Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PINACOTECA "L.R."

“Scriitura semnelor plastice se aseamănă foarte mult cu cea a poeţilor”

Leo BORDEIANU

Cezar SECRIERU

Alte articole de
Leo BORDEIANU
Cezar SECRIERU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XII, 2002

Pentru tipar

– Stimate Cezar Secrieru, vă salutăm în pinacoteca revistei “Limba Română” şi vă rugăm, pentru început, să ne vorbiţi despre prima întâlnire a Dvs. cu magia culorilor, pe care acum o exploataţi cu eleganţă şi rafinament.
– A povesti despre efectul pe care l-au avut asupra mea culorile înseamnă a mă întoarce cu mulţi ani în urmă, când, licean fiind şi răsfoind un catalog cu lucrările pictorului rus Şişkin, am rămas fascinat de acurateţea şi profunzimea execuţiei artistice, de perfecţiunea transpunerii peisajului real pe pânză. Am reprodus cei Trei urşi pentru toţi vecinii, cred. A fost o şcoală de realism care m-a ajutat să pătrund misterele creaţiei.Am ştiut din acel moment că aş vrea să fac şi eu lucruri asemănătoare şi am început, autodidact (concept în mare vogă acum în Occident, în contextul falimentului şcolilor şi sistemelor tradiţionale), să fac reproduceri chiar după lucrările lui, iniţial mai stângaci, apoi, cu timpul, am căpătat siguranţă. Mai târziu, l-am descoperit pe Aivazovski, neîntrecut maestru al stihiei marine (temă care nu mă lasă nici pe mine indiferent, am făcut chiar nu demult un ciclu de Peisaje marine). Fiind un mare iubitor de natură, nu mi-a fost deloc greu să redau pe pânză peisaje şi locuri de pe frumoasele meleaguri natale sucevene, în acuarelă, pastel şi ulei. De altfel, titlul primei mele expoziţii personale, pe care am avut-o la Casa Limbii Române din Chişinău, a fost Peisaje din Bucovina şi Basarabia.
Treptat, înainte şi în special după absolvirea facultăţii de arte, pictura a devenit activitatea mea esenţială, pasiune, nu doar profesie.
– Cum aţi depăşit distanţa dintre a vedea, a simţi culoarea/imaginea/ starea sufletească şi a o transmite celor din jur, a o face vizibilă şi pentru ei?
– Distanţa de la imaginea virtuală până la o formă finală este o cale destul de anevoioasă, plină de ascensiuni şi căderi, de succese şi insatisfacţii, o muncă de adevărat Sisif, pe care, dacă vrei să o vezi finalizată, trebuie să lupţi cu tine însuţi, cu trăirile şi sentimentele care te animă în actul creaţiei. A crea înseamnă a stăpâni total raţiunea şi sufletul, două lucruri relativ contrarii, pe care trebuie să le aduci la un numitor comun, să le materializezi. Arta modernă, eliberată de reproducerea aparenţelor, se apropie tot mai mult de vocaţia sa antică: reflectarea interiorităţii umane în profunzimile sale; redarea a ceea ce nu poate spune cuvântul; depăşirea minciunii cuvântului. Scriitura semnelor plastice se aseamănă foarte mult cu cea a poeţilor. Este vorba de căutarea aceluiaşi obiect interior, dincolo de reprezentare, de simbol, dincolo chiar de materialitatea expresivă. O căutare mai mult sugestivă, decât demonstrativă, care organizează misterioasele evocări născute din jocul subtil al culorilor, semnelor, texturii, pentru a atinge, în definitiv, un fel de punct de echilibru cu tine însuţi: o stare în care emoţia apare pură, transparentă şi perfect atemporală. La o privire mai atentă veţi observa că chiar şi peisajele mele au un relief interior. Explorarea culorii nu mai este sesizată doar ca un ornament banal al lucrurilor şi pretext de bucurie pentru privire, ci ca vehicul esenţial al amintirii despre lumea transpusă în noi. Caut mai întâi de toate emoţia, vibraţia (acesta este titlul unei alte expoziţii pe care am avut-o la biblioteca „Onisifor Ghibu” – Vibraţia culorii).
Dinamica actuală de prezervare a sensului garantează transpunerea adecvată a neliniştilor acestui secol. Este o mare revelaţie când vezi că ceea ce ai vrut să exprimi s-a împlinit, că ai reuşit să-ţi supui sufletul şi raţiunea.
– De ce aţi ales Chişinăul pentru continuarea studiilor şi perfecţionarea măiestriei?
– Auzisem de Chişinău că este o frumoasă capitală, cu vaste capacităţi spirituale de sorginte românească. Văzându-l, am rămas plăcut impresionat atât de clădiri şi oameni, cât şi de multitudinea domeniilor culturale şi artistice, de numărul mare de artişti pe metru pătrat care activează într-un mediu propice aspiraţiilor lor (cel puţin aşa era atmosfera când am venit cu mai mulţi ani în urmă), ceva mai dur acum, când „căderea în timp”, vorba lui Cioran, este vizibilă.
– Sesizaţi nişte deosebiri între şcolile artistice ale românilor de la vest şi de la est de Prut?
– Sincer să fiu, uneori nu văd nici o deosebire între conceptele artistice din Moldova şi cele din România, dintre şcolile lor de arte, dimpotrivă, există o comuniune reală de idei şi principii care face să dispară orice bariere convenţionale. Sau poate proiectez un deziderat asupra realităţii, aşa ar fi trebuit să fie istoria pictată a unui singur neam care trăieşte pe maluri diferite ale Prutului, care ne desparte, dar şi ne uneşte. tezaurul comun ne inspiră în egală măsură influenţe moderne şi poate acestea ne deosebesc ceva mai mult. Există multe subtilităţi ce ne marchează, cum se întâmplă şi cu monadele lui Leibniz, prin calitatea principiului său intern, prin armonia sa compusă din ingrediente simple.
Încerc să contribui la dialogul întrerupt cândva prin tema cercetării de doctorat, care este un studiu comparativ între pictura din Basarabia şi Moldova în anii 60-70.
– Culorile, dar şi florile pe care le treceţi din umbra nefiinţei în lumina pânzei ne duc cu gândul la un Luchian postmodernist. Îl aveţi aproape de suflet?
– Da, au fost unele similitudini de concept artistic cu Luchian, îmi este foarte aproape prin crezul său artistic: “Noi artiştii, privim cu ochii, dar lucrăm cu sufletul”. Tendinţele artei moderne au o influenţă vie asupra lucrărilor mele. Mă refer în primul rând la cea a pionierilor artei abstracte, Kandinsky şi Malevici, care au renunţat la ilustrativismul cotidian, abordând o manieră de lucru în care sentimentele şi emoţiile pure sunt transpuse direct pe pânză fără nici o decantare, lăsând doar sufletul să vorbească. Marii maeştri ai inconştientului, Salvador Dali sau Marc Chagall, completează perfect pregătirea celor ce vin dintr-o tradiţie academică realistă.
Lucrările mele deseori au ca punct de plecare miturile, filosofia, poezia (Corabia nebună - simbol al timpurilor pe care le trăim sau Il pleure dans mon coeur comme il pleut sur la ville după Artur Rimbaud etc.), când pictura devine o alchimie mai subtilă de ilustrare a ideilor. Anul trecut am realizat un ciclu care ilustrează creaţia lui Eminescu (Luceafărul, Lacul, Şi dacă ramuri bat în geam, Mai am un singur dor, Vânturile, valurile, Dintre sute de catarge, Somnoroase păsărele, Codrii de la Ipoteşti etc.), am avut o invitaţie la colocviul Mihai Eminescu de la Veneţia, dar nu am putut s-o onorez cu prezenţa, din motive financiare. În schimb am avut ocazia să fiu prezent la o altă expoziţie, de grup, la Neapole, cu genericul Omul şi oraşul.
– Aţi participat la un şir de expoziţii în Republica Moldova, România şi alte ţări. Ce lucrări expuse acolo v-au impresionat mai mult?
– Operele monumentale ale unui mare maestru al artei abstracte Zao Wou-Ki sunt ca o irupţie spaţială. Te fac să simţi cum spaţiul pictat se preschimbă în suflu, energie şi câmp de forţă, făcând vizibil ceea ce nu este în mod obişnuit. Tablourile sale sunt pline de o mişcare dramatică, dar senzaţia (paradoxal!) este a unei maxime libertăţi transpuse prin mişcarea aerului pur. Pentru un occidental reprezentarea spaţiului de dragul spaţiului ar fi însemnat reproducerea vidului. trebuie să vii din tradiţia orientală, ca să poţi sugera prin spaţiul vid o scenă unde se va juca o idee pură şi fluizi care duc în interior. mi-am încercat şi eu forţele într-un triptic, pe care i l-am dedicat marelui maestru. De altfel, am mai pictat înainte un ciclu de Caligrame chineze, care a avut priză la chinezi.
De asemenea, m-a impresionat mult metoda neo-expresionistului german A.R.Penck, care a expus anul trecut în Germania şi la Paris 40 de lucrări ilustrând faimosul text Discursul Metodei de René Descartes, având ca principiu repunerea în discuţie a fundamentelor picturii, descompunerea obiectelor pentru a le multiplica mai bine semnele, fără a pierde din vedere o sinteză hermeneutică. Pictez, deci exist, aş fi numit eu această expoziţie.
Vara trecută am avut ocazia să vizitez o expoziţie organizată în parcul ducesei Diane Herzogin von Würtemberg, care expune în parcul din proprietatea sa din Germania, o dată la doi ani, câte 30 de artişti contemporani necunoscuţi, mulţi de o mare calitate, pe unii i-am cunoscut personal. se întrevăd posibilităţi de colaborare.
– Ce aţi fi vrut să faceţi şi încă nu aţi făcut, cum aţi fi vrut să pictaţi şi nu v-a reuşit încă?
– Menirea picturii este cea de a seduce, de a emoţiona, uneori – de a şoca, arta veritabilă nu lasă loc indiferenţei.
Ca orice artist îmi doresc multe realizări spectaculoase, să creez în noi tehnici – mai originale – de lucru, să depăşesc toate piedicile inerente care apar în confruntarea continuă dintre spirit şi materie. Aştept acum să văd care vor fi ecourile la expoziţiile pe care le voi avea în curând la Strasbourg: o viziune din exterior îmbogăţeşte întotdeauna propria viziune. Pentru mine orice expoziţie este un nou început, o comunicare cu alte suflete iubitoare şi cunoscătoare de frumos, pentru că arta nu este ceea ce vedem că este frumos, ci ceea ce simţim că este frumos.
Pictura este pentru mine o mişcare permanentă între vizibil şi invizibil. O transpunere a sensului aventurii marelui miracol al vieţii.
– Vă mulţumim şi vă dorim succes.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog