Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONGRESUL I AL FILOLOGILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

Limbă dominantă şi limbă naţională: incidenţe structural-semantice

Anatol LENŢA

Nicolae CHIRICENCO

Alte articole de
Anatol LENŢA
Nicolae CHIRICENCO
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XI, 2001

Pentru tipar

În rezultatul unei îndelungate perioade de dominaţie a limbii ruse în Basarabia s-a creat o situaţie glotică specială, când particularităţile vorbirii românești de pe acest teritoriu au fost simţitor deformate. Limba rusă, limbă dominantă până nu demult în majoritatea sferelor vieţii economice, politice din acest spaţiu geografic, continuă să-şi impună structurile (sintactice şi lexicale), alterând expresia românească şi îndepărtând-o de baza comună a limbii, de “limba exemplară”, cum o numeşte marele lingvist E.Coşeriu.
Am putea afirma că alteraţiile vorbirii româneşti din spaţiul Republicii Moldova au caracter a) calitativ şi funcţional, potrivit opiniei acad. S.Berejan, şi b) de suprafaţă şi de profunzime, dacă ţinem cont de modalitatea de categorisire a realităţii conceptualizate.
Primele două tipuri de alteraţii ale vorbirii, care duc la degradări ale formelor de expresie, pot fi stabilite atunci când se ţine cont de raportul dintre limbă şi locutor. Acad. S. Berejan susţine că deformările calitative au la bază gradul general de cunoaştere a limbii române de către locutori, iar deformaţiile de ordin funcţional ţin de diversitatea şi amploarea sferelor de utilizare a unităţilor de expresie în societate [1, p. 35].
Cel de al doilea tip de alteraţii ale vorbirii noastre are legătură nemijlocită cu specificul de exprimare, cu particularităţile inerente formelor limbii române şi cu conţinutul acestor forme de exprimare.
Au caracter de suprafaţă şi ţin mai degrabă de forma de exprimare, de explicitare a unui conţinut aşa unităţi ca: a compasa un bilet (cf. a composta un tichet); a doilea întrebare (cf. a doua întrebare); a da o întrebare (cf. a pune o întrebare); a-şi apăra teza de doctor (cf. a susţine teza de doctor, a lua doctoratul); a fi încredinţat (cf. a fi sigur) ş. a. Astfel de structuri se mai întâlnesc în limbajul unor vorbitori autohtoni. Formele date sunt simţite în primul rând ca greşeli de ordin lexico-stilistic. Unele dintre aceste greşeli sunt deformări ale semnificantului, altele sunt traduceri prea “fidele” din limba rusă.
Deformări cu caracter de profunzime pot fi considerate acele întrebuinţări ale structurilor sintactice care duc nemijlocit la deformări substanţiale atât ale conţinutului conceptualizat, mai precis ale modalităţii de conceptualizare de către limbă a entităţilor lumii extralingvistice, cât şi la deformări ale formei de explicitare a acestui conţinut conceptualizat. Formele de exprimare nu se găsesc în concordanţă cu structurile invariante, proprii limbii române, ceea ce afectează conţinutul care urmează a fi materializat. Vom lua doar câteva exemple concludente de structuri sintactice deosebit de frecvente într-o vorbire neîngrijită.
Printre numeroasele cazuri de calchiere a modelelor ruseşti de exprimare un loc aparte îi revine unităţii prepoziţionale la mine, la voi, la dânsul etc. Aceste unităţi prepoziţionale sunt parte componentă în câteva tipuri de structuri sintactice – 1. La mine nu este cartea aceasta (cf. Eu nu am cartea aceasta); La voi a fost lumină săptămâna trecută? (cf. A-ţi avut lumină săptămâna trecută?) ş. a.; 2. La dânsul părinţii lucrează la uzina de tractoare (cf. Părinţii lui lucrează la uzina de tractoare); 3. La noi persoana este apreciată după merite – dintre care doar ultimul corespunde spiritului limbii române. Primele două tipuri de forme alterate par să fi pătruns adânc în conştiinţa lingvistică a multor vorbitori.
Unitatea sintagmatică predicativă prepoziţie + pronume personal + a fi are ca echivalent în propoziţia corectă unitatea predicativă pronume personal cu funcţie de subiect + a avea. Raporturile de posesiune, interpretate la modul cel mai larg, sunt exprimate în limba română normată, cultivată prin verbul a avea, care este “mai întâi subiectul gramatical, pe urmă predicat (sau verb conjugat) după care urmează complementele” [2, p.446].
Structurile sintactice cu verbul a fi în această distribuţie încalcă flagrant normele topicii limbii române; întrebuinţarea acestui model sintactic favorizează în vorbire structurile proprii limbilor de tipul be-languages*, în detrimentul structurilor directe proprii limbilor de tipul have-languages**, dintre care face parte şi limba română contemporană.
Sintagma prepoziţională discutată poate fi întâlnită cu părere de rău şi în frazele de tipul doi în care ea pare să indice tot un raport de posesiune, exprimat normativ prin adjectivul pronominal meu, mea etc. E greu, dacă nu chiar imposibil, să defineşti valoarea structural-gramaticală a acestei “concreşteri” din propoziţiile date.
Destul de frecventă este utilizarea greşită a frazelor complexe cu o subordonată concesivă de tipul Orice nu mi-ai spune (cf. Orice mi-ai spune); Oricare nu le-ar fi părerea (cf. Oricare le-ar fi părerea); Oricât de harnic nu ar fi (cf. Oricât de harnic ar fi) ş.a., adică frazele complexe, ale căror subordonate concesive sunt introduse prin pronume şi adjective pronominale nehotărâte, prin adverbe relative sau nehotărâte. Paralelismul cu structurile sintactice din limba rusă este evident, mai ales în cazurile când particula ни (element afirmativ de intensitate) este greşit înlocuită prin cuvântul не interpretat, se vede, ca element cu sens negativ. Unitatea adverbială de negaţie din propoziţie în limba română modifică structura semantică a secundarei concesive. Conţinutul propriu circumstanţialei concesive, care în mod normal se defineşte ca “situaţie sau obiect de natură să împiedice desfăşurarea procesului denumit de verb sau existenţa unei însuşiri, dar nu le împiedică” [3, p.123] este deturnat de adverbul de negaţie nu, astfel încât întreaga frază capătă noi valenţe semantice nedorite. Are loc, deci, o denaturare a sensului (şi a semnificaţiei) întregii unităţi, fraza devenind ambiguă, neclară, incorectă.
“Bilingvismul armonios”, despre care s-a vorbit pe parcursul multor zeci de ani, nu a fost favorabil dezvoltării şi funcţionării eficiente a limbii române în Republica Moldova, el nu i-a îmbogăţit mijloacele de exprimare, nu a influenţat cunoaşterea profundă şi nuanţată a structurilor ei de către băştinaşi. Acest “bilingvism” a favorizat doar funcţionarea nestingherită a limbii ruse, astfel încât în prim plan se aflau mereu modalităţile de categorisire a semnificaţiei [4, p.96], chiar categoriile de gândire proprii acestei limbi. În condiţiile acestui “bilingvism” limba română nu putea să-şi extindă, să-şi varieze şi să-şi înnobileze potenţialul expresiv.
 
Referinţe bibliografice
1. Berejan, S., Limba română în Republica Moldova: condiţii de funcţionare // Probleme actuale de lingvistică română, Chişinău, 2000.
2. Gramatica limbii române, II, Bucureşti, 1966.
3. Pop, S., Grammaire roumaine, Berne, 1948.
4. Ducrot, O., Schaeffer, J.-M., Noul Dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, 1996.
 
 
* Cu ordinea inversă, anticipatorie a termenilor de propoziţie.
** Cu ordinea directă, progresivă a termenilor de propoziţie.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog