Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SCRIITORI CONTEMPORANI

Vladimir Beşleagă: vocaţia suferinţei

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XI, 2001

Pentru tipar

Statutul scriitorului în Estul Europei este unul aparte şi se caracterizează prin nevoia de a împăca mai multe aspecte de ordin ontologic şi estetic, concomitent. În primul rând, aici, în Est, trebuie să se ţină cont, într-o măsură mai mare, de un criteriu reliefat de către un occidental, hispanicul Ortega y Gasset, anume că există un adevăr teoretic şi altul al destinului. Or, “adevărurile teoretice sunt nu numai discutabile, dar întregul înţeles şi toată forţa lor constau tocmai în faptul că sunt discutate. Destinul însă – ceea ce în mod vital trebuie sau nu trebuie să fie – nu se discută, ci se acceptă sau nu. Dacă îl acceptăm, suntem autentici, dacă nu-l acceptăm, suntem însăşi negarea, falsificarea propriului nostru eu”.
În al doilea rând, este vorba de conştientizarea adevărului că aflarea unei părţi de popor “pe marginea vuindelor fruntarii” (Liviu Damian) nu poate să nu o marcheze într-un anume fel: scriitorul situat în condiţiile speciale ale românităţii estice este pus la încercare în alt mod decât un scriitor din oricare altă parte a lumii. Din această perspectivă, literatura din spaţiul pruto-nistrean ni se pare interesantă prin eforturile autorilor de a conferi dimensiuni artistice unor stări psihologice deosebite.
Însăşi folclorul românesc de aici este marcat de o trăsătură indubitabilă: însingurarea, suferinţa şi zbuciumul sufletului uman cuprins de aceste stări.
E cunoscut faptul că în perioada dominaţiei realismului socialist în artă şi cultură speciile impregnate de suferinţă sau tristeţe (bunăoară, doinele şi cântecele de jale) erau marginalizate şi interzise chiar. Cu atât mai interesant şi mai oportun ni se pare să reliefăm aspectul ce ţine de învingerea reprezentărilor schematice ale psihologiei şi sufletului uman. Anii 60 sunt revelatori prin apariţia mai multor romane concepute în această cheie. În perioada respectivă se afirmă plenar şi prozatorul Vladimir Beşleagă, care în subtextul lucrărilor sale explorează zone ce ţin de inadaptabilitatea omului.
Căutarea de sine urmează un traseu mai puţin obişnuit până atunci: singurătatea, spaţiul recluziunii, întoarcerea la natură, alegoria visului, modalităţi diverse ce vin din psihanaliză care, într-o perioadă scurtă a dezgheţului, începeau să fie cunoscute şi la noi. Vladimir Beşleagă, însă, bun cunoscător al operei lui Liviu Rebreanu (a urmat şi un stagiu de doctorat, având ca temă de cercetare arta prozatorului român din Ardeal, până în momentul când a fost expulzat din Academie), venea şi pe filiera prozei interbelice, tentaţia refacerii legăturii cu literatura din acea perioadă fiind uşor de presupus aici.
Ce-l determina pe eroul lui Vladimir Beşleagă să se retragă în interioritatea sa? În primul rând incomunicabilitatea dintre eul însingurat şi lumea din jur sau realitatea devenită o construcţie în vânt, deoarece conform unei expresii a lui Emil Cioran, “imaginile de desăvârşire propuse de muritori trezesc o impresie de neîndestulare, de viaţă neîmplinită şi nereuşită” (E. Cioran, Amurgul gândurilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 62).
Astfel, Vladimir Beşleagă converteşte singurătatea. Prozatorul conştientizează, aşa precum afirmă şi Emil Cioran, că “singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur, ci singurul”. În felul acesta, suferinţa este convertită în instrument de cunoaştere. E revelatoare în acest sens încă o expresie a aceluiaşi Emil Cioran: “Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie”.
Durerea, suferinţa la Vladimir Beşleagă vine dintr-o profundă angajare în soarta lucrurilor. Deşi această angajare i-a jucat festa, atunci când, în publicistica sa, a apreciat în mod exigent realităţile comuniste din deceniul şase. În mod paradoxal, în scrierile sale artistice nu vom întâlni imagini ale unor realităţi desăvârşite. Cum se explică acest fenomen? În cazul dat suprasaturarea, pe plan ontologic, abundenţa imaginilor unei societăţi desăvârşite provoacă iruperea compensatorie pe plan artistic, în imaginea unor eroi neîmpliniţi, a unor destine eşuate. Mai mult ca atât, într-o panoramă a prozei basarabene, schiţată în 1979, Vladimir Beşleagă atrage atenţia asupra omniprezenţei eroului neîmplinit în peisajul literar al timpului: “... Horia din Zapah speloi aivî”, care luptă pentru conservarea unui monument de cultură şi istorie, este şi el un învins, – scrie autorul Zborului frânt.
De unde se pune întrebarea: nu cumva proza noastră îşi alege, în ultimul timp, tot eroi care eșuează în acţiunile lor? (…) Nu cumva asistăm la naşterea unei întregi generaţii de eroi literari, care ori nu ştiu cum să lupte ca să-şi apere idealul vieţii, ori nu vor să lupte? E o tendinţă a prozei? E un semn al concepţiei de creaţie a autorilor? E o slăbiciune a idealului estetic şi social ce-l împărtăşesc prozatorii noştri?
Căci: Alexandru Marian din romanul Acasă e un învins; Daniel Gornic din romanul lui Alexei Marinat Mesagerii, e un învins, Richi (din romanul lui Aureliu Busuioc Unchiul din Paris, – n. n.) e un învins; Horia e un învins; Zamfira Duma (din romanul Verei Malev Vârsta de argint – n. n.) e o învinsă, Ion Branişte (din romanul Drumuri de Mihail Gheorghe Cibotaru) e un învingător fals…”
De fapt, în fragmentul de mai sus, Vladimir beşleagă conturează cadrul în care se “stabileşte” însinguratul personaj din proza sa. Este vorba nu doar de un simptom izolat, ci, ca să spunem aşa, de o boală în familie. Aici trebuie căutată motivaţia dezghiocărilor de comportament psihologic al lui Isai din Zbor frânt, al lui Alexandru Marian din romanul Acasă, într-o variantă revăzută – Nepotul, al lui Ignat şi al Anei, din lucrarea ce le poartă numele sau al lui Emil din romanul Durere.
Există însă şi o altă explicaţie pe care o face prozatorul, pornind de la specificul literaturii, al creaţiei artistice în general: fără durere nu se face literatură. E un adevăr cunoscut de la antici încoace. Rememorat într-o situaţie concretă a literaturii realismului socialist, acest adevăr relevă nevoia de a ieşi din triumfalismul fad: “Cineva spunea că un artist trebuie să-şi dorească toate nenorocirile care pot exista în viaţa asta. E o idee crudă, dar ce să-i faci, asta e. Uneori nenorocirile îl ocolesc pe om şi atunci te pomeneşti că le caută. Creaţia merge mână în mână, aş zice, se sincronizează cu durerea” (Vladimir Beşleagă, Suflul vremii, Chişinău, “Literatura artistică”, 1981, p. 253).
Într-un timp când mentalul conaţionalilor săi era supus în permanenţă influenţelor de tot felul, prozatorul îşi propune discernerea lumii interioare a eului; sau chiar a degradării eului, aşa cum se întâmplă în romanul Acasă (Nepotul).
Cu alte cuvinte, paralel cu ceea ce se întâmpla în afara eului, paralel cu istoria triumfalistă fabricată la ordinul de sus, prozatorul transnistrean scrie o istorie vie a lumii interioare ce nu se supune radiografierii regimului totalitar. În mod paradoxal, interioritatea hărţuită, fragilă, care de la un moment dat este ea însăşi protagonista creaţiei lui Vladimir Beşleagă, e, de fapt, un tărâm al rezistenţei: suferinţa este spaţiul sau tărâmul în care fiinţa umană este obligată să se mărturisească, pentru a afla repere morale, etice. În proza lui Vladimir Beşleagă fiinţa umană este supusă unui interogatoriu amănunţit. Aflat în stare de decădere, omul trebuie să pună “os la os” şi să se adune din patru colţuri ale fiinţei sale împrăştiate pentru a renaşte. Personajele lui Beşleagă se reclădesc din aşchiile trecutului la care revin pentru a se înţelege pe ele însele. Această revenire ia aspectul dedublării, aşa cum se întâmplă în cazul lui Filimon din romanul Viaţa şi moartea nefericitului Filimon, sau a fluxului memoriei – în Zbor frânt.
În general, tehnicile narative utilizate de către Vladimir Beşleagă sunt complexe, intercalându-se într-o aşa manieră încât universul psihologic este orientat spre sine însuşi. Cu aceste mijloace tehnice complexe autorul vrea să ţină în frâu universul mişcător, greu de stăpânit al omului măcinat de îndoieli şi neîmpliniri.
Explorarea interiorului are acelaşi scop cunoscut datorită lui Ortega y Gasset, anume, de a găsi “fragmentul de conştiinţă căzut în inconştient”. Contemplarea din perspectiva lui Vladimir Beşleagă, ca şi în cazul lui Fernando Pessoa, “nu este refugiul celor inferiori; este refugiul inferior al celor superiori”.
Astfel, proiectată spre întregul spaţiu românesc, tehnica şi ştiinţa confesării, din perspectiva geografică limitrofă a prozatorului transnistrean, devine o artă a radiografierii suferinţei celui care luptă cu propriul său destin.
 
Iulie-noiembrie, 2001.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog