectiv, în funcţie de sensul exprimat. Dacă nu-l însuşim adânc, trecem nepăsători pe lângă greşeli de felul celeia care s-a strecurat până şi într-o carte de memorii editată în 1995, din care cităm că o doamnă distinsă, pentru care avem toată stima şi consideraţia, “în perioada imediat postbelică absolvă facultatea de chimie şi biologie” (Larisa Mahu, Pe urmele celui plecat, Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1995, p. 4).
Or, facultatea în cauză n-a făcut nici un rău, n-a comis nici o crimă ca să trebuiască s-o... absolve cineva (pe pedeapsă). Ea i-a ajutat doamnei respective s-o absolvească.
 
 
ÎN MEDIE
 
S-a vorbit, în linii mari just, despre greşeala frecventă în stânga Prutului - de a confunda locuţiunea adverbială în medie cu o expresie totalmente nepotrivită în context: “în mediu”. Mediu însemnând ambianţă, iar prin extensiune - chiar şi natură, “în mediu” nu poate însemna decât într-o anumită ambianţă, ca în expresiile “în mediul intelectual”, “în mediul muncitoresc”, “în mediul nostru” etc.
Totuşi, greşeala persistă, o întâlnim, de exemplu, şi în publicaţia “Tineretul Moldovei” din 28 septembrie 1996, în pagina 2: “Un grup de savanţi americani în frunte cu doctorul Jerald Schelenberg a descoperit recent aşa-numita genă a bătrâneţii, ceea ce permite să se presupună că în viitorul apropiat viaţa oamenilor va putea fi prelungită, în mediu, până la 150 de ani”.
“În mediu”...
Nu-i bănuim pe redactorii şi corectorii de la publicaţia citată de necunoaşterea sensului unui substantiv (în alte contexte adjectiv) relativ simplu, ca mediu. Totuşi, explicaţia apariţiei greşelii consemnate de noi ar putea fi de folos atât domniilor lor, cât şi celorlalţi conaţionali ai noştri care se fac vinovaţi de confuzia regretabilă dintre două expresii deosebite: în mediu şi... în medie. Încercăm o explicaţie care, după câte cunoaştem, n-a fost dată cu toată claritatea necesară.
Vorba e că imediat după cel de-al doilea război mondial expresia rusească “v srednem” a fost tradusă la noi în chip aproape unanim “în mijlociu”, deoarece şi substantivul, şi adjectivul mediu, şi locuţiunea în medie erau privite cu suspiciune, ca elemente ale vorbirii româneşti. “Mijlociu” şi “în mijlociu” împinseseră pe un plan secund şi pe mediu, şi pe în medie. Mai târziu, când lumea s-a deşteptat întrucâtva, a început să folosească substantivul şi adjectivul mediu, a apărut în chip oficial chiar un Departament pentru ocrotirea mediului; dar aceeaşi lume “întrucâtva deşteptată” n-a conştientizat că, dacă “în mijlociu” nu sună prea corect, “în mediu” se dovedeşte o expresie şi mai puţin potrivită pentru rusescul “v srednem”. În felul acesta “în mijlociu” a devenit în chip automat - şi greşit! - “în mediu”. Greşit, deoarece în mediu nu poate să indice decât faptul că o opinie sau o acţiune circulă ori se întâmplă într-o ambianţă concretă, ca în exemplele citate mai înainte: într-un mediu muncitoresc, în mediul pedagogilor etc.
Explicaţia dată aici mecanismului apariţiei expresiei “în mediu” ni se pare în măsură să-i ajute pe toţi vorbitorii şi scriitorii limbii române, formaţi în mediul est-prutean, să conştientizeze că locuţiunea pe care urmează s-o utilizeze domniile lor pentru rusescul “v srednem” este în medie, descifrată de autorii Dicţionarului explicativ al limbii române anume prin ceea ce înseamnă pomenita expresie rusească: “o măsură intermediară între calităţile sau cantităţile diferitelor elemente componente” (p. 536).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog