Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONGRESUL I AL FILOLOGILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

Catapultele bat din nou în zidul răbdării noastre

Serafim SAKA

Alte articole de
Serafim SAKA
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XI, 2001

Pentru tipar

- să fim oare aşa cum suntem? -
 
Ar fi ridicol şi chiar absurd să mai umblăm – după atâtea argumente – şi azi cu dovezi. Dovezile mele, precum am toată încrederea că vor fi şi ale D-stră, sunt mai mult de ordin emoţional.
Aşa se face că, după zece ani de somnambulism democratic, tresar noaptea în semisomn şi mă întreb: să fim oare aşa cum suntem?!
Dar suntem nişte condamnaţi să urcăm, sisific, de fiecare dată golgota propriei noastre limbi, ca să fim apoi rostogoliţi, iarăşi şi iarăşi, în hău. Acum hăul fiind chiar propriul tău stat, suveran şi independent, din când în când.
Doamne, de ce ne macini atâta în acest spaţiu absurd în care toate s-au întors pe dos?! Bâlbâiţii se declară aici tribuni, orbii ne arată calea cea dreaptă, şontorogii patronează alergările de cursă lungă, iar proştii proştilor au ajuns să-i înveţe minte pe cei încă neprostiţi cu totul.
... Aici s-au scris cărţi, s-au turnat filme, s-au tropăit dansuri zise populare, s-au jucat piese şi s-au cântat opere cu cele mai târâtoare subiecte şi idei. Şi când se părea că nimeni şi nimic nu mai este în stare să recurgă la aceleaşi inepţii inepte, se găseşte câte un-doi-trei care-şi declară, iarăşi, craca pe care s-au cocoţat, arbore naţional.
Începuse să dea, parcă, semne de oboseală prea deşteptul V. Stati s-o facă atâta pe prostul, s-a pocăit Hropotinschi şi nu-şi mai pune pixul săltăreţ în slujba târâtului în picioare, îşi regăsise vocaţia de pedagog cărturarul Valeriu Senic, tranşantizându-se definitiv, sperând să-l poată învăţa moldoveneşte pe Smirnov... ci numai inamovibilul Ţaranov (ce nume, Doamne!) şi poate încă unul-doi, îşi continuau opera de alchimizare a istoriei moldovenilor.
Unu-doi-trei, şi încă atât de alchimizaţi, să fie în stare să întoarcă roata vremii?!
Dacă-i aşa, atunci, nu mai face să tresari noaptea în somn şi să te întrebi: să fim oare aşa cum suntem?!
Copiii noştri au pătruns misterele scrisului latin şi deprind, deocamdată mai mult la nivel de vocabular, sonoritatea limbii române, profesorii noştri – cei rămaşi pe altarul jertfei – dau dovadă de un mai mult decât supraefort uman pentru a ţine – şi ţin, încă ţin! – piept catapultelor care bat din nou, obscurantist, în zidurile răbdării noastre.
Chiar ministrul învăţământului, dl Vancea – l-am auzit la radio, cu urechile mele – a spus că, citez: “nimic din ceea ce s-a obţinut în anii de renaştere naţională, nu va fi schimbat”, pentru care faptă – de a nu călca în pas cadenţat cu nişte doleanţe absurde – îl trecem, primul, pe lista luptătorilor pentru rămânere. Faptă pe care, sfătuiţi-i s-o urmeze şi alţi conaţionali din partidul, pe cât de majoritar, pe atât de străin aspiraţiilor noastre naţionale. Dacă, desigur, mai există conaţionali într-un partid, care, ajuns prin cel mai democratic vot la putere, revine peste noapte la catastrofalul centralism democratic şi DICTEAZĂ – ziua în amiaza mare – majorităţii absolute voinţa unor minoritari, pomeniţi pe cât de prosperi, pe atât de agresivi.
... Acum, ca să nu se creadă că am numai emoţii, trec la argumente. Limba şi istoria românilor ar fi putut fi şi în Basarabia acasă, dacă 15-20-30-40-50 de ani înapoi, moldoveniştii ştiinţei literare şi istorice moldoveneşti ar fi scris articolele pe care le scrie abia acum dl academician Corbu, dar, vai, acum 15-20-30 ş.a.m.d. ani, lingviştii şi istoricii moldoveniţi compuneau trăsnăi, iar dl academician Corbu era pus sau o făcea din proprie, încă neacademicianistă iniţiativă (asta, ar fi, de fapt, interesant să ne-o spună chiar dlui!), să pescuiască din textele clasicilor pe care îi prefaţa la Chişinău, tot ce era “român” şi “Românie”.
Atunci când era riscant până şi să-i recunoşti soţiei, noaptea în pat, că eşti român şi să-i chiţcăieşti în limba ta, atunci onestitatea şi competenţa istoriografiei şi lingvisticii de la noi ar fi fost mai mult decât o ploaie ecuatorială peste Sahara noastră nenaţională în formă şi foarte socialistă în conţinut. Dacă nu-şi schimbau obtuzitatea naţională, foştii şi tot ei rămaşii şi până azi, înflăcăraţi luptători “cu limba”, ar fi trecut, cel puţin, cursul scurt de “I” likbez “D” (lichidarea neştiinţei de limbă), încât dl academician Corbu să poată azi “I” săptămâni “D” în “Săptămâna”– şi încă cu un surplus de perfectă stilistică românească – nu despre netăgăduitele asemuiri dintre moldoveni şi români, ci despre absoluta lor identitate. Aşa însă, până şi în acest, cu totul alt context şi la o altă fază de concepere a adevărului istoric, eseurile “I” săptămânaliste “D” ale domnului academician argumentează, copios, asemuirile pentru a trece, sub academică tăcere, absoluta identitate.
Că, adică, da, suntem un neam, cu o cultură, istorie, limbă ş.a.m.d. comune, dar...
Dar — ce?
Iarăşi “I” dar “D”?!
Pentru ca imediat să se re-găsească un fost adept al unităţii – dl A.Dubrovschi, habilitat în istorie – care după ce tranzitează, călare pe un partid mic-mic, cât un purice iarna pe ger, mai multe partide măreţe, pârpâlind un fel de politică democratică până şi în partidul P.F.D. al fostului Matei, pentru a se deda, habilitant, teoriei posibilităţilor, logofrenizând în urgentă căutare de noi ideologi. Citez: “Nu aş putea afirma cu siguranţă, că moldovenii, constituindu-şi propriul stat, nu ar putea, într-un viitor apropiat, împreună cu reprezentanţii naţiunilor conlocuitoare, să se afirme drept naţiune. Fără a supăra careva popoare, moldovenii au dreptul la denumirea de limbă moldovenească, la identitate proprie şi la istorie”.
Ei bine, dacă nu puteţi afirma cu siguranţă, de ce să fiţi sigur?
Iar dacă nu sunteţi sigur, de ce să mai afirmaţi cu nesiguranţă?!
Admit, este într-un fel chiar explicabil, ca anumiţi moldoveni să se întrebe şi azi: de ce, adică, să fiu, numaidecât, român?
Ca şi cum ar fi mare scofală să fii român!
Le răspund: nu e nici mare, nici mică, este atât cât e nevoie pentru a nu fi nevoiţi să fim când UNII, când ALŢII, oricât ar fi să ne dea istoria de-a tumba.
Ruşii, veşnicii noştri eliberatori, au încercat, pe parcursul istoriei, să ne facă ALTCINEVA decât ceea ce suntem şi iată ce-a ieşit din noi. În loc să avem azi şi noi nişte buni ţărani, noi avem ţaranovi care continuă s-o feştelească pe dinăuntru, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic “I” afară “D”.
Aici aş zice, să nu ne grăbim. Să le dăm şi dlor o şansă. Că s-ar putea întâmpla, de ce nu? să le vină, într-o bună zi, şi dlor “I” ţăranul “D” la cap şi să exclame deplin eliberaţi de sine: că era să mă prostesc cu tătu’ de când sunt ceea ce nu îs!
Până atunci, însă, la sacramentala şi mereu speculata de toţi netrebnicii întrebare – cine suntem?, răspundem că da, suntem moldoveni, dar tot români, cu toate bunele şi mai puţin bunele noastre, comune. Şi asta nu pentru că aşa vrea nespus de mult dnul Usatiuc şi nu o vrea nicicacum tovarăşul Stepaniuc.
Asta-i pentru că statul, orice fel de stat, inclusiv unul suveran şi independent, e o treabă de conjunctură naţională şi internaţională, de ambiţiile unora şi incertitudinile altora, de până şi cine-ţi este soţia şi ce preferinţe geopolitice are, în timp ce limba, istoria, naţiunea ţin de cu totul alte legi, şi ele stau până şi peste ordonanţele unui parlament absolut majoritar şi “I” atoateputător “D” (de la a putea toate celea).
Chiar dacă s-ar apuca, pe la o chindie, şi ar pune la vot, majoritar, dar iresponsabil, limba, istoria şi naţiunea. Chiar dacă vrerile unui preşedinte într-o republică parlamentară sunt literă de evanghelie pentru un parlament prezidenţial.
Aşa că, neavând încotro, suntem nevoiţi să rămânem, în ciuda nimicurilor de deosebiri, reale sau imaginare, acum şi în vecii vecilor ceea ce suntem. Români! Pentru că a fi ceea ce eşti, înseamnă, în primul rând şi în ultimă instanţă, a nu pierde şansa de a face parte dintr-o naţiune – prosperă, puternică şi cultă, că abia de acolo înainte încep marile probleme cu care se confruntă azi umanitatea. Probleme globale şi de neamânat şi nu – cine eşti, domnule francez: francez sau alsacian?! Iar dacă nu şi nu, vom face şi în continuare placul vremelniciilor la putere, vom rămâne, în accepţia generală, exact ceea ce am ajuns. Nişte oameni – acum rătăcitori şi pe coclaurile Europei – cărora nu le poartă nimeni de grijă şi de ale căror fapte s-ar putea întâmpla să nu mai poată nici măcar bunul Dumnezeu răspunde.
Dar şi nişte sărmani învăţători care, cum să cultive demnitate, când sunt desconsideraţi şi umiliţi, dându-li-se – o dată la câteva luni – un salariu cu care nu-şi pot acoperi nici măcar dăjdiile, nenumărate!
Tristeţea noastră cea mare sunt, însă, copiii! După ce învaţă pe apucate – noaptea pe întuneric acasă, ziua în şcoli neîncălzite – sunt ademeniţi să urmeze universităţi şi academii pe care le avem azi cât nu le are Franţa, Germania şi Luxemburgul – tocmai 57! – plătindu-şi aproximativa carte cu banii făcuţi, unul D-zeu ştie cum, după care, negăsindu-şi întrebuinţare patronală (de la patron) pe acest pământ, pleacă sau se apucă de orice altceva.
Ca să poată supravieţui.
La toate acestea ne mai lipsesc stupidele bătălii dintre moldoveni şi moldoveni, că râd până şi eschimoşii, când li-e cald, de noi: “Rebeata, cito s vami? S utra rumânicali, a posle obeda, opeati maldavaniceaite?!” (Ce-i cu voi, băieţi: dimineaţa parcă vorbeaţi româneşte, iar acum îi daţi din nou cu moldoveneasca?!”
Desigur, ţinuţi în acest ghetou “I” incert, dar sigur “D”, moldovenii se vor chirci şi împuţina până vor ajunge să încapă – cap în cap – în istoriile ţăranovilor, iar de acolo nemairămânându-le decât un singur pas forţat până în suprastatul CSI-ist al lui Lukaşenko.
 
Abandonaţi, flămânzi şi goi, în lungul drum către o democraţie moldovenească, am pus mână de la mână şi i-am readus în istorie, la început de mileniu trei, pe cei care nu erau buni nici măcar în ultimul secol al celuilalt mileniu. I-am readus în timp, ca pe un ultim ecou al unui imperiu care a sucombat în propria sa minciună, votaţi fiind de nişte bieţi oameni ajunşi la disperare, dar mai ales de tot ce respiră şi aspiră aici capitalism imperial. Aşa că nu va fi bine, n-are cum fi, în acest viespar multinaţional în care albinele de toate naţionalităţile nu pot face miere.
Misteriosul zumzet poate trece într-o nefericită zi în zgomot şi furie.
Dacă istoria a voit să facă o raită înapoi în timp, învingătorii ar trebui să nu repete greşelile învinşilor care au tot LIMBIT până ce au dat vădită dovadă că nu pot nimic altceva.
... Lăsaţi limba în pace, ca măcar copiii să ajungă s-o vorbească, odată şi odată, frumos şi încăpător, pentru că numai după ce ajungi să nu te bâlbâi “în limba ta”, numai atunci ai şansa să fii auzit şi de alţii.
Acum zece ani democraţia era dorită de moldoveni. După zece ani de moşcoteală politică, democraţia este respinsă de moldoveni.
Dar nu numai pentru că reformele democratice de la Chişinău au amărât şi dezamăgit, mai mult decât faimoasa stagnare comunistă, poporul.
Democraţia este azi respinsă de moldoveni – sau dacă nu, nu se mai pune mare speranţă în ea – pentru că hoarda politică de la noi şi-a creat un cadru juridic şi imunitar cu care să-şi acopere fraudele şi să-şi tăinuiască tragerea – pe unde “peve”, pe unde “peneve” – jăratecului tranziţional la turta personală.
Dar şi pentru că gladiatorii din partidele politice, mimând o luptă de două parale, au ieşit – spre deosebire de masele paupere – putred de bogaţi din toată această hârjoană suverană şi independentă.
Azi poporul este chinuit, umilit şi sărac, în timp ce politicienii nu încap în piele, de sătui ce sunt.
Ei sătui de bine, noi sătui de ei!
Plecaţi, părăsiţi scena politică, spectacolul s-a terminat, iar poporul trebuie să se dumerească, pentru ca poate măcar cândva – Dumnezeu ştie când – să mai vrea să renască odată.
Până atunci însă – din vina politicienilor corupţi şi iresponsabili – rămânem, după un deceniu de eşecuri şi speranţe, în noaptea care coboară vertiginos peste tristeţea noastră.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog