Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

VOCABULAR

Excursii etimologice în terminologia medicală

Vasile MELNIC

Alte articole de
Vasile MELNIC
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XII, 2002

Pentru tipar

Cunoaşterea aspectului umanist al limbii latine este o necesitate recunoscută şi evidentă pentru şcolile moderne. Marea şi bogata moştenire lăsată de cultura şi civilizaţia romană şi greacă, reflectată în istoria şi literatura timpului a influenţat substanţial dezvoltarea terminologiilor de specialitate.
Reafirmarea valenţelor spiritului uman este reflectată şi în studiul nostru referitor la unele cuvinte din terminologia medicală, formate cu ajutorul rădăcinilor, prefixelor, sufixelor) greceşti şi latineşti (în vocabularul medical sunt înregistraţi peste 150 de mii de asemenea termeni).
Cuvântul pacient (lat. patiens, -entis), persoană care are o suferinţă, o afecţiune, provine de la verbul latin pati < patior, pati, passus sum “a răbda, a suferi, a tolera, a exista”. Bolnavul (pacientul) e suferind şi răbdător.
Adjectivul humanus “uman” şi humus “pământ”, “sol” au aceeaşi rădăcină (hum). E necesar să menţionăm că umanismul antic, atât la romani cât şi la greci, prevedea o atitudine gospodărească, omenească faţă de pământ, de ogorul şi moşia părinţilor. Această atitudine nu ne-ar strica să o avem şi acum.
anatomia (din grecescul ana “prin“ + tome “acţiunea de a diseca”), ca ramură a ştiinţei studiază structura organelor omului prin metoda disecării; lexemul clinic(ă) îşi are rădăcina în grecescul kline “pat” şi se referea la cunoştinţele obţinute pe cale practică şi teoretică direct la patul bolnavului. Termenul histologie (din grecescul histos “ţesut” + logos “ştiinţă”) ca ştiinţă medicală studiază ţesuturile organice, celulele şi structura lor microscopică; chirurgie (din gr. cheirurgeo “a se ocupa cu munca manuală” care ne trimite la cuvântul cheir “mână” şi ergon “muncă”, “lucru”, “activitate”) – e o ramură a medicinii care tratează maladiile prin intervenţii operatorii: ginecologie (gr. gyne, gynaicos “femeie”) – se ocupă cu patologia aparatului genital feminin; hematologie (gr. haema, aima “sânge”) studiază mijloacele şi metodele de tratament ale maladiilor de sânge; terapie (gr. therapia “tratare”, “îngrijire medicală”); fiziologie (< physis “natură” + logos), pediatrie (pais, paidos “copil” + iatreia “practicarea medicinii, tratare”), stomatologie (stoma, stomatos “gură” + logos), igienă (hygieinas “curativ”, aferent sănătăţii) etc.
Prima vertebră cervicală este numită atlas sau atlant, termen care ne trimite la eroul antic Heracle (Hercule), fiul lui Zeus care, după cum spune legenda, a făcut un “pohod”, marş după mere, trecând printr-o insulă sub apă cu numele Atlantida (Atlantică) şi munţii Atlas din Africa de nord-vest. La origine e vorba de unul dintre titanii principali în mitologia greacă cu numele Atlas, fratele lui Prometeu, fiul lui Uranus, zeul cerului, care s-a răzvrătit contra lui Zeus şi a fost osândit de acesta să sprijine bolta cerească pe umerii săi pentru veşnicie. Ideea reluată de posteritate constă în susţinerea unei greutăţi enorme, iar în sens figurat – realizarea unui concept grandios, măreţ, impunător. În arhitectură termenul atlas (atlant) reprezintă un bărbat care susţine antablamentul unui edificiu. În anatomie prin termenul atlas este numită, după cum s-a spus, prima vertebră cervicală formată din două mase laterale unite printr-un arc anterior şi altul posterior pe care se sprijină greutatea corpului.
Matematicianul flamand Gerhard Kremer (1512-1594) cunoscut în ştiinţă sub numele Mercator, a publicat, post mortem, în 1595, o culegere de hărţi geografice cu titlul – Atlas, termen care a căpătat o răspândire largă în multe limbi europene. De aici, orice colecţie de hărţi geografice se intitulează atlas geografic. Astăzi se cunosc diferite atlase: istoric, geologic, turistic, astronomic, anatomic, lingvistic etc. Primul atlas geografic din România a apărut în 1865, iar atlase lingvistice, pentru prima dată, au apărut spre sfârşitul sec. XIX-lea şi începutul sec. XX.
În limba română există cuvântul atlaz sau atlas cu sensul “o ţesătură, cam ca satinul, confecţionată din fire de lână, bumbac sau mătase, lucioasă pe o faţă, utilizată pentru îmbrăcăminte şi feţe de plapumă” (DEX, pag. 69).
B.P. Hasdeu admite originea neogreacă (bizantină) a termenului atlas. Cea mai veche atestare în limba română apare într-un hrisov (document) din 1572, în care se menţionează că pentru o moşie, pe lângă bani, s-a plătit şi un «caftan deatlazu». Într-un alt document din 1588, B.P. Hasdeu fixează atlaz albastru, atlaz roşu, atlaz negru. Cronicarul Ioan Neculce, vorbind de sosirea lui Petru cel Mare la Iaşi şi primirea lui de către D. Cantemir, scrie că “s-au întins câteva bucăţi de atlazuri... pre îmbe părţile de uliţă pe unde mergea împăratul”.
Expresia tendonul lui Ahile sau călcâiul lui Ahile înseamnă punct vulnerabil, “partea slabă”, locul cel mai slab al eroului legendar, Ahile. Săgeata l-a lovit pe Ahile drept în călcâi. E vorba de lupta dintre Hector, fiul ţarului Priam din Trian şi Ahile (Ahiles), eroul războiului Troian /sec. XII î.Hr.), fiul ţarului Pelea, luptă descrisă de marele Homer în opera sa “Iliada”. Tot aici se vorbeşte şi despre feciorii lui Asclepiu (Aesculap), Podaliriu şi Mohaon, apreciaţi ca iscusiţi chirurgi de companie în războiul Troian.
Termenul membrană arahnoidă (membrana arachnoidea) ne aminteşte de mitul despre Arahna. După legendă, în statul Lidia (sec. VI î.Hr) din Asia Mică, Arahna (Arahnea), fiica unui vopsitor de lână, era versată în arta ţesutului şi a broderiei. Ca dânsa nu era nimeni. Regii, nimfele de pe munte (fete tinere şi frumoase, pline de graţie în mitologia greacă), din oraşe veneau să-i ceară pânze şi stofe brodate. Zeiţa Atena-Pallada, fiica lui Zeus, măiastră şi ea în ale ţesutului veşmintelor, a auzit de această fată şi, prefăcându-se într-o bătrânică gârbovită, i-a propus fetei să se întreacă cu ea în arta ţesutului. Fireşte, zeii au recunoscut victoria zeiţei Atena. Talentul Arahnei însă întrecuse pe cel al zeiţei Atena care n-a răbdat dârzenia fetei şi a lovit-o cu suveica. Îndurerată, Arahna a vrut să-şi curme viaţa, dar Atena a eliberat-o din laţ şi a blestemat-o să ţese mereu şi veşnic să fie aninată de grindă. Părându-i prea uşoară pedeapsa, a stropit-o cu un suc fermecător de iarbă şi corpul Arahnei s-a făcut mic, iar părul, ce îl avea, a căzut din cap şi s-a transformat într-o ţesătură de păianjen. Astfel a apărut aşa-numita membrana arachnoidea “membrană arahnoidă”, membrană conjunctivă subţire, cuprinsă între dura-mater (pahimeninge), membrana dură cefalică şi pia-mater (leptomeninge), membrana elastică cefalică. Se mai zice arahnoidă. E utilizat pe larg şi termenularahnoidită “inflamaţie a arahnoidei”. În limba greacă păianjenul se cheamă arachne, arachnion. De aici şi familia zoologică a arahnidelor. Planta Arachis se cultivă în India şi China (patria ei fiind Brazilia) din care cauză se mai numeşte nucă chineză (chinezească).
De la grecescul hipnos “somn” (zeul somnului Hipnos)şi therapiaa apărut termenul hypnotherapia. De la cuvântul grecesc helios (numele zeului soarelui Helios) şi lexemul grecesc therapia a fost creat termenul clinic helioterapia “tratament cu raze solare”. Planta “floarea soarelui” are denumirea ştiinţifică de Helianthus formată din cuvintele greceşti helios şi anthos “floricea”, adică “floarea soarelui”.
Este cunoscută legenda despre Psiheea, fiica regelui din Creta, de o frumuseţe rară, care a stârnit ura Afroditei (Venus la romani), zeiţa dragostei şi frumuseţii. Psiheea vine de la cuvântul grecesc psihos “suflet”. La greci sufletul se înalţă prin dragoste, iubire şi emoţii. Elementul terminologic psihos intră în componenţa multor termeni clinici: psihologie, psihostenie, psihofiziologie, psihopatie, psihoză, psihoanaliză etc.
Basmul despre fiul Afroditei, Eros, şi frumoasa Psiheea îl întâlnim în romanul scriitorului latin Apuleius din Madaura (125-170) “Metamorfozele” (“Metamorphoses”) sau “Măgarul de aur” (“Asinus aureus”), care cuprinde 11 cărţi.
Membrana circulară, colorată a ochiului, situată înaintea cristalinului, în mijlocul căreia se găseşte pupila se numeşte iris. La grecii antici Iris era zeiţa curcubeului, cu aripi de aur şi era considerată drept o crainică vestitoare a zeilor. Să ne gândim la culorile curcubeului şi la membrana colorată a ochiului.
În nomenclatura chimico-farmaceutică sunt utilizate o serie de cuvinte şi termeni care ne trimit la eroii antici: Dafna, Narcis, Adonis, Atropa etc. Astfel, cuvântul dafin a rămas să fie cunoscut astăzi de la numele frumoasei Dafna, fiica zeului râurilor Peneu, care, conform legendei, urmărită de Apolo, se aruncă în apă şi e acoperită cu crengi de laur (dafin), care se transformă în frunze verzi, strălucitoare. De atunci sunt folosite coroanele de dafin (laur), iar în farmacii – frunze, foi de dafin.
Termenul Laurus Nobilus (Laur, Dafin) este etimologizat de unii lingvişti din latinescul Laus “onor, mândrie, laudă”, deoarece la romani acest arbust era simbol al victoriei, slavei şi dreptăţii. Cu coroane de laur erau încununaţi învingătorii.
În limba greacă laurul sau dafinul se numea dafne, iar pentru poeţi Dafne semnifica palida lumină a aurorii care se pierde sub lumina dimineţii.
Alcaloidul atropină este extras din Atropa belladonna. Zeiţa destinului omenesc se numea Atropos (Atropa). Ea tăia cu un foarfece firul vieţii fiecărui decedat otrăvit cu această plantă. Belladonna < lat. bella “frumos” şi it. donna “doamnă, femeie”.
Adonis vernalis. Se zice că zeiţa Afrodita îl iubea mult pe feciorul ţarului Cipru, Adonis (zeu de origine feniciană, simbol al reînnoirii ciclice). Odată la vânătoare Adonis a fost rânit mortal de un mistreţ. zeiţa a pornit în căutarea corpului adoratului şi a poruncit ca din sângele lui Adonis, din picăturile de sânge de la picioarele lui să se cultive trandafiri şi dediţei cu numele adonis vernalis “ruscuţă primăvăratică” sau “floarea cucului”. Termenul adonis e de origine feniciană şi avea iniţial sensul de “domn”, “stăpân”. În memoria lui Adonis, zeiţa hotărî să se facă primăvara serbări mari, de două zile, numite adonii. Prin adonis grecii înţelegeau vremea călduroasă, belşugul de roadă, iar moartea lui Adonis semnifica sfârşitul verii, floarea vântului, când frunzele sunt purtate de vânturile toamnei.Adonis e un simbol al morţii şi învierii naturii. Din iarba de adonis se prepară remedii pentru inimă.
Ca personaj mitologic Narcissus se întâlneşte în “Metamorfozele” lui Ovidiu. Zeiţa Afrodita l-a pedepsit rău pe simpaticul Narcissus din cauza că el nu iubea pe nimeni, decât numai pe sine. Rătăcindu-se în pădure, s-a uitat într-o apă limpede şi a văzut chipul său, iar moartea i-a închis ochii. Pe locul unde a murit a crescut o floare albă, aromată, mirositoare, cu două rânduri de învelişuri – floarea morţii numită narcisă (zarnacadea), Narcissus. În limba franceză narcisse (narcis) înseamnă “om încântat, îndrăgostit de propriul său aspect fizic” (DEX, pag. 668).
În timpurile de odinioară, o parte din munţii Balcani se chemau Haemus (Hemus), de la grecescul haema “sânge”, adică munţii însângeraţi. Numele lor vine de la culoarea roşie a pietrelor la răsăritul şi apusul zilei. În legendele antice se vorbeşte că această culoare se datoreşte sângelui vărsat de monstruosul, gigantul Tifon, care era atât de mare încât ajungea cu capul până la stelele din cer, fiul zeiţei Gheea, zeiţa pământului rupt din haos. De altfel grecescul ge, ges înseamnă “pământ”. Elementul terminologic grecesc – aemia, haema a contribuit la formarea în limba latină şi română a multor termeni clinici: hematologie, hematolog, hemoragie, hemopatie, hemogramă, hemoftizie, hemostază etc.
Termenul venin provine din latinescul venenum,având la originea sa latinescul venus “dragoste, iubire”. Probabil e vorba de zeiţa iubirii Venus (Venera la romani). Iniţial cuvântul venin avea sensul de “băutură fermecătoare, de dragoste, iubire”, iar mai târziu a căpătat şi sensul de “otravă, substanţă toxică”.
Zeiţa memoriei Mnemosina ne-a adus în medicină termenii clinici mnemostenia “slăbirea memoriei”, mnemonica “ameliorarea memoriei prin metode speciale” etc.
Numele fiicei zeului medicinii şi sănătăţii Asclepiu (Esculap) era Hygieia care prevenea îmbolnăvirile prin curăţenie şi călirea organismului. De aici termenul igienă.
Cuvântul românesc speranţă ne aminteşte de Zeiţa Sperantia care mângâia şi încălzea spaima deznădejdii, era însoţitoarea oamenilor la necazuri şi îi făcea să creadă în mai bine.
Expresia cutia Pandorei utilizată şi astăzi în literatură şi în vorbire simbolizează o sursă nesecată de nenorociri şi necazuri. Pandora, o fată frumoasă creată din porunca lui Zeus, a fost trimisă pe pământ să aducă oamenilor nenorociri şi răutate. I s-a meşterit şi o cutie de aramă care a fost umplută cu “daruri”: minciună, ură, invidie, moarte, năpastă, boli etc.
Substanţa volatilă, utilizată în farmacii şi la fabricarea celulozei – camfor e un cuvânt de origine arabă – kafür “alb” care la rândul său vine din sanscritul karpura. Se ştie însă că camforul se importa din India şi bucăţile de camfor erau de culoare albă.
Aşadar, limbile clasice greacă şi latină continuă să fie şi astăzi un mijloc eficient de formare a terminologiei medicale din diferite domenii – anatomie, histologie, terapie, farmacologie, metodologie, hematologie, stomatologie, chirurgie etc.
 
Literatură
S. Puşcariu, Limba română, Bucureşti, 1976; Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974.
Anatol Ciobanu, Stepan Misko, Emilia Oglindă ş.a. Lingua Latina. Coordonator Anatol Ciobanu, membru-corespondent al A.Ş.M., doctor habilitat, profesor universitar, Chişinău, 1996.
Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Chişinău, 1990.
Horia C. Matei, Enciclopedia antichităţii, Bucureşti, 1995.
Nicolae Corlăteanu, Ion Melniciuc, Lexicologia, Chişinău, 1992.
Nicolae Corlăteanu, Despre atlaz şi atlas, “Săptămâna”, 22 ianuarie 1999.
Vasile Melnic, Aspecte umaniste ale limbii latine, Chişinău, 2000.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog