Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

Cartea ce se cheamă letopiseţ

L. BRANIŞTE

T. MITRACOV

Alte articole de
L. BRANIŞTE
T. MITRACOV
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XII, 2002

Pentru tipar

Până nu demult literatura noastră de început a fost ţinută la zăbrea, învăluită în neştire de regimul totalitar comunist care detesta tot ce ţinea de “viaţa domnilor” şi de rânduielile bisericii.
Cărţile noastre vechi nu pot fi trecute la registrul monumentelor de muzeu. În ele descoperim o lume nu de precursori stângaci şi serbezi, ci de sfetnici încercaţi în lupte cu valurile istoriei, păstrători ai adevăratelor comori de gândire, simţire şi expresie.
Din paginile trecute prin secole răzbate strădania vrednicilor mitropoliţi de a propovădui Sfânta Scriptură în limba înţeleasă de popor, demnitatea şi mândria de neam a cronicarilor, ura lor faţă de nepatrioţi şi durerea pentru destinele ţării. În aprecierea lui T. Vianu, creaţiile cărturarilor medievali au construit, alături de poezia populară, “pilonii de granit pe care se sprijină marea operă a clasicilor şi reprezintă un moment din cele mai originale şi mai reprezentative în dezvoltarea culturii româneşti”.
În concepţia lui G. Călinescu, literatura veche este “un bloc de marmură în care stau încă nenăscuţi Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu” – o caracteristică încărcată de ingeniozitate şi splendoare. În aceeaşi apreciere, “adevărata istoriografie moldoveană începe cu Grigore Ureche”.
Spre deosebire de înaintaşii săi, care şi-au redactat scrierile în limba slavonă, Gr. Ureche este primul nostru cărturar care îşi îmbracă opera în limba înţeleasă de popor, limba română.
Letopiseţul lui Gr. Ureche reflectă istoria statului moldovenesc feudal de la întemeiere, adică de la 1359 până la 1594 – o perioadă destul de îndelungată şi îndepărtată de vremile în care a trăit cronicarul. A scrie despre cele întâmplate cu secole în urmă însemna un act de curaj şi responsabilitate, avându-se în vedere sărăcia surselor de informaţie la acele timpuri, cât şi intenţiile cărturarului de a spune adevărul, de a nu deveni, cum zice el, “scriitoriu de cuvinte deşarte”.
Înainte de a începe cronica propriu-zisă, Gr. Ureche extinde conţinutul legendei întemeierii statului moldovenesc feudal, încearcă să explice etimologia toponimelor Valahia şi Moldova, pune problema romanităţii poporului moldovenesc, a latinităţii limbii lui şi a originii comune a locuitorilor Moldovei şi Munteniei. După cum relatează Al. Piru, Gr. Ureche “pune pentru întâia oară problema originii limbii şi a poporului român”.
După partea introductivă, letopiseţul propriu-zis începe cu legendarul Dragoş voievod, după care urmează consemnarea cronicărească a urmaşilor acestuia, o enumerare seacă de domnitori, cauzată de lipsa surselor de informaţie.
Sumare sunt informaţiile referitor la domnia lui Alexandru cel Bun, la luptele pentru tron ale feciorilor acestuia – Iliaş şi Ştefan – şi ale urmaşilor acestora – Roman şi Petru – lupte care s-au soldat cu scoaterea ochilor, cu otrăviri şi omoruri. Ureche mai zăboveşte asupra conflictului armat dintre Alexandru (feciorul lui Iliaş) şi feciorii lui Alexandru cel Bun – Bogdan şi Petru. Biruitorul Bogdan, care a fost tatăl lui Ştefan cel Mare, este decapitat de fratele său Petru, poreclit Aron. Iar Ştefan cel Mare, venind la putere, taie capul unchiului său Petru, răzbunându-l pe tatăl său.
Astfel Gr. Ureche ne introduce în atmosfera veacurilor de mijloc, bântuite de lupte interminabile şi crime odioase, săvârşite în numele puterii, în numele ocupării scaunului domnesc. Autorul cronicii apare aici mai mult în postură de informator impasibil, groaznicele omoruri fiind prezentate ca ceva obişnuit şi firesc. Naraţiunea sobră, fără detalii şi comentarii, întregeşte tabloul sumbru al societăţii medievale, aspre şi puţin reflexive.
Epoca lui Ştefan cel Mare se bucură de cea mai mare atenţie în paginile letopiseţului. Cronicarul îşi denunţă prezenţa prin comentarii, aprecieri, preocupări de principii, comunicând cititorului atitudinile sale şi starea de suflet. Amplifică cu mult informaţia şi se arată preocupat şi de potrivirea cuvintelor, de construirea frazelor, care creează atmosfera de armonie şi relevă ideea de unanimitate în alegerea domnitorului. Avem impresia că Ureche participă la faptele lui vitejeşti, descrise cu o deosebită mândrie şi dragoste. Cronicarul se arată extaziat în faţa bărbăţiei şi abnegaţiei oştenilor moldoveni şi a artei militare a voievodului.
Prezentându-ne, de exemplu, lupta cu ungurii de la Baia din 1467, Ureche, printr-o lungă frază de început, ne introduce în esenţa evenimentului şi prezintă părţile aflate în conflict: Matei Corvin, craiul unguresc, şi Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei, – două personaje cu mentalităţi diametral opuse: îngâmfarea, lăudăroşenia craiului unguresc Matias şi demnitatea domnitorului moldovean, care refuză să i se închine. Această frază iniţială ar prefigura expoziţia secvenţei narative ce va urma, sugerându-ne totodată şansele mici de izbândă ale lui Ştefan. Însă fraza ce urmează imediat: “Ci Ştefan Vodă n-au primitu”, prin scurtimea şi repeziciunea ei, exprimă gestul aspru şi hotărât al domnitorului, punând la îndoială planurile lui Matei Corvin. Mişcarea oştirilor ungureşti (Trotuşi, Roman, Suceava, Baia) imprimă naraţiunii dinamism, impresionează prin prăpădurile şi jafurile aduse poporului băştinaş, susţinând în acelaşi timp curiozitatea epică. Rezultatul conflictului echivalează cu deznodământul naraţiunii care se încheie cu sentinţa providenţialistă a autorului: “Aşa noroceşte Dumnezeu pre cei mândri şi falnici”.
Astfel, succesiunea întâmplărilor prefigurează o elementară linie de subiect cu elementele ei tradiţionale.
Pentru evocarea mai pregnantă a evenimentului istoric, Ureche utilizează în acest text expresii potrivite, repetiţia, umorul, contrastul care ne prevesteşte celebra antiteză eminesciană Baiazid-Mircea cel Bătrân. Toate acestea, comparativ cu capitolul precedent, marchează un pas înainte în munca scriitoricească a cronicarului.
Cam în aceeaşi cheie este prezentată şi bătălia cu turcii de la Podul Înalt. În acest caz cronicarul intervine şi cu unele detalii. Prin cifrele exacte care vorbesc de activitatea de pregătire a adversarilor şi amplifică tensiunea, Ureche subliniază marea disproporţie de forţe, care va evidenţia în final iscusinţa militară a domnitorului. În exemplele analizate formula tipică de relatare rămâne naraţiunea lineară, cititorul având posibilitatea de a ghici, într-o măsură oarecare, sfârşitul. În alte structuri narative, cum ar fi povestirea luptei cu leşii din Codrii Cosminului, pe lângă elemente tipice, apar turnuri imprevizibile, momente de surpriză, soluţii neaşteptate.
În cu totul altă tonalitate este realizat tabloul groaznicei încleştări de la Valea Albă. Prin fraza epozitivă Ureche nu numai ne informează asupra noului conflict armat, dar precizează că în fruntea armatei turceşti se află însuşi împăratul lor Mahomet care vine cu intenţia de a sugruma Ţara Moldovei, lăsând să se întrezărească nuanţele sumbre chiar de la începutul naraţiunii. În continuare evenimentele se desfăşoară treptat, coloratura dramatică devenind mai densă, mai pronunţată. Aflând despre înaintarea păgânilor, Ştefan nu se lasă aşteptat ca în cazurile anterioare. El e nevoit să reacţioneze imediat. Rezultatul însă nu este cel scontat. Prin actul de centru al dramei asistăm la momentele cele mai tragice: moldovenii “au picat... stropşiţi de mulţimea turcească”, subliniindu-se astfel vitejia şi abnegaţia neînfricaţilor săi strămoşi.
Evocând epoca glorioasă a lui Ştefan cel Mare, Ureche e preocupat, în primul rând, de relatarea faptului istoric. Totodată cititorul simte suflarea autorului, bătăile de inimă ale cronicarului, care se concretizează în bucuria izbânzilor, amărăciunea înfrângerilor, în dragostea de ţară şi ura faţă de duşmani, în mândria de neam şi admiraţia faţă de vitejii săi înaintaşi.
Epoca lui Ştefan cel Mare se încheie cu portretul-necrolog, în care este prezent chipul complex şi contradictoriu al voievodului legendar. Printr-o secvenţă de frază Gr. Ureche ne aduce imaginea fizică a eroului, dezvăluindu-ne treptat trăsăturile lui caracteristice. Cadrul emotiv al înmormântării potenţează şi el în mod indirect portretul propriu-zis, poporul exprimându-şi marea jale provocată de pierderea apărătorului său. Anomaliile naturale (iarna grea, ploi mari, înecuri de ape) sunt puse de asemenea sub semnul pierderii ireparabile, întregind în acelaşi timp imaginea neînlocuitului domnitor.
După domnia lui Ştefan cel Mare începe perioada de scădere în istoria ţării. Acest răstimp este marcat de schimbarea deasă a domnitorilor, de interminabilele conflicte între boieri şi domnitori, de permanentele incursiuni militare şi de amestecul tot mai insistent al Porţii Otomane în treburile Moldovei.
Pe de altă parte, izvoarele de inspiraţie fiind mai darnice (dovadă ne servesc referinţele mai dese la izvoade), în această ultimă parte a letopiseţului povestirea devine mai animată, cronicarul mai îndrăzneţ în caracterizările sale, naraţiunea mai largă, mai bogată în descrieri, cugetări personale, portrete, tablouri de natură ş.a.
Urmaşii direcţi ai lui Ştefan – Bogdan, feciorul lui, Ştefăniţă, nepotul lui Ştefan, Petru Rareş, un alt fecior al lui Ştefan, sunt prezentaţi ca urmaşi demni ai slăvitului domnitor.
Domnia lui Petru Rareş, relativ mai lungă, este descrisă cu mult mai amplu şi cu multe detalii. Mai întâi el este proslăvit pentru cele trei războaie contra săcuilor şi cele patru războaie contra leşilor. În prim planul naraţiunii apare lumea interioară a protagonistului, fericit de a fi ales domnitor, mândru de biruinţele repurtate, amărât de trădare, urmărit şi pândit de primejdii. Întreg fragmentul pribegiei este dominat de prezenţa şi afecţiunea autorului. În acest capitol Ureche creează reuşite tablouri peisagistice, sălbatica şi severa natură carpatină cadrând cu dispoziţia voievodului fugar. Prin toate acestea Gr. Ureche se îndepărtează cu mult de consemnarea cronicărească, rece şi impasibilă, de la începutul letopiseţului său, cât şi de naraţiunea cronicărească lineară din capitolele de centru, demonstrând contribuţia sa la dezvoltarea scrisului medieval.
În caracterizarea succesorilor lui Petru Rareş, tonul naraţiunii se schimbă brusc. Cu icoana ţării mereu în faţă, Gr. Ureche porneşte un adevărat atac împotriva domnitorilor desfrânaţi, lacomi, perfizi, dornici de putere, indiferenţi faţă de destinele ţării.
Cea mai importantă domnie din ultima parte a letopiseţului este cea a lui Ioan Vodă cel Cumplit, cu consemnarea luptelor sale duse cu izbândă, printre care trei – împotriva turcilor. Un loc aparte ocupă cea de-a patra încleştare cu turcii, bătălia de la Cahul.
Descrierea acestui eveniment este o povestire relativ independentă, impunându-se prin proporţiile ei, unitate şi compoziţie bine orânduită. Capitolul întâi ne introduce în esenţa naraţiunii, anunţându-ne, ca de obicei, intenţiile împăratului turcesc de a stropşi Moldova şi de a-l prinde pe hainul Ioan vodă. Cele ce urmează: încercarea nereuşită de a opri duşmanul, cele două misiuni, la fel nereuşite, de a prinde limbă constituie expoziţia naraţiunii, dominată de incertitudine şi care se încheie cu dramatica trădare.
În capitolul al doilea este descrisă lupta propriu-zisă. Gestul de sacrificiu al lui Ioan vodă de a se preda turcilor în numele salvării tovarăşilor săi de arme e neaşteptat şi declanşează sentimente de uimire, de curiozitate şi îngrijorare faţă de destinul voievodului.
Capitolul al treilea este al deznodământului. E un deznodământ tragic, care capătă grandoare prin moartea groaznică a domnitorului şi sfârşitul eroic al confraţilor săi de arme.
Prin aceste trei acte Gr. Ureche prevesteşte nuvela dramatică din perioada de mai târziu a literaturii noastre.
Prin urmare letopiseţul lui Gr. Ureche nu este o simplă enumerare de domnitori şi evenimente, dar un prilej de meditaţie, o carte de învăţătură pentru contemporani şi urmaşi.
Gr. Ureche, ca şi alţi cronicari, nu şi-a pus ca sarcină întocmirea unei opere literare. Povestirile de război, însă, schiţele de nuvele, portretizările, comparaţiile metaforice, tablourile de natură, vorbele populare inspirate, întreţesute în paginile letopiseţului, stau drept dovadă a unui condeier înzestrat.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog