Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

Adrian Dinu Rachieru: Elitism şi postmodernism

Gheorghe LUPU

Alte articole de
Gheorghe LUPU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XII, 2002

Pentru tipar

Este o temeritate intelectuală înfăptuirea unei hermeneutici vizând un fenomen care se manifestă iconoclast, cel puţin ca păienjeniş exegetic, în mai tot spaţiul euro-atlantic. Incert, ca şi premisele sale, postmodernismul, la el ne referim, pluteşte şi azi în ambiguitate. Conceptul, vădit artificios, migrează de la un tărâm la altul: cultural, literar, socio-economic şi politic. Practicat într-o asemenea devălmăşie, pare normal ca fiecare domeniu să şi-l acrediteze tutelar pentru justificări epistemice, cu vanităţi doctrinare. Aici începe războiul abstract într-un hăţiş terminologic care, dorind o identitate autarhică, mai mult se diluează în anonimat. Această inconsistenţă a unor precepte disipate într-o incertitudine generalizată îl provoacă pe Adrian Dinu Rachieru să-şi probeze eficienţa unui arsenal sociologic într-o logistică inge­nioasă. Probatorie se dovedeşte recenta sa carte despre elitism şi postmo­dernism*. Trudind cu profe­sionalism echi­distant, el edifică o viziune proprie, a cărei infrastructură se indi­vidualizează autoritar faţă de nume­roasele şi stufoasele surse informative. Miza o constituie limpezirea fenomenului românesc în context universal, lucru cel puţin dificil, întrucât el, sfidând realitatea, o foloseşte totuşi ca pe un paleativ al virtualităţilor combi­natorii. În această situaţie, demersul lui Adrian Dinu Rachieru se loveşte mereu de incongruenţa şi de lipsa unor repere structurale. Nici după un veac de la naşterea sintagmei “pictură postmo­dernă”, noţiunea de postmodernism nu rezonează cu aceea de postmo­dernitate. Autorul disociază cu dex­teritatea gânditorului rasat, nuanţând ambii termeni, într-o desfăşurare proteică. El dezvăluie paradoxul că postmodernismul românesc nu are postmodernitate, ceea ce duce la folosirea şi teoretizarea lor în contexte improprii. Omogen şi transparent, studiul său cuprinde patru capitole, însumând, la rândul lor, subtitluri care comunică între ele printr-un permanent fluid coordonator: I. Sensibilitatea postmodernă, II. Generaţie şi postmodernism, III. Elite şi elitism, IV. Postmodernismul românesc – o nouă formă fără fond? Acestea convieţuiesc între Câteva precizări şi Câteva concluzii: Tranziţie şi Postmodernitate. Primul capitol – Postmodernismul – o paradigmă în marş – pregăteşte argumentele de bază, care certifică, printre altele, caracterul hermeneutic al cărţii.
De la bun început, se precizează că Postmodernismul este “un concept nebulos”. Constatarea implică dificultatea pe care şi-o asumă exploratorul unui astfel de teritoriu. Fragmentarismul invocat de postmodernişti glisează spre o perpetuă neaşezare, deoarece ignoră structurile validate de tradiţie. Dispreţuirea cutumei duce la depersonalizare şi vid lăuntric. Pluralitatea şi mozaicarea, cărora se revendică postmoderniştii, inhibă tentativa unei definiţii majoritar acceptate; în schimb, dezlănţuie avalanşe de opinii care se contrazic reciproc, lăsând conceptul în imponderabilitate şi la îndemâna dezordinii. Controversele, cu cât par mai intense şi docte, cu atât mai mult îngroaşă ceaţa ambiguităţii. Se naşte implicit aserţiunea că, în România, postmodernismul se mişcă în gol, adică fără modernitatea care necesită o evoluţie internă competitivă. Aşa s-ar explica excedentul pseudoteoretic, hrănindu-se din producţii imitative: surogate din surogate. În acest caz, textualismul sau intertextualismul, ca embleme ale postmodernismului, exhibiţionează colajul de sorginte kitsch, nu doar în literatură, ci la întreaga scară socială. Fără modelul unor elite reale şi consistente, se autoadulează, ajungând la puseuri de exclusivism narcisic. Văduviţi de repere temeinice, tinerii (pe la 1980) apelează la false şi puerile soluţii, invalidabile esteticeşte, în care trâmbiţata intertextualizare impietează asupra unor capodopere, fără nici cea mai mică adiere ideatică. Totul se rezumă la coborârea în deriziune, sub presiunea unui ludism submediocru, în descendenţa băşcăliei balcanice: “Criza energiei a alungat bulevardul 1 mai / la periferie / Nu vezi lumini n-auzi cântări de baluri / Maşina 34 înhămată de şoferi singuratici / îşi câştigă existenţa.” (Florin Iaru) sau: “A doua seară eram cu amicii / beam câte o bere cerusem micii / un cerc de stele dedesubt / deasupra cerc de stele…/ viermele, mărul / va grohăi adevărul” (Ion Stratan). Dincolo de vulgarizarea contextuală a unor versuri eminesciene, se vede clar revoluţia postmoderniştilor, în operele postmoderniştilor indigeni.
În primul rând, izgonirea factorului emoţional robotizează limbajul într-o măsură atât de incontrolabilă, încât graniţa dintre liric şi epic se dezintegrează. Cu bună ştiinţă sau din neputinţă, banalitatea de joasă speţă tiranizează orice tentativă a ieşirii din contingent. Bine sau rău, nu mi se pare deloc o eliberare de sub constrângerea unor canoane, întrucât impune altele, care instaurează anarhia axiologică, printr-o resemantizare haotică. În al doilea rând, dacă luăm în calcul numai exemplele citate mai sus (ele se găsesc din belşug), observăm că mulţi dintre autorii tineri (în urmă cu vreo trei decenii) confundă categoria estetică, aşa cum se revendică ludicul, cu un soi de demitizare prin miticizare. Orice se poate mediocriza şi, astfel, proliferează o literatură de traforaj.
Părăsind, deocamdată, acest context, există situaţii când discreditarea organicităţii prin fragmentare ideologizează o societate orbecăind exclusiv în sfera materialităţii, unde operează elita mediatică, “afirmându-ne o cultură mozaicată”. Faţă de avangardism, cu care este uneori asociat, postmodernismul tinde să asimileze tradiţia, însă o face nediferenţiat. Şi totuşi, în prezent, el se manifestă cu o anume agresivitate, prin dispreţul declarat faţă de armonia şi echilibrul clasic: “Conştiinţa modernă are un violent spirit antitradiţional. Dificultatea constă în dilema înlocuirii cu structuri funcţionale şi solide, în măsură să valideze noutatea ca semn al superiorităţii”. Dar lucrurile nu se opresc aici. Orgoliul de-a statua o nouă eră, vizând globalizarea – mondializarea (vezi mai vechea mişcare New-Age) urmăreşte anihilarea identităţii interioare, ca motor al devenirii ontologice. Anticreştinismul atacă un modus vivendi spiritual, cu trăsături statornicite de veacuri. Modelul cunoaşterii pluraliste ironizează metafizica şi ordinea din sistemele organiciste.
De observat că, la noi, o europenizare artificială şi inadecvată a dus la apariţia păguboasă a formelor fără fond. Prin extrapolare, se apreciază că postmodernismul actual procedează aproape la fel, păstrând diferenţa de timp şi de oameni. Este ştiut că elita românească din perioada paşoptistă, ca şi din cele următoare, s-a dovedit neputincioasă în păstrarea echilibrului între naţional şi influenţele vestice. Slugărnicia şi lipsa discernământului au condus la împrumuturi neconcordante cu spiritualitatea noastră. Cu atât mai mult cu cât în plan cultural “tendinţele pur imitative reprezintă anomalii. Împrumuturile ies puternic în evidenţă în cazul mediocrităţilor literare”, care, de obicei, se sprijină sinergic făcând mult zgomot pentru nimic. Încă de pe vremea lui Eminescu, ideologia liberală practică o sincronizare rapidă, cu dese efecte ridicole; oricum, indezirabile (vezi veşnica noastră tranziţie din prezent). Gâlceava dintre elita autohtonă şi cea a unei pseudoasimilări “de faţadă” are repercusiuni dramatice asupra configuraţiei României ca stat european modern, cu un statut demn de luat în seamă, care să-i legitimeze egalitatea comportamentală în faţa oricărui partener străin. Superficialitatea, linguşeala şi mimetismul provoacă dispreţul Occidentului. Împotrivindu-se ignoranţei contemporanilor săi, precum şi complexului de inferioritate faţă de civilizaţia apuseană, Eminescu ajunge la concluzia că elitele de atunci nu cunoşteau nici trăsăturile specifice tinerei Românii şi nici pe cele ale celor din afară. “Păturile superpuse” erau sterile şi decăzute moral, străine de ţara reală, văzută exclusiv ca izvor de înavuţire. marginalizarea şi adâncirea în mizerie constituie, în opinia aceluiaşi Eminescu, efectul sincretismului liberalo-marxist – “bizară înmănunchere”. De aceea, pledoaria lui pentru o dezvoltare organică, pe fondul interior al ţării, nu şi-a pierdut valabilitatea.
Adrian Dinu Rachieru constată, după un larg orizont de argumente obiective, că “prin comportamentul postdecembrist, oligarhia politică, noua putere superpusă nu face decât să confirme teoria lui Eminescu”. Prin comparaţie, realităţile actuale justifică din plin observaţiile menţionate. Ele consună perfect cu cele ale lui C. Rădulescu-Motru despre “mimetismul social”, în care deplânge trista consecvenţă a elitelor noastre moderne “de a place Europei”.
Astăzi, se încearcă, pe diverse căi, o americanizare planetară. Din multe puncte de vedere, România contemporană oferă o imagine de compătimit. În mass-media internaţionale ea este percepută ca o ţară fără perspectivă. Lucrurile fiind extrem de complicate şi complexe, e lesne de constatat că elita noastră politică şi culturală din ultimul deceniu suferă de amatorism şi egoism maladiv. În plan social, incoerenţa guvernării şi bâlbâiala strategică acutizează simptomatologia postmodernistă. Intoleranţa asociată cu dezacordul dintre vorbe şi fapte permanentizează aşa-zisa perioadă de tranziţie care, în esenţă, este o criză ascendentă. Apelând la o lucrare a lui Mircea Eliade, se desprinde sensul că, prin distrugerea elitelor, ne paşte pericolul să ajungem “un popor de hibrizi”. Explicaţia pluteşte în discontinuitatea şi tranziţiile sine die, care se neagă reciproc. În consecinţă, primează consecvenţa tenace de a promulga şi cultiva inconsecvenţa. Lipsa unui reper autoritar, pe fondul incompetenţei şi amatorismului agresiv, facilitează extinderea unei dramatice involuţii. Roadele sistemului fără sistem pun în pericol, nu spun vorbe mari, însuşi destinul nostru ontologic şi istoric. Denigrarea programatică a valorilor tradiţionale şi admiraţia primitivă pentru străinătate nu ne fac decât deservicii. Nu cred că această atitudine provine “din psihologia poporului român”, ca să folosesc titlul unei cărţi de Dumitru Drăghicescu.
Din perspectiva specialistului, Adrian Dinu Rachieru, deşi nu vrea să fie totdeauna răspicat, se îndoieşte de plauzibilitatea postmodernismului – cel puţin pentru noi, românii de azi. Nuanţând aserţiunea validată de timp că “momelile civilizaţiei uşoare au foarte mare trecere la elitele româneşti” (C. Rădulescu-Motru), el consideră că “postmodernismul întreţine ambiguitatea căzând într-un gol istoric”. Nu întâmplător, exegeza de faţă are un motto tăios: “N-am învăţat nimic de la postmodernism” (Tomas A. Sebcok, Imposturile secolului). Bogăţia informaţiei face mai profitabilă lectura acestei lucrări dense şi beneficiind de o scriitură cuceritoare. Atunci când este, excedentul informativ se distilează în opţiuni elastice şi bine cumpănite. Din când în când, autorul realizează adevărate performanţe, strecurându-se cu eleganţă printr-un hăţiş de izvoare confuze şi contradictorii, până când atinge tărâmul ideatic, în consonanţă cu scopul propus. Citatele şi analiza lor ingenioasă, selectate dintr-o impresionantă bibliografie, asigură caracterul ştiinţific al volumului. Ironia fină, în ascendenţa unui spirit aristocratic, luminează fertil momentele mai rigide, asigurând confortul optim pentru o călătorie iniţiatică într-o lume paradoxală, dar surmontabilă.
 
 
* Adrian Dinu Rachieru, Elitism şi postmodernism. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor, Chişinău, 2000, Editura Garuda-art.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog