Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PORTOFOLIUL PROFESORULUI

Tehnici narative în romanul de analiză psihologică: sugestii metodice

Constantin ŞCHIOPU

Alte articole de
Constantin ŞCHIOPU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XII, 2002

Pentru tipar

Interpretarea romanului de tip modern, care, după o formulă lansată de Jean Ricardou, nu mai este scriitura unei aventuri, ci aventura unei scriituri, necesită soluţionarea unui şir de probleme, ce vizează, în primul rând, modul de prezentare a istoriei (fabulei), printre acestea înscriindu-se şi cea a tehnicilor narative.
Predarea / studierea temei “Tehnici narative în roman” (clasele de liceu), la rândul ei, presupune realizarea unor obiective legate de diversitatea tehnicilor narative; de modul în care tipul de roman (clasic, de analiză, autobiografic) determină utilizarea unor tehnici anume; de rolul pe care îl joacă o tehnică ori alta în realizarea construcţiei epice şi în transmiterea mesajului; de formula estetică promovată de scriitor, graţie originalităţii gândirii sale.
Analizând caracteristicile romanului proustian, C. Petrescu îşi exprima concepţia sa asupra romanului de tip modern, care depăşeşte limitele tehnicilor artistice vechi. Scriitorul considera autenticitatea una dintre condiţiile esenţiale ale originalităţii, şi cu această ocazie sublinia: “Ca să evit arbitrariul de-a pătrunde că ghicesc ce se întâmplă în sufletele oamenilor nu e decât o singură soluţie: să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Asta-i singura realitate, pe care o pot povesti. Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic. Din mine însumi nu pot ieşi. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”.
Astfel, după C. Petrescu, noua structură a romanului include următoarele trăsături definitorii (tehnici de creaţie):
1. aşezarea eului în centrul preocupărilor sale (relatarea la persoana I), care structurează discursul prin intermediul subiectivităţii şi permite anexarea unui nou teritoriu romanesc: psihicul uman (conştientul şi inconştientul);
2. lanţul subiectiv şi spontan, nedirijat al unor amintiri involuntare, colorate afectiv (memoria involuntară);
3. unitatea de perspectivă (înmulţirea unghiurilor de vedere: acelaşi fenomen e privit din perspectiva câtorva naratori);
4. funcţiunea timpului: în conştiinţa prezentului, în fluxul conştiinţei, în acea curgere de gânduri intră şi amintirile (fluxul conştiinţei);
5. realitatea conştiinţei ca unică realitate: “nu putem cunoaşte nimic absolut decât răsfrângându-ne în noi înşine” (introspecţia şi monologul interior).
Propunându-şi deci să descifreze împreună cu elevii tehnicile narative în romanul de analiză psihologică al lui C. Petrescu (ori al altui scriitor), profesorul le va demonstra acestora, în primul rând, că epoca modernă înseamnă o revizuire a romanului şi a tehnicilor sale, specia dobândind tot mai multe virtuţi estetice, transformându-se într-un laborator al naraţiunii, că vechiul pact dintre cititor şi autorul de tip balzacian nu mai corespunde exigenţelor nici uneia dintre părţi, şi că neîncrederea se insinuează între parteneri astfel încât convenţiile realiste nu pot fi menţinute. Această stare de lucruri impune aplicarea în cadrul studierii temei date a unor strategii, soluţii metodice, apte să contribuie la însuşirea creativă a tehnicilor narative şi, în rezultat, a formulei estetice a romanului modern.
În cele ce urmează propunem câteva sugestii metodice privind interpretarea romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de C. Petrescu din perspectiva tehnicilor ce-l caracterizează.
Abordarea temei în cauză necesită rezolvarea, la diferite etape de activitate, a mai multor obiective. Iniţial, vor fi actualizate cunoştinţele elevilor referitoare la trăsăturile caracteristice romanului de analiză psihologică, scoţându-se în evidenţă acelea care vizează:
autorul: a) îşi propune “să absoarbă lumea din interiorul conştiinţei”;
b) descoperă limitele condiţiei umane;
c) are o perspectivă limitată şi subiectivă;
opera: a) personajul-narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează drama de conştiinţă, îi conferă autenticitate;
b) principiile cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu acronia);
c) sunt alese evenimente din planul conştiinţei, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de semnificaţii majore;
cititorul: a) se identifică cu personajul-narator, alături de care investighează interioritatea aflată în centrul atenţiei;
b) are acces la intimitatea personajului-narator.
Tehnicile narative din romanul modern tip camilpetrescian vor putea fi mai uşor înţelese, dacă, în prealabil, elevii vor fi antrenaţi în rezolvarea următorului test:
Selectaţi din enumeraţiile de mai jos şi încercuiţi tehnicile narative, care, după părerea voastră, sunt prezente în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război:
a) memoria involuntară
b) relatarea la persoana a III-a
c) fluxul conştiinţei
d) monologul interior
e) relatarea la persoana I
f) retrospecţia
g) introspecţia
h) digresiunea lirică
i) discursul retoric
j) rezumatul
k) dialogul
l) relatarea tip colaj de documente
m) naraţiunea cu atribute eseistice.
Menţionăm că prin încercări şi erori selective, elevii vor construi şi vor reconstrui modele ale situaţiei de problemă în cauză. Asemenea modele ce anticipează analiza propriu-zisă sunt generatoare de discuţii şi utile pentru actul receptării, întrucât alertează şi dezvoltă posibilităţile receptive ale elevilor. După confruntarea rezultatelor muncii (individuale ori în grup) privind testul dat, un moment al activităţii (pot fi rezervate chiar două ore) se consacră analizei tehnicilor narative utilizate de C.Petrescu, a rolului acestora în realizarea construcţiei epice, în transmiterea mesajului operei. Poate fi propus, de exemplu, pentru analiza tehnicii narative – relatarea la persoana I – următorul fragment însoţit de câteva sarcini:
[...] În cele trei zile, cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Sunt cazuri când experţii, într-un tablou vechi, după diferite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar. Ei doi, oricum se formau grupurile, erau nedespărţiţi. De altfel, erau şi cei care îşi impuneau cu autoritate parcă acceptată de toţi, iniţiativele. Vizite în împrejurări, plimbări, sporturi şi jocuri în vie. Ba de multe ori, dispăreau singuri şi se făceau aşteptaţi. Aşa, a doua zi, au venit la masă după ce toată lumea se aşezase. Se ştia că numai pe ei îi aşteptam, deci situaţia mea era dintre cele mai ridicule, căci întârzierea lor deşi nu era poate din pricină că se găseau amândoi ascunşi în vreo cameră, se preta totuşi la cele mai dezagreabile sugestii. Îi rezervasem locul din dreapta mea, dar m-a deprimat că nimeni n-a ocupat locul care trebuia să fie in dreapta ei… Era un fel de oficializare a situaţiei care îmi înnegrea sufletul. Mă întrebam dacă ea nu-şi dă seama de această realitate, dacă nu simte piedestalul de ridicul pe care mă suia… Când au venit (ea foarte afectată şi surâzătoare), priviţi cu capetele întoarse de către toată lumea, a ţinut să mă mângâie pe obraji. Nu ştiu dacă a făcut-o numai pentru că se ştia vinovată, sau dacă logica ei nu a vrut cumva să creeze şi un soi de echilibru cu mângâierile pe care le distribuise…
 
Determinaţi pe baza fragmentului propus dacă personajul narator:
– deţine toate informaţiile;
– este martor al acţiunii;
– îndeplineşte funcţia de autoprezentare;
– dirijează procesul enunţării;
– este un narator creditabil1 ori necreditabil2.
 
În concluzie elevii vor menţiona că prin relatarea la persoana I ca tehnică de creaţie:
– naratorul devine personajul acţiunii;
– se realizează fapte în care naratorul este implicat ca protagonist;
– se oferă o perspectivă subiectivă şi limitată ca informaţie asupra celor relatate;
– se creează impresia de autenticitate;
– personajul îndeplineşte funcţia de autoprezentare, dirijează procesul enunţării şi este un narator necreditabil.
Din fragmentul ce urmează vor fi relevate si analizate mai multe tehnici narative: memoria involuntară, fluxul memoriei şi introspecţia. Ca activitate în grup, desfăşurată în cadrul lecţiei, se dau următoarele sarcini (propunem în spaţiul din dreapta paginii şi câteva soluţii):
Simţeam că nu voi mai apuca ziua de mâine. Dacă aş putea să mă întorc, şi simţeam, material, că drumul vieţii mele o ia acum pe o perspectivă de judecăţi, ecouri de gazetă, ocnă. Că de pe acum nu mai sunt ce am fost. Dacă nu mă întorc însă, înnebunesc. Tot ce era în mine căpătase o viaţă exasperată, ca şi când un virus puternic rupsese ţesuturi abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ şi-l izbea în creier, ca un puhoi în mal. Tot ce fusese fericire, culoare şi lumină înduioşată în trecutul iubirii mele, acum deveneau motive de furie. Gândul că am “marşat” (vorba colonelului) făcea să-mi fiarbă mai mult sângele. Din trecut îmi veneau unele peste altele, ca peisaje si momente diverse suprapuse în film, fragmente de scene, când eram nebun de fericire si încredere. Avusesem îndoieli, care erau urmate şi anulate de scene verificatoare oarecum. De atâtea ori în trecut avusesem bănuiala că eram înşelat, interpretând o serie de gesturi şi momente într-un anumit sens. Dar privind astfel punctul de plecare, seria avea alt sens. Era pe atunci un joc de alb şi negru. O foaie era împărţită în romburi alăturate, albe şi negre. Uneori, când priveai, aveai impresia că sunt cuburi pline, cu muchiile spre tine, dar alteori, aceleaşi romburi erau goluri cu muchii adâncite. Lucruri pe care le interpretasem într-un fel, le înţelegeam acum altfel. Când n-a vrut să plece la ţară, când a vrut mai ales să vie de la ţară, deşi el era acolo (eu am crezut atunci că o plictiseau toţi şi că vrea să fim noi amândoi, acasă; iar acum înţeleg că probabil era gelos şi că se certase cu el), când mergeam la teatru, când nu şi-a mai vorbit cu Anişoara, când mi se dădea şi când nu mi se dădea. Pentru tot trecutul acesta, aş fi vrut acum o explicaţie care să răsucească totul, o răfuială înnebunitoare.
[…] Ah, mascarada când sărbătorisem doi ani de la căsătoria noastră. Invitasem la Flora, care era pe atunci cel mai căutat restaurant de petreceri, peste douăzeci de prieteni, perechi tinere, care duceau viaţă “mondenă”, de asemeni şi câţiva colegi şi fete care erau încă liberi. Eram fericit ca un copil. I-am făcut ei dar un inel de preţ, masa era încărcată cu flori şi cristaluri, s-a băut şampanie până în zorii zilei. Toţi mă priveau cu duioşie şi oarecare invidie. Ah, aş vrea să cadă o stâncă din peretele ăsta al defileului, să mă strivească, pentru că, desigur, se vorbea de pe atunci de amorul nevesti-mi, pentru că, radios şi înduioşat, jucam un rol nesfârşit ridicul. Va trebui să alerg în noapte până or plesni caii, dar să-i găsesc culcaţi, alături pe sofa şi să mă răfuiesc cu ei.
SARCINI
1. Determinaţi motivul care declanşează fluxul memoriei personajului-narator.
2. Relevaţi elementele de limbaj care accentuează ieşirea personajului-narator din timpul real şi intrarea acestuia într-un timp subiectiv (al amintirilor).
3. Care sunt efectele, consecinţele relatării de către personajul-narator a unor întâmplări, evenimente trecute? Pronunţaţi-vă asupra celor doua ipostaze ale personajului Ştefan Gheorghidiu (Şt. Gheorghidiu – atunci (ieri) şi Şt. Gheorghidiu – acum (azi)), precum şi a stărilor trăite de el.
4. Formulaţi o concluzie cu privire la rolul pe care îl joacă memoria involuntară, fluxul memoriei şi introspecţia ca tehnici narative.
SOLUŢII
1. Vorba colonelului( “Gândul că am marşat (vorba colonelului) făcea să-mi fiarbă…”
2. a) adverbele de timp cu sens opus: acum-atunci
azi-ieri
b) prezenţa verbelor la prezent-trecut; ş.a.
 
3. Ştefan Gheorghidiu
azi:
“nu mai sunt ce am fost”
“tot ce era în mine căpătase o viaţă exasperată, ca şi când un virus puternic rupsese ţesuturi abia refăcute…” ş.a.
ieri:
“era pe atunci un joc de alb şi negru”
“tot ce fusese fericire, culoare şi lumină înduioşată în trecutul iubirii mele…” ş.a.
4. Fluxul memoriei şi memoria involuntară:
– instaurează în textul narativ neconcordanţa între timpul real al desfăşurării evenimentelor şi cronologia lineară (ideală) a lor;
– contribuie la dilatarea timpului real;
– prin evocarea ulterioară a unui eveniment anterior faţă de punctul în care ne aflăm al istoriei, se completează perspectiva asupra unui personaj, eveniment etc.;
– permite nararea în planuri paralele; explicări, rememorări.
Prin introspecţie personajul îşi sondează stările sufleteşti până la nuanţe infinitezimale.
 
Procesul receptării treptate continuă cu analiza monologului interior ca tehnică narativă (el poate servi în alte cazuri şi ca procedeu literar). În acest scop, elevii sunt solicitaţi să discute, după o activitate individuală, în perechi ori în grup, pe marginea sarcinilor ce însoţesc fragmentul de mai jos:
[…] – Dumneata nu eşti din Bucureşti? Ei, atunci trebuie să-l cunoşti… Stai, că-ţi spun numele acum... aşa, Grigoriade mi-a spus că-l cheamă.
Cred că n-am mai avut o picătură de sânge în obraz. Parcă tot sufletul îmi plecase spre capătul lumii. Colonelul n-a observat, pentru că eram în întuneric. L-am văzut trăgând din ţigară, în para roşiatică, aşa ca şi când în clipa asta nu se întâmplase una dintre cele mai mari catastrofe cu putinţă… Am întârziat răspunsul, căci nu puteam scoate o vorbă. Şi pe urmă, ca un animal sfârşit:
– Un domn tânăr? de vreo treizeci de ani? nu?
– Da… cam aşa.
Şi, lipsit de respiraţie, clătinându-mi-se tot sufletul:
– Cu ochii mari, mustaţa mică, neagră?
– Ei, ăla e… Îmi închipuiam eu că-l cunoşti.
Da… era amantul nevestei mele. Mi-am spus că, dacă nu voi avea calmul desăvârşit, nu voi putea afla nimic din ceea ce mă înnebunea să aflu, nici un amănunt nou, care să-mi dea satisfacţia monstruoasă a certitudinii. Am făcut o sforţare dârză să mă înfrâng şi, cu o notă mai sus poate, mi-am cântat totuşi rolul:
– Îl cunosc… Nu e ziarist propriu-zis… E un fel de cronicar monden… Dar are legături frumoase. Ce caută la Câmpulung?
Colonelul era mereu tihnit şi familiar, ca şi când n-ar fi observat că în loc de călătorul cu care pornise la drum, avea acum alături un strigoi.
– Nu ştiu… dar… l-am mai întâlnit şi altă dată.
Am întrebat în continuare, cu buze arse:
– Stă atunci toată vara la Câmpulung?
– Nu cred… mi-a spus că n-are pe nimeni (că a luat masa cu mine la restaurant…), dar pare că l-am mai văzut şi altă dată. Vine aşa, câte două-trei zile, şi pleacă.
“Spune… spune tot! îmi ziceam în gând. Dă-mi pe gât tot paharul de otravă până la fund, până la drojdie, îl şi simt în sânge.”
– După câte am mirosit eu… trebuie să fie vreo femeie la mijloc.
Eram singur, în gol, atârnat ca şi când îmi căzuse o scară de sub picioare.
1. Recunoaşteţi în secvenţele monologate verbele dicendi.
2. Determinaţi modalitatea prin care este introdus monologul interior în text.
3. Determinaţi ce consecinţe au asupra personajului-narator informaţiile obţinute din dialog.
4. Pronunţaţi-vă asupra evenimentelor-revelaţie pentru personajul Şt. Gheorghidiu şi asupra tehnicii narative prin care sunt introduse ele.
5. Determinaţi punctul de vedere al personajului-narator asupra celor enunţate.
Pentru a facilita activitatea elevilor, profesorul le poate oferi următoarele repere teoretice (acestea vor servi şi în calitate de concluzii):
În romanul de analiză psihologică, când acesta are ca tehnică narativă monologul interior:
– Informaţiile neutre pentru dialog sunt semnificative pentru monologul interior;
– Perspectiva narativă (punctul de vedere) este unitară, pentru că aparţine aceluiaşi personaj;
– Monologul se înregistrează în naraţiune simultan cu experienţa trăită de personaj;
– Personajul trăieşte evenimente-revelaţie;
– Distincţia personaj-narator există prin distanţa temporală dintre un eu în prezentul enunţăriişi un eu în planul evenimentelor trăite.
Forme de monolog:
– Intervenţia (inserarea opiniei proprii într-un dialog ori într-un alt monolog);
– Relatarea (expunerea succintă şi coerentă a unui punct de vedere);
– Povestirea orală (asigură informarea şi posibilitatea de evaluare a receptării).
În urma sugestiilor metodice propuse pe parcurs subliniem că, în perspectivă didactică modernă, sarcinile menţionate se rezolvă prin participarea activă a elevilor la analiză. Rolul profesorului de literatură este de a stabili judicios serii de sarcini-problemă mai mici, care să cuprindă obiectivele de referinţă ale receptării, să organizeze şi să îndrumeze activitatea de descoperire a elevilor, să conducă dialogul prin care se confruntă rezultatele cercetării, să precizeze şi să nuanţeze observaţiile sau să sugereze anumite puncte de vedere în cadrul comentariului.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog