Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

“Şi aşa am păţit noi. Nici nu-ţi pot spune câte prefaceri au fost pe locul ista...”

Vladimir BEŞLEAGĂ

Andrei CODIŢĂ

Alte articole de
Vladimir BEŞLEAGĂ
Andrei CODIŢĂ
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XI, 2001

Pentru tipar

MUNŢII... MAREA... Pentru mine, omul de la şes, MUNŢII, de-o potrivă MAREA, au simbolizat GRANDOAREA, ETERNITATEA... Lucrând în a doua jumătate a anilor ’50 timp de vreo zece zile în Biblioteca de vis din Cernăuţi, eu, însetatul de carte, găseam timp să ies în parcul de conifere de mai sus de Universitate şi, de acolo, să admir, în depărtare, CARPAŢII. Creste împădurite, plutind în albăstrimea ceţurilor, dincolo de care se aşternea MAICA ROMÂNIE. Pe cât de visată, pe atât de inaccesibilă... MUNŢII, icoană a demnităţii şi verticalităţii, dar şi a durerii înăbuşite, pentru că ne lipseau... Ca şi MAREA, cu imensitatea ei, care trezea în suflet sentimentul tragic al propriului destin de NEAM AŞEZAT ÎN CALEA VIFORULUI ISTORIEI...
După decenii aride, care ne-au măcinat pe dinlăuntru spre a ne distruge conştiinţa istorică, am pornit să lucrez, din disperare, la o carte inspirată din viaţa VECHII MOLDOVE, ca să readuc în prezent pe marii ei oameni, cărora le-a revenit datoria de a lupta, în condiţii la fel de vitrege, şi a apăra fiinţa naţională românească. Pe la începutul anilor ’80 am făcut o memorabilă călătorie la Bar, unde a umblat la şcoală Miron Costin, fiind în refugiu la poloni. Am vizitat cetatea HOTINULUI, aflată în mare delăsare, dar cu atât mai magnifică. Am văzut Cameniţa, a cărei cădere sub turci în 1672 o deplângea învăţatul logofăt, poet şi mare patriot, căci vedea pieirea Moldovei... De acolo, din acele drumuri şi călătorii, a răsărit chipul unuia dintre eroii mei, care se cheamă Grue, băiatul ajuns în anturajul lui Miron, pentru ca după tragicul sfârşit să salveze şi să transmită nişte hârtii de preţ celui care, peste ani, va duce mai departe LETOPISEŢUL NEAMULUI – Ion Neculce... Am cunoscut Boianul, proprietate a lui Neculce, am trecut prin SALBA DE SATE ROMÂNEŞTI răsfirate de-a lungul PRUTULUI: DREPCĂUŢI, CRIVA, MĂMĂLIGA, ŞENDRENI, VANCICĂUŢI, COSTICENI, TĂRĂSĂUŢI şi, mai departe, atâtea localităţi pomenite în cronici, unde s-au dat grele bătălii.
MOLDOVA DE SUS, tărâm de basm, de unde mi-a venit cel mai apropiat suflet de om pe lumea asta, cu care de atâtea ori am poposit în satul de baştină – Coşuleni. Un mic sat între Şendreni şi Mămăliga, azi inclus în ultimul, dar localitate separată, veche, aşa cum o mărturisesc şi recensămintele făcute la 1774 şi 1775 de către autorităţile militare ţariste în timpul campaniilor contra turcilor. Nu ştiu dacă s-a ocupat cineva dintre localnici de trecutul aşezării, eu însă am descoperit pe harta lui Dimitrie Cantemir, în inima Moldovei, mai sus de Iaşi, o MĂNĂSTIRE PURTÂND NUMELE COŞULA. Să fi fost coşulenenii de acolo veniţi? Să fi aparţinut satul lor acelei mănăstiri?
S-a întâmplat să iau parte, aici, la o slujbă de Sfintele Paşti, de o frumuseţe cum numai în copilărie trăisem (biserica a funcţionat şi pe timpul regimului totalitar), iar altă dată eram la o masă de pomenire a unei rude de-a soţiei. Ceea ce am observat acolo, m-a impresionat şi mişcat profund. Mesele aşezate în curtea largă, plină de iarbă – mese lungi, bănci lungi ca să încapă mai multă lume. Şi cum şedeam aşa, încep să se adune sătenii, şi vin, tot vin pe poarta larg deschisă... Cei mai mulţi sunt oameni în vârstă, femei, dar şi bărbaţi. Mulţi bărbaţi! Ai fi zis că-s moşnegi, dar nu li se potriveşte acest calificativ. Supli, vânjoşi, chiar dacă aduşi uşor de spate, – de! anii, vârsta, – dar tari. Ceea ce îi remarca îndeosebi era rumenul din obraji. La mine-n sat bărbaţii nici la şaizeci nu ajung, pe când aici... Am aflat ulterior că pentru coşuleneni vârsta de 80, 90 şi 100 nu e o raritate, ba dimpotrivă... Alexandra avea o rudă care depăşise SUTA şi cu care am discutat...
Uncheşii ei, fraţi de pe tată: Vasile, Dumitru şi Andrei mai erau în viaţă şi toţi trecuseră de şaptezeci. Cel mai mare, tatăl Alexandrei, a decedat la peste 80, Dumitru şi Vasile la peste 90, iar Andrei Codiţă, cu care am dialogat pe la începutul anilor 1980 şi istorisirea căruia o propun cititorului, era născut la 1905. Poseda acest om o viziune a istoriei, atât din secolele trecute, cât şi din prima jumătate a veacului XX, pe care el însuşi a trăit-o, un dar de povestitor aparte, o vitalitate, o forţă de muncă şi rezistenţă în faţa vitregiilor vremurilor şi o înţelepciune remarcabile. Chiar dacă strict teoretic şi geografic Coşulenii nu se încadrează în limitele ceea ce numim în mod tradiţional BUCOVINA, după DESTIN, AŞA CUM S-A PROFILAT ÎN SECOLUL CE S-A ÎNCHEIAT, DAR ŞI ÎN PERSPECTIVA ACESTUIA CARE A ÎNCEPUT, ŢINE DE ACEASTĂ ZONĂ... Reproducând dialogul de mai jos, am păstrat în transcripţie unele particularităţi ale graiului popular local şi specificul vorbirii interlocutorului.
 
Vladimir Beşleagă
5 martie 2001
 
 
Vladimir Beşleagă. Mă bucur mult că am ajuns să ne cunoaştem. Am stat de atâtea ori de vorbă, mi-ai povestit multe întâmplări din viaţă, dar de data asta aş vrea s-o luăm de-a rândul, ca să se adune o istorie rotundă a vieţii ce-ai trăit-o dumneata, dar şi a satului în care te-ai născut şi ţi-ai dus traiul. Eu zic s-o luăm de mai departe. Ce ştii, ce-ai auzit din bătrâni?
Andrei Codiţă. Eu am să-ţi spun de la strămoşii noştri, cum a fost aicea. Ce ne-a povestit nouă mama noastră, de la moşu nostru. Aici a fost aşa: noi sântem a patra om. Eu vrasăzică, sânt a patra vac de om. La noi sânt o familie de oameni – Tănăseni. Eu mă număr Codiţă, de pe tată. Da de pe mamă – Tănasă. Când a fost Tănase acela, pe vremea aceea veneau aici tătarii. La doi-trii ai veneau tătarii aicia şi jefuieu. Oamenii erau ca sălbaticii, aşa ca iepurii. Fugari îmbla. Ce bordeie aveu ei acolo... Când veneau tătarii, Besarabia iasta, din Prut şi până-n Nistru, era fără nici o stăpânire, nică. Veneau tătarii şi jefuieu, oamenii îi lua roghi, gitele, oi ce găsea, le strângea aşa, cireadă şi le mâna la dânşii. De unde s-a luat acel Tănase, istoria lui n-o ştiu, dar în vremea ceea el era flecău. Voinic a fost el, flecău. Şi au venit tătarii şi l-au prins pe dânsu. Şi dacă l-au prins tătarii, l-au dat în ceata aceea, în convoi, că erau mai mulţi oameni prinşi. El cum s-a şupurit acolo, ceasavoii (străjile) ceia au adormit, şi cumava el a ţâşnit dintre dânşii. A fugit dintre dânşii. Şi dacă a scăpat, s-a dus în pădure. Amu cu ce-a trăit el în pădure, ce: el avea ce mânca?.. A stat aşa, până s-au retras ei. Că ei veneau de la Marea Neagră şi se duceau până-n Carpaţi, tătarii ceia. Şi după ce se întorceau înapoi, oamenii veneau la borţile lor, acei care mai rămâneau... Şi încă un lucru era. Numai noaptea să îmbli, ziua nu puteai îmbla. Că erau oamenii tare rari. Şi... sânt un fel de nagâţi. De cei ce ţipă. Îi ştii?
Vladimir Beşleagă. Da, trăiesc pe malul apei. Au picioare lungi şi dau de ştire...
Andrei Codiţă. Şi unde îl vedea pe om, ţipa şi se ducea de-asupra lui. Tătarii îmbla călări, îl găseau şi-l prindeau. Aşa că numai noaptea cât îmblau, ziua şedeau ascunşi, că şi de nagâţi se temeau... Amu acela dacă a scăpat, a găsit el o fată şi s-a însurat. Şi a avut şese feciori. Uite câţi s-au înmulţit! Câţi oameni sânt la noi în sat, toţi de la acela om. Şese feciori ai lui, şi toţi câte şese-şepte copchii. La noi jumătate de sat de la acela om – de la Tănase se trăgănează. Aiştialanţi îs din strânsură, mai puţini. Aceea îi cei mai mare familie... Şi deamu tătarii aceia, acela ultimul raz când au fost ei atuncea aicea. Amu ei au trecut istoria la Români. Românii aveau un fel de armată. Ei au trecut pe la Marea Neagră, s-au dus în România să jefuiască pe România. Şi românii le-au dat pace şi s-au dus în ţară, încolo. Şi aici le-au ieşit înainte şi le-au fărâmat podul, iar de acolo i-a luat armata aceea românească pe dânşii. Şi aşa câţi s-au dus, poţi să spui că n-au scăpat nică – românii i-au nistojit (nimicit) pe tătari. Şi mai mult tătarii n-au mai venit din părţile celea...
Amu în anul ’12 (1912) aici, la gară la noi, au venit şi au făcut sărbare. Amu se zice Cernoviţcaia oblasti (regiunea Cernăuţi), dar atunci se spunea Hotinschi uezd (judeţul Hotin)... Amu după tătari au fost turcii aicea. Amu ruşii, Rusia i-a alungat pe turci... Amu în anul ’12 s-au împlinit o sută de ani.
Vladimir Beşleagă. Atunci, în 1812, ruşii au luat Basarabia de la Moldova. Mata câţi ani aveai în 1912? Ţii minte de atunci?
Andrei Codiţă. Eu atunci de şepte ai eram. Eu nu ţin minte. Dar deamu fratele mai mare, Petrea, tatăl Saşei, el ştie tot, el a fost la sărbarea aceea. Şi aceia au aruncat cofeturi, s-a făcut manifestul cela, că ruşii i-au alungat pe turci şi în anul ’12 s-au împlinit o sută de ai. O făcut rusul sărbare mare. Amu dacă au făcut sărbarea ceea în ’12, în ’14 trah-tararah! se porneşte războiul. Se stârneşte războiul cela şi ţine patru ai de zile! Da atuncea la Niculai erau gălbănaşi. Aur era, aur era la oameni. Cum lumea trăia? Bine trăia. Nu-i traiul ista ce era... Şi când s-a stârnit războiul cela din ’14, i-a luat pe doi uncheşi de-ai noştri... Că ei făceau vexel de cu iarnă la boieri. Şi ei s-au dus la cosit, la Bălţi...
Vladimir Beşleagă. Războiul s-a început vara...
Andrei Codiţă. Vara, la uborcă (la recoltare). I-au luat de la cosit de acolo, nu le-au mai dat drumu acasă. Cât îi să vii de la Bălţi pân-aici? Şi-s luaţi până-n ziua de azi.
Alexandra Codiţă. Cine, bădică Andrii? Care?
Andrei Codiţă. Moş Sârghi şi moş Vasile... Şi ei au venit aici la graniţă. Ţi-am arătat unde a fost graniţa...
Vladimir Beşleagă. Da, la Noua-Suliţă, la pârâiaşul acela cu un pod deasupra şi o casă de cărămidă roşie, păstrată de pe acele vremuri...
Andrei Codiţă. Şi ruşii au năpădit peste austrieci. Dar cum a fost? Franz Josif... Austria asta a fost foarte mare ea. Se număra în vremea aceea, îi zicea “belâi ţari” – (Împăratul alb). La dânsul, vrasăzică, nimeni nu avea voie să îndrăznească să sară – aşa de mare era el. El (împăratul) când a fost tânăr s-a însurat şi femeia i-a murit. Şi a rămas un băiet, a avut un băiet. Amu a doilea s-a însurat şi a luat o jidaucă. Amu iuda de jidaucă s-a vârât acolo şi a avut un băiet. Cu aceea femeie a avut un băiet şi cu asta un băiet. Amu la împăraţi în vremea ceea (amu împăraţi nu-s, mai sânt împăraţi? amu mi se pare că împăraţi nu-s) cel născut întâi trebuia să fie împărat. Băiet era – băiet, fată era – fată, alţii conduceau, generalii conduceau, dar numai cel născut întâi a împăratului să urmeze a tătâne-său. Jidauca ce să facă? Cu şpihoni încoace, încole să-l ucidă pe băietul împăratului, pe acel dintâi, şi să... Dacă pe acela ar să-l ucidă, ar să rămâie a ei. Şi pune pe cineva, s-a dus la scăldat ori cu maşina prin oraş... ştiam, dar de-amu am uitat... Şi zvârle o boambă într-însul şi-l ucide. Pe băiet. Şi-l prinde pe ceal ce l-a ucis. Da acela era sârb. Neam sârb era. Austriecii, aha! cine l-a pus la cale? De ici din cole, cine? Sârbii. Franz Iosif, împăratul cela, a dat, vrasăzică, pricaz aşa: oare să fie Sârbia... O bucată de Sârbie era sub dânşii, iar o bucată de Sârbie era liberă... oare să fie Sârbia a roghi toată viaţa lor ori dacă nu – se duce cu război şi o farmă toată. Că de ce-a ucis băietu? Cum să cie toată viaţa lor roghi? Nu vreau. Că aceea ţară mică. Amu la Rusia! Amu să zicem pe România. Amu a “noştri”, Rusia, să vreie, o înnăduşe pe România în două zile, nu rămâne duh... Aşa şi în vremea ceea...
Vladimir Beşleagă. De acolo a început primul război mondial...
Alexandra Codiţă. De la asasinarea prinţului austriac la Saraievo...
Andrei Codiţă. Atunci amandenea odată năpădeşte austriecii pişte Sârbia, pişte aceia... Da sârbii ciia cu “a noştri”, cu Rusia, era, cum se spune, pravoslavnici, de-o credinţă...
Alexandra Codiţă. Şi neamuri cu ţarul rus.
Andrei Codiţă. Acela fuga la a nostru Împăratu: nu mă lăsa că mă farmă totu... Aiştia “a noştri” de la Noua-Suliţă amandinea pişte dânşii. Şi când i-a luat ruşii... Aiştia a noştri mai puternici decât aciia... Şi când i-a luat de la Noua-Suliţă, i-a dus la Novii Hai, la Boiana, îi trece Cernăuţu, îi duce pe austrieci. Amu când au văzut că aiştia “a noştri” îi dovdesc pe austrieci, Germania de colo sare la “a nostru”, la Niculai. Se încinge... Germanu sare cu austriecii, italianu sare cu rusu. Deschide front austriacului din altă parte.
Vladimir Beşleagă. Italienii aveau socotelile lor cu austriecii...
Andrei Codiţă. Se încinge cu italienii. România nu-i cu nimeni. N-a ţinut cu nimeni. Frontul rus s-a dus până-n Carpaţi, i-au mânat pe austrieci. Germanul şi austriecii vrau să vie să ieie pe România, să ducă de aicea până la Marea Neagră să-l taie pe rus în jumătate. Vezi tu? Unde era frontul rusesc şi unde veneau ei la Marea Neagră să treacă să-l taie în jumătate. Uite ce plan au avut ei acolo! Ruşii, dacă au văzut aşa, face alianţă cu românii şi se duce rusu cu armată în România. Se duce în România şi stau cu dânşii. Germanii şi cu aceia au venit în România, au luat Bucureştii şi vra să vie la Iaşi, să-l taie aici. Când a văzut asta rusu, a dat nu ştiu câte divizii acolo şi a pus chept. Şi românii... este cântare, cum era vrasăzică, românii în vremea ceea... Este o apă, Buzăul, o apă mare, aşa. Şi românii s-au dezbrăcat cu cheile, care se spăla, care se cârchè, care ştii aşa... Aceia i-au pândit din cela mal şi, când erau aiştea cu cheile, au năpădit odată peste dânşii. Când au năpădit, românii s-au dat înapoi pişte apa Buzăului, peste un pod şi s-au întărit aice. S-au întărit şi de-amu una, şi cu ruşii, şi i-au luat înapoi pe ceia acolo. Şi s-au dus şi au fărămat podul germanilor şi a austriecilor. Şi când i-au luat din urmă! Asta nu aşa, poveste, da o fost aiasta. Apoi s-o dus acolo, pănă apa ceea era roşie, iezită! Aşa cum de nişte paie. Vrasăzică, tunurile cu cai cu tăt se izghea acolo. Şi s-au încleştat acolo şi nu se ştia, şi de om, şi de tun, şi de toate cele, până s-a iezit apa de lume, ce-a fost acolo. Şi i-au desprins înapoi pe aceia şi i-au mânat de acolo... Şi amu aici la noi, trah-tararah! se face revoluţie. Şi dacă se face revoluţie, nu ştiu câte: trii armii erau în România – românii îi dezbracă pe ruşi şi-i lasă numai cu şineluţa... Ciuhausurile (depozitele de război), magaziile câte erau, armătură, cai, tunuri, oboz, rămân acolo, dar pe ruşi numai cu săcuşoru în spate – şi acasă! Vezi ce-au făcut? Întâi au fost aliaţi şi pe urmă... Amu aici la noi aşa a rămas. Deamu eu ţin minte bine. Când s-a stârnit războiul în ’14, eram de nouă ai, şi patru ai a ţinut, eram de 13 ai.
Vladimir Beşleagă. Ceea ce mi-ai povestit până acuma ar fi din spusele altora, mai mari. Urmează lucruri şi întâmplări la care ai fost martor, le-ai văzut cu ochii. Din primul război mondial, de mai târziu... Ce-ţi aminteşti?
Andrei Codiţă. Da, deamu ţin minte bine... Aici la noi, la gară, austriecii vroiau să bombardeze aici. Şi au dat trei boambe. O boambă a chicat lângă gară aici, iar o boambă lângă casa cei cu oale roşii. Da a triilea boambă deamu tucma unde am trăit eu. Lângă mine, olecuţă mai încolo, era o toloacă. Şi păştea un cal roşu, închedicat. La un moşneag, un megieş. Şi a chicat boamba la curu calului celuia. Şi când s-a rupt boamba ceea, o bucată de scolcă (schijă) când l-a ars la bucă, i-a luat o bucată de chele, cât o ochincă. Nu tare, da numa chelea i-a luat. L-a împlut de sânge. S-a spăriet! S-a spăriet calul acela, a fugit acasă închedicat. Da în sat era veterinarni punct, era oboz. Aducč caii de pe front şi, care era calici tare, îi împuşca, dar care numai răniţi oleacă, îi vindeca. Moşneagul a luat calul de dârlog, l-a dus la aceia. L-au uns acolo şi s-a vindecat calul cela. Da moşneagul nu ştie ce şi cum. Iaca a venit vremea deamu la prăşit. Moşneagul bătrân cu baba, înhamă calul, pune baba în căruţă şi se porneşte la prăşit. Se duce păn pe deal, iaca pe drumul ista ce-i aşa, păn mai încolo – aista drumul, cum şi dinainte vreme, de când ne-am trezit, aista drumul, – se duce păn la o bucată de deal şi vine nourul şi... hârrr! trooosc! Trăsneşte, tună!.. Da calul a gândit că-i dă boambă iară! Şi când s-o zmucit, şi când o luat, şi când s-o întors înapoi, când l-o prăvălit pe moşneag! Când o luat căruţa, căruţa s-o prăvălit, coşul o rămas cu două roate încolo, o rămas cu moşneagul în altă parte, da calul vine cu două roate aşa-ia! (Râde). Fuge acasă, pe lângă noi, pe acolo. Măi! zice, calu lui Vasile Târsână! El deamu a intrat frica-ntrânsu, de la bomba ceea... Şi aşa a fost...
Dar acolo devale, acolo aducč şi-i hrănč, le da de mâncare la moscali. Le da porţie de carne. Şi carnea pusă în ţepuşă. Poate ai auzit? Carnea pe cântar. La zece soldaţi o căldare de carne. 350 de grame venea de carne. Şi o căldare de sup şi un bac de aiestea, păn la dunga ceea de caş (terci). Asta se număra ftaroi (felul doi). Ori lapşa (macaroane), ori orez, ori hrişcă... Şi acolo: ori unt, ori jumeră... dar unt, eu şi amu îmi aduc aminte. De unde unt, că atunci nu era calhoz? De unde aşa butoaie mari de unt? Le aducea cu căruţa la gară şi aceia, bucătarii, cu maiul fărăma fundul cel de sus, şi când fărăma, unt cum gălbănuşul cel de ou. Da polobocul mare, de întindeai mâna-n sus. De unde atâta unt?.. Şi gitele le aducea caţapul... Că noi, băieţii, şedeam şi ne uitam ce fac ei. Au îngropat un stâlp şi aduceau gite – boi mari, buhai aduceau acolo. Şi-l puneau la stâlp şi-l lega cu capul, şi chinjalul acela, şi după cap îi da... Şi-i hrănea, cât armată era acolo... Şi jumătate de sat putea să se ducă să ieie cu căldarea că rămânea, atâta mâncare făcea... Ce vrai pe lume aveau. Şi căldare făcč, şi şornic de cusut hamurile. Tăie gite şi vârtej avč de trăge chelea, o lucra... Le trebuie! Dacă tot oboz, se fărăma postoronci, se fărăma ham, unde avč să se ducă? Tot făcč acolo. Ce vrai pe lume, tăt avč, ca la armată. Şi tot s-a prăpădit... A venit svoboda (revoluţia) şi tot s-a prăpădit...
Şi au şezut moscalii din România aicea la noi în sat. Au şezut zece moscali în casă la noi, cât a ţinut războiul. Pricaz! şi cei de la noi s-au dus la Clişcăuţi. Şi au venit din România, – cum ţi-am spus, pănă a nu-i dezbrăca românii, – a venit o armată şi a stat la noi aici. Da ei au trăit în România şese luni de zile. Şi ei, dacă au trăit acolo, ei deamu ştič tăt. Că dacă au şezut atâtea luni, ştia tăt la boieri. S-o dat de se juca în cărţi. Că băutură nu era şi se juca în cărţi. Îi dezbrăca cu chelea şi se juca. Ce să facă? Parale n-au! Hai să se ducă să fure oi din România. Moscalii şede în casă la noi, da caii nu şedč la noi – la megieşi şedč caii. La noi în casă au rămas trii soldaţi. Puneau acele cartuşiere de chele, două cartuşiere de plunghi. Şi avč aşa o lentă de brezent (pânză) de ici păn aici, toată încărcată cu plunghi. Lua armele şi se duce şi lua caii ceia. Dar aşa cai avč, jumătate de sac de ovăs le da. De coadă să ci legat căruţa şi avč s-o ducă, ce cai era. Şi se ducč pe la MĂLIGA, era pod plutitor, trecč aşa-ia şi se ducč în România... Deamu cât o şezut şese luni de zile, au prins mişcarea şi grăie, înţelege româneşte. Se duce la cioban şi-i spune ciobanului să aleagă care mai bune oi şi mai tinere. Şi ciobanul, de frică, se ducč şi prindč oile, şi le alegč care mai bune oile şi mai grase. Le prindč, şi avč aţă-funie tăietă de acasă, le lega chicioarele şi încărca căruţa de oi, cum de ţuhali. Care se înnăduşč se înnăduşč, care trăič trăič... Şi veneau acasă, le da în coşărci şi a doua zi dimineaţă... Oamenii la război era, şi ei le vindea la femei şi lua parale. Dar banii s-or fost înmulţit. Până s-a stârnit războiul era gălbănaşi, aur era, da deamu când s-o stârnit războiul, deamu au ieşit bumaşte (bancnote), a ieşit hârtie, deamu banii s-au înmulţit. Şi femeile avč bani. Ele cumpărau oile, ei aveau bani şi deamu sara hai la jucat în cărţi! Şi au făcut aşa câteva ture ei. Da boieru, dacă a văzut că-i fură oile, a luat şi a dat oile la alţi boieri, a fugit mai departe... Deamu ruşii s-au dat la furat gite. Furau boi de cei cu coarnele mari. S-au dus şi furau gite de la boieri, de la români.
Vladimir Beşleagă. Asta se cheamă maroderie. Jafurile pe timp de război se cheamă maroderie...
Andrei Codiţă. Şi lua boi din România, de cei cu coarne mari, îi ducč la Hotin şi-i vindč (un megieş îi duce şi le da lor banii). Şi când boierul a văzut că ruşii îl jefuiesc, s-a dus la legiunea de jandari şi s-a jeluit. Şi a venit armată, a dat pază mai multă. Şi s-au dus aiştia (ruşii) acolo... Deamu oile au furat, boii au furat, ştiau ei acolo o magazie bogată, era tăte celea acolo. Da avea boieru un câne cât o juncă. Ei s-au dus şi i-au împuşcat boierului cânele...
Alexandra Codiţă. Dar ei erau ruşi? În ce an? În ’16?
Andrei Codiţă. Da. Armată rusească. În ’17. Încă nu s-o fost stârnit revoluţia. Că după aceea au lepădat şi s-au dus toţi în toate părţile. Şi românii pe tăţi cei ce-au fost la dânşii, pe toţi i-au dezbrăcat. Le-au dat drumu numai cât pe dânşii o fost... Şi s-au dus şi au împuşcat cânele... Jandarii păzeau acolo ori cum o fi fost, când i-au luat pe dânşii pe goană! Atâta noroc au avut că au avut cai buni şi au dovedit până la căruţă – avč să-i împuşte pe tăţi... Şi mai mult nu s-au mai dus. Au scăpat ei, dar au venit spărieţi de acolo! Şi mai mult la jefuit nu s-au mai dus.
Vladimir Beşleagă. Ziceai că românii, după ce s-a făcut revoluţie în Rusia, i-au trimis pe ruşi acasă cu uşurelul? Iar după ruşi au venit aici românii?
Andrei Codiţă. Nu, n-au venit românii, dar au venit austriecii...
Vladimir Beşleagă. Austriecii, care ocupaseră în secolul XVIII Bucovina, rupând-o de la Moldova...
Andrei Codiţă. Au ocupat Besarabia de aici până-n Nistru şi Odesa. Şi au stat un an de zile austriecii. Da austriecii aşa aveau o disciplină şi un zacon (lege), că, uite, să ci murit soldatul de foame, şi nu mai punč mâna la ţivil să ieie. Şi ei când au intrat aici, aşa de prăpădiţi şi săraci era, că aşa cai răi avč, caii plini de rapăn, şi numai da: hlap! hlap! Dar înhămat la căruţe, şi un austriac mergč de-o parte şi unul mergč de-o parte, să nu chice calu gios. Da-n căruţă mitraliera, lăzile cu cartuşe – vrasăzică, muniţie de război... Şi au şezut aici un an de zile. Deamu au scăpat, au găsit aici de mâncare. Lor mâncare nu le da, pâne n-avč, da le da rom, ţuică le da, nu ştiu câte grame de băutură le da în fiecare zi. Şi le da numai aşa, o fărâmă de pâne... Şi le da ceai de cela de-i zicea cacaoa. Un fel de ceai ca când tulbur nu ştiu ce. Aceea mâncarea. Tare slab îi hrăne pe dânşii. Aici au găsit mâncare, aici s-au îndreptat... Iaca se face şi la dânşii revoluţie.
Alexandra Codiţă. În ’19.
Andrei Codiţă. În ’19. Şi ei leapădă şi fug... Şi aici era trenul rusesc cândva. Da pe trenu rusesc nu vine nici o linie – numai ei. Aici la Noua-Suliţă făcea şi atuncea comerţ. Niculai cu dânşii făcea. Dar trenu numai păn aici. Şi austriecii de acolo, de la Odesa ori de pe unde, au încărcat un şalon de zahar. Cu ţuhali de zahar. Să-l treacă aici. Dar paravoazele (locomotivele), trenul rusesc era şi el venea numai pănă la Noua-Suliţă. Deamu încolo nu merge – că linia mai îngustă. Numai păn la Noua-Suliţă. Da mecanicii ciia ruşi era. S-au dus păn la Noua-Suliţă şi au văzut că nu-i nici un capăt nică şi au tras şalonul cela aici, în gară la noi, la Măliga... Era oameni de aici de la Măliga, care lucra la calea ferată. Au vagoane plumbuite, dar nu ştiau ce-i acolo. S-au apucat şi au rupt plumbul. Când colo, da acolo ţuhali cu zahar. Dacă ţuhali cu zahar, hai, băiete, la ţuhali! Oameni de la noi şi de la Măliga. Care dovedea şi era mai tare, trăgea căruţa lângă linie şi – ţuhalii din vagon în căruţă! Era ţuhali de-o sută de chile şi era mai mari, de şepte puduri era. Cum să-l iei? O samă n-ave căruţă, n-ave nică. Ce făcea? Îşi făcea loc şi lua un ţuhal de zahar. Fugea câţiva paşi cu dânsu, boh! gios, giumătate îl turna gios, da giumătate-n spate şi fuga acasă! (râde)... Fraţii iştia a mei, se duce Petrea, tatu Saşei, cu Dumitru care este, cai şi căruţă aveam. Înhamă caii şi se duc şi ei. Da deamu acolo aşa s-a înmulţit, că deamu cu căruţele, cu caii – tăt ieu. Şi au dovedit şi ei şi au luat şase ţuhali de zahar. I-au pus în căruţă şi au venit cu dânşii acasă... Dar ei nu numai atâta că au luat zahar, dar erau bairacuri făcute din război. Erau bairacuri, ca un fel de casă şi sta armata într-însele. Veneau cu trenu şi: unde aveau să şadă? Sub ceru liber să şadă? Şedeau în bairacuri. Da aiştia, noaptea, ai noştri, dacă au văzut că acolo a rămas fără stăpân, s-au dus şi au fărămat bairacurile. Cu lomurile... Dar bairacurile celea făcute de brus, scânduri bune... Au fărmat bairacurile. Dar brigadirul, om de la Măliga, care trăia în cazarmă la noi, îi zicea Vania Plop, o ştiut el ce însamnă lucrul statului. Lucrul de stat, las’să ardă, tu nu pune mâna acolo! Tu nu te înnădi! Da ei s-au apucat... El a şezut – ce să le zică el la atâţia din Măliga şi din Coşuleni? Nu fărămaţi? Or zice: dar ce vrai tu? ce? ce? amuş! Îi dă cu toporul ori cu ce are el în cap. El numai s-a uitat, că el îi ştič, numai i-a scris. Numai i-a scris care... Deamu dacă au luat zaharu, au fărămat bairacurile, deamu austriecii s-au retras, deamu au venit românii.
Vladimir Beşleagă. Dar ruşii, soldaţii ruşi, când se retrăgeau, făceau mari omoruri şi jafuri...
Andrei Codiţă. Da, ruşii deamu au lepădat frontul şi fiecare pe socoteala lui. Nici nu-l întreba nime: un’te duci, ce faci? S-au dat la boieri aicea. Se ducea la boieri, îi da foc la curte, pe boier îl împuşca ori... îi făcea ceva. S-au dus în ţara lor, în Rusia s-au dus. Besarabia a rămas fără nici un stăpân aicea. Ministrul Besarabiei de la Chişinău, deamu el ştič că acolo merge revoluţie, ministrul fuga la români. Se duce la români şi spune la români. Se duce la Bucureşti, acolo. La Bucureşti, pe vremea aceia, era Carol împărat (guvernul român se afla la Iaşi, Bucureştiul ocupat de germani, iar rege era Ferdinand – V. B.). Şi le spune la români: veniţi şi ocupaţi Besarabia, că Besarabia a rămas fără stăpân. A rămas fără nici un stăpân. Românii trah! tararah! vin românii... Aicia a noştri... Care n-a făcut armata? Când au venit de la front, apoi aici, la gară, şedeau trei stive de arme puse aşa, ca cum de lemne! Numai cel ce n-a vrut, numai acela n-a avut armă. Tătă lumea! Şi iaşcicuri de cartuşe. Iaşcicuri de cartuşe era. Aşa, ladă de ţâncovâi bleaşcă (tablă zincată), 360 de cartuşe. Puteai să-l dai să şadă zece ani în apă, îl scoteai şi împuşca, aşa era făcut special. Şi au luat puşti. Dar aici, cum era de la Niculai, era staroste şi soţchi pe sat, ca cum primari şi secretari. Şi zic ei: măi, puneţi mâna pe arme... Şi oamenii sar din sat, ţivili şi cu puştile şi când îi văd pe români, împuşcă. Da ce poţi să faci? Cine are să-ţi deie ţie comandă? Cine are să te obespecească (aprovizioneze)? Aceia cum sânt ei...
Vladimir Beşleagă. Este, totuşi, o armată regulată.
Andrei Codiţă. ...armată regulată, da aiştia, fiecare pe socoteala lui, cum s-au gătit cartuşele, el fuge. Şi au venit ei păn aicea-ia şi au început a împuşca pe aceia. Colonelul cu binoclul i-a văzut, polcovnicul românesc i-a văzut că-s ţivili. S-a dus şi a aşezat tunurile. A văzut de unde împuşcau ei, şi când a trântit câteva ghiulele, aciia au lepădat şi au fugit. Au fugit la deal. Dacă au fugit la deal, aha! voi săriţi aşa?! Când au ajuns în Stălineşti în sat, aici, au ajuns la prima casă, a dat pricaz colonelul, unde a să ajungeţi, împuşcaţi, daţi foc la sat, ucideţi, ardeţi tot. Pe bolşovici, pe toţi!..
Alexandra Codiţă. Iată de ce, când v-aţi dus voi la armată (în armata română), vă numeau pe voi bolşovici? Iaca de unde?
Andrei Codiţă. Şi zice: bolşovici! Şi ajunge aicia prima casă, în Stălineşti, omul neginovat nica, el nici n-a luat parte. Se duc românii, îl prind, îl scot dinaintea uşii, ţac! şi-l împuşcă. Aceea casă era în margine, prima casă, deamu cu gându să-i deie foc... Când au văzut că românii... Dar românii ţine la pochi, ştii, ei ţine la pochi, ei era cu credinţă. Când au auzit degrabă că vrea să-i deie foc la sat, a ieşit popa din Stălineşti, era un popă bătrân, a ieşit, s-a pus în genunchi înaintea colonelului: “Nu daţi foc la sat. Ce-o făcut, or plăti oamenii, dar nu daţi... Sânt ginoveţi, dar sânt şi neginoveţi. Nu-s tăţi ginoveţi”... Şi popa cela s-a dus la o samă de gospodari, pe care el îi ştie mai buni gospodari şi a spus: “Daţi! (Atunci era gălbănaşi). Daţi, că ne dă foc, ne arde satul amuş. Pune tunurile şi se duce satu-n aer!”. Şi au sărit oamenii şi au dat acolo, s-au dus la polcovnicul cela şi au scăpat... A trecut al doilea sat, s-a dus acolo, a ars, a ucis, nime n-a cătat, a făcut acolo nevoie. Deamu unde au intrat românii, aiştia fugeau... Amu aciia ce au sărit contra lor, să împuşte, deamu ei au fugit şi au trecut Nistru. Au fugit pişte Nistru! Deamu să vie acasă, nu poate veni. Au venit în sat şi s-au aşezat. Da românii bătč, ferească Dumnezeu Sfântu! Şi au pus şef de post. Aici la Măliga. Amu să vie ei acasă, nu pot veni. Ce să facă ei? Fugari, poate două-trei luni de zile. Deamu aişti de acasă, după ce s-au aşezat, cu bani ceva, să se alătureze, să le deie pace... Şi când îi chema la post acolo şi când îi bătč! Şi avč beci, şi după ce-i bătč, îi uda cu apă, şi-i da în beci, şi-i închidč în beci. După ce-i scote din beci, iară-i bătč, şi iară-n beci... Ferească Dumnezeu Sfântul ce greutate a fost în vremea ceea...
Vladimir Beşleagă. Da, spuneai de zahărul acela din vagoane, de barăcile fărâmate...
Andrei Codiţă. Amu, cum îţi spuneam, dacă au venit românii, se duc şi-l apucă pe brigadirul de la gară: “Cine a fărămat bairacurile?” Acela: “Iaca aiştia oameni”. Că el i-a însemnat. Îi cheamă la post. Au lepădat casa şi au fugit, pe lume au fugit. Pe Ionică a lui Sinică acela l-au ucis românii de a întrat în pomânt... Iar la unu s-au dus şi i-au găsit o jumătate de ţuhal de zahar, el n-a luat mult, i l-au pus în spate şi-l purta cu ţuhalu prin sat...
Vladimir Beşleagă. Bună metodă pentru a vindeca de tălhărăşug! Îl purta pe hoţ şi-l mai punea să strige în gura mare: “Cine ca mine are să facă, ca mine să păţească!”.
Andrei Codiţă. Noi am auzit ce se face acolo, pune caii la căruţă, pune ţuhalii de zahar în căruţă. Şi aveam un neam la Polvancicauţi, dinspre Costiceni încolo, Grigore Stroiceanu, un văr. El sărac, prăpădit de sărac... Unde să-l ducem? Hai la dânsu să-l ducem. “Măi Grigore, îi avč şi tu şi noi”... El pune ţuhalii de zahar în nişte popuri de strujeni... Amu, aici, s-a aciuat treaba. La un timp se duce Petrea, tatu Saşei, la acela... Da încă n-agiunge acolo, da un om megieş cu dânsu: “Măi Petrea, un’te duci?” – “Mă duc la Grigore”. Da acela ştie şi râde: “Măi Petrea, tu te duci după zahar. Văru ista Grigore, zice, zaharu tău: o mărs”... Da atunci a fost secetă, a fost slabă pânea. Da un citiric de zahar şi-i da un citiric de grâu, oamenii (râde). O schimbat zaharu. Amu când se duce Petrea la dânsu, da el era gângâit: “Măi Petrea, ştii ce? Îîîî... miiiii l-o furat”... N-o luat nici o mână – prăpădit!... Şi pe acei oameni, care au furat, i-au bătut de i-au nenorocit. Venea la om cu căruţele, trăgea la om şi-i lua stogul cu orz, cu ovăs ce avč acolo şi ducea la gară... Şi aşa am păţit noi cu românii... Da nici nu-ţi pot spune câte PREFACERI AU FOST PE LOCUL ISTA... Şi aici au fost românii, pe locurile iestea cât vezi, 22 de ai au fost românii... În ’40 au venit ruşii. I-au alungat pe români. În ’41 s-a stârnit războiu. Vin românii înapoi. Cu germanii, cu nemţii. Vin aice. Hur-hur-hur, patru ai de zile, hur-hur-hur război!.. Fug românii, vin înapoi aiştia...
Vladimir Beşleagă. Bădică Andrei, dar când te-ai ridicat mare şi te-ai făcut flăcău şi te-ai dus la armată, cum a fost cu armata? Armata dintâi... Înainte de a te însura ori după ce te-ai însurat?
Andrei Codiţă. M-am dus şi am făcut armata, am venit acasă şi după vreo doi ai m-am însurat. La român te lua de 21 de ai. Doi ai făcči armata. Vrasăzică, grănicerii şi marinarii făcč trii ai, da iastalantă armată făceai doi ai de zile. Armata la români am făcut aşa. La armată trebuie să te porţi! Acei leneşi care nu vra să asculte, îi bătč. Da eu dacă ţâşnem pe numărat... Pe numărat!.. El şedea şi era planton, trii schimburi pe noapte. Şi dimineaţa sergentul acela, care era în vremea ceea, spunea plantonului din schimbul trii să-l scoale pe dânsu cu cincisprezece minute înainte de a scula trupa. Da eu dormeam aşa, cum iepurele doarme. Când mergea el, dar cazarma ceea era lungă, ca-n gardul lui Filea de lungă, când el se ducč încolo, eu deamu ştiem că peste giumătate de minut el strigă şi pe numărat trebuie să te îmbrăci. Da la dânşii era aşa: la dânşii are cimaidan, da pe vremea ceea zicea: cufăr. Aşa un sunduc – fiecare soldat avea un cufăr. Acolo ţineai ce-aveai tu: castron... Şi deasupra puse straiele, sara le puneai acolo, bocancii – tăt îţi puneai pe cufărul cela a tău. El când se ducea încolo, da eu ridicam pătura şi trăgeam pantalonii... Ferească Dumnezeu Sfântu să te ci prins el pe tine că tu... tu iei pantalonii pe tine! Da de ce-i luam înainte de vreme? Când striga: drepţi! pantalonii erau pe mine şi eu dovedeam să mă încalţ. Da aceal ce se scula mai greu, păn trăgea aceia... Da el striga pe numărătoare... Da el striga aşa. Când striga o dată: “Drepţi!” se răsuna cazarma. Ei fosa-fosa-fosa! nici în ceri nici în pământ acolo”. Una! Una şi un sfert! Două! Două şi un sfert! Trii! Trii şi un sfert!”... Da aici nu se ştie nici în ceri nici în pământ. Cât de repede lucrează. Da alţii se scoală greu. Nu pot – numai deaghe s-o sculat!... “Trii şi un sfert! Patru! Patru şi un sfert!” Şi când a zis: “Cinci! Drepţi!” – cum te-ai găsit. Cum te-ai găsit! Un chicior încălţat, desculţ – cum te-ai găsit. Da eu dacă m-am silit înainte şi am fost aceea, vrasăzică, ce trebuia să faci? Pantalonii pe tine, încălţat cu bocancii, moletierele strânse şi bucata de sopon şi prosopu pus pe umăr şi-n stroi te duce la spălat – la lavabou, aşa-i zicea. La depo... Da care şedea cu un chicior încălţat şi cu unu desculţ la pat, el când a zis: drepţi! nu se mişcă nici unu. El cu centura, da tu dezbrăcat, numa-n cămaşă, el din fund, din cela capăt, de acolo, şi care cum îl găsea, cu curaua şi – dă-i! şi dă-i! Şi-i strângea ca pe oi la uşă... Da eu, dacă-s gata, eu deamu şed, cu mine nu-i nică. Şi-i scotea aşa la spălat. Şi după ce te spălai, te aducea înapoi, deamu te îmbrăcai, luai vestonu pe tine şi te slobozeai jos. Îţi da oleacă de ceai acolo, pâne nici o farmă nică... Luai arma de la rastel şi gios pus în front acolo şi aşteptai păn vine ordinu. Te lua la câmpu de instrucţie. Şi păn deamiază te făceai aşa-ia. Cu două gâturi de ceai, cu două gâturi... Şi aşa am păţit cu românii. Şi am fost un raz, cât am fost acolo...
Alexandra Codiţă. Dar ai fost ordonanţă la un ofiţer, bădică Andrei?
Andrei Codiţă. Da, pe urmă m-am dus la un ofiţer. El avea dreptul la un soldat. El era, cum se spune, mlacii leitenant (sublocotenent – V. B.). La români era mlacii leitenant, leitenant, da starşii leitenant nu era. Leitenant, căpitan, maior. Deamu maioru, în sus mai departe în sus la polcovnic deamu, avea dreptul la doi soldaţi, să fie. Acasă îi ţinea. Acasă. Da acela a meu, vrasăzică, mlacii leitenant flecău. Şi el era basarabean, din Tighina era. El flecău, nică n-avea. Şi m-am dus cu dânsu la Bucureşti... Şi el la şcoală acolo. Acolo el a înăimit casă în oraş. Eu şedeam la al doilea etaj, da el şedea la etaj gios. Eu eram cu hrana. Vrasăzică, îmi da bani... Eu primeam şese sute de lei. Da el primea opt mii de franci. Opt mii de lei. Mie şese sute şi-mi rămânea, lui opt mii nu-i ajungea, nici n-avea ce să mănânce. Şi când primč ei banii ceia, apoi el avea gin de-acela cu chele, prins, cum ţi-am spus... Da-n România băutură buuună! Ei, ginu aşa ca mierea de bun! Şi-mi scria o ţidulă, şi mergeam la cutare restaurant... Acolo, afară, dar lui nu-i da de acela, da mergea în beci. Rând de butoaie de-o parte... Da butoaiele celea cred că acolo le-a făcut, butoaie cât întindeai mâna, câteva toane de gin într-însu... Un rând de butoaie de asta parte. Şi mergeai aşa, un interval printre dânsele, şi tăte cu căldăruşă la cepu cela să nu cure, chica într-însele. Şi mergeai acolo şi-mi da un ulcior mare de gin, ulcior de steclă, de-acelea. Şi apoi veneam şi aduceam ginu ceala şi-mi făcea o scrisoare... La români se spune: la coşterie, unde se fac torturile, unde se fac dulceţurile iestea tăte. Şi mă duceam la coşteria aceea şi acolo scria câte kilograme să-i deie şi ce să-i deie. Dam acolo la acelea care lucra acolo, la prodaveţele acelea, şi acelea punea în hârtie şi le aduceam. Amu ei petrec, făcea bal. Şi într-o săptămână ceva, banii i-a gătit! Da el fuma. Şi era două feluri de ţigări. Zicea: INTIME MS şi CARPAŢI. Acelea, Carpaţi, cu muştucu galbăn. Acelea nu ştiu cât era, da INTIMELE MS – un leu ţigara! Ca cum ai spune: o rublă ţigara. Asta-i mare... scump! Şi avea scrumieră... Acolo la Bucureşti aşa era. O magazie până la 12 noaptea vindč. Îţi trebuie ceva, până la 12 vindč. A venit 12, aceea s-a închis, alta s-a deschis. Acolo şi zi şi noapte deschis... A gătit ţigările la 12 noaptea, era biton (buton), de unde şedea el, din cameră, la mine acolo sus: ţurrr! Gata, eu ştiu: deamu mă cheamă pe mine acolo la dânsu. “Du-te-n oraş şi-mi adă ţigări”. La ora 12, la ora 1, du-te şi-i adă ţigări. Când dorme el, nu ştiu când dorme el! Ţigări, ţigări să-i aduc! Da parale n-are, n-are pe ce să cumpere ţigări! (râde).
Vladimir Beşleagă. Împrumuta de la mata?
Andrei Codiţă. Zice: “Du-te şi-mi adă ţigări, da parale n-am. Pune de-a tale”. Dar aşa, pe cinste. Când a primit leafa, întâi cu mine s-a socotit. Şi mă duceam şi-i aduceam lui acelea... Atunci, în vremea aceea, eu n-aveam ceas, că ceasurile la român scumpe, da el avea ceas. Şi el îmbla pe unde îmbla şi trebuia să-l scol la ora şepte, să se ducă la şcoală. Da aşa disciplină şi frică! Cum iepurele sare, aşa el sărea. Da el aşa era trudit! Era om cuminte – om învăţat. De ce nu zicea el aşa: “Să mă scoli la ora şepte fără zece?”. În zece minute să se îmbrace, să se încalţe. Da-mi spunea mie să mă duc să-l scol la oara şepte fără un sfert. Acela serviciul meu era. Camera avea un crivat, avea cibote... Cibotele lui aşa eu le făceam, când mergeai în urma lui, ca-n oglindă te vedeai! Aşa lustruite cibotele. Îmbrăcat frumos – veston... Bunghii iştia, la români se zicea “amur”, ca să strălucească. Este amu de aceea? Nu văd amu... Şi era, avea cât întra bumbul cela, ca să nu se murdărească haina, puneai aşa, dai cu “amur” de acela şi strălucea...
Vladimir Beşleagă. Da, este la armată treaba asta, dai cu un fel de pastă ori cu praf de cretă, cu peria...
Andrei Codiţă. Cibotele făcute, pantalonii perieţi şi puşi acolo, vestonul pus. Şi când s-o împlinit şepte fără un sfert, eu îs cu ceasu la uşă. Mă duc, da el doaaarme mort! În cămeşă de-acelea, lungă aşa ca la femei. De cu sară pus – că nu era crant (robinet) – un ulcior de cristal cu care se spăla. Eu de cu zi puneam acelea. Şi un polotenţ (psosop) frumos era pus acolo, cu care se ştergea el... “Domnu sublocotenent, îi şepte fără un sfert!” Da el numa deschidea ochii: “Mai lasă-mă cinci minute”(râde). Cinci minute să-l lăs. Eu păşesc un pas înapoi, mă dau lângă uşă şi şed. Îl lăs cinci minute. Da de ce? L-am trezit şi el înapoi a adormit. Iar să-l scol. Ca o pedeapsă!
Vocea soţiei sale, Gafinea: Măcar atâta pedeapsă să ai! (râde)
Andrei Codiţă. Şi când mă duceam şi-i spuneam: “Domnu sublocotenent, îi şepte fără zece!”, când sărea odată din pat! Avea, le zicea ciorapi. Aş! colţunii şi pantalonii (pantaloni ofiţereşti), boaş! chicioru-n cibote şi cu cămeşa cei mare – aş! la spălat acolo! Eu îi turnam şi se spăla – asta pe numărătoare, cum la soldaţi... Aici s-a spălat... Uneori sara îmi da şi-i cumpăram un corn, îi zice corn, o bulcuţă adusă, ca o jumătate de covrig, ea tăietă în două şi vârâtă o bucată de cârnaţ într-însa. Vrasăzică zacuscă era. Câte o dată îi luam, da câte o dată nică... O luat vestonul pe dânsu, avea un dulap mare cu oglindă, şi avea o cutie de pudră, tucma aşa de mare, şi o buretă de aceea acolo... Şi s-a îmbrăcat cu vestonu, s-a încheiet tot aice, saghia la şold (cu saghie îmbla pe vremea aceea), deschidea dulapu şi cu pudra ceea se parfuma... Saghia la şold şi – ţoşti! Aiastă treabă a durat în zece minute. Şi se ducea acolo, cum se duce iepurele! Acolo era, la şcoala aceea, colonelu, generalu care-i învăţa. Şcoala de ofiţeri. Pe jos se ducea, că nu era departe, aşa ca la cazarmă la noi. Aşa frică, se temea! Că dacă întârzia acolo, numa acela îl întreba: “Ce, domnule sublocotenent, ast’ noapte ai fost la mândre?”. Disciplină acolo, armată!
Vladimir Beşleagă. Nu-l bătea?
Andrei Codiţă. De ce trebuia să-l bată? Lui îi făcea altă pedeapsă. Ce, el n-avea ce-i face altă pedeapsă lui? He-hee!.. Şi eu cu armata, cu românii n-am dus-o rău... Da deamu aici, la instrucţie, deamu aicea rău. Românii te bat de te coşesc. La dânşii era un obicei aşa: “Măi, zice, du-te şi adă o cană de apă”. Sergenţii, căprarii te trimetea. Ai sărit tu – el vede. Tace, nu zice nică. Dacă eu am sărit: “Eu mă duc!” – “Pun-te gios”. Şi iar: “Care aduce, măi, o cană de apă?”. Îţi zice: “Ian dă-te tu la o parte. Drepţi! Fuga marş!”. Ei fug tăţi. “Culcaţi! Drepţi! Culcaţi!” Peste o mică de ceas iese fum dintr-înşii (râde)... Azi aşă, mâne aşă, eu ştiu aiastă disciplină... Amu acolo erau ofiţeri cu termen redus: învăţători, de aiştia... Ei făceau armată... TETERIŞTI, aşa le zice: TETERIŞTI (trupe cu termen redus)... Acela tot om învăţat. El vedea că eu sar hojma şi el cu mine era mulţumit, n-avea de-a face cu mine. Amu el îmi zice mie aşa, într-o sară: “Codiţa, ian să-mi ştergi tu mie bocancii”... Să-i şterg bocancii. Iau eu bocancii ceia a lui, i-am curăţit, aveam cremă, i-am pus... Pantalonii mai strochiţi, i-am frecat pantalonii ceia. El când s-a sculat dimineaţă, bocancii bine făcuţi. Hai! bine. Amu trece altă zi, le spune el la sergent, la căprari: “Lu soldatu Codiţa voi să nu-i faceţi nică. El îi pe răspunderea mea”. Eu îi făceam bocancii, eu îi periam straiele, la instrucţie mergeam, dar ei să mă bată aşa, nu mă băteau... Şi aşa, după aceea m-am dus la ofiţerul cela, şi acolo bine am trăit până la liberare, când am venit acasă. Da deamu la ruşi, ţi-am povestit la ruşi, deamu şi aici m-au luat. Aici cum? Aici tot nu rău, dar ginovat eu, că eu am fugit. Pot spune că la front eu de bună voie m-am dus...
Vladimir Beşleagă. Despre vremea asta o să vorbim mai pe urmă, iar acuma te rog să-mi povesteşti, bădică Andrei, despre părinţii matale, despre fraţi câţi eraţi, şi despre cum v-aţi făcut casă aici, pe locul acesta. Despre casa veche, casa nouă...
Andrei Codiţă. Să-ţi spun aşa. Noi acolo, devale, de la a meu tată când am făcut, noi am fost patru băieţi. Nici unu mort, tăţi am trăit şi păn şi bătrâni sântem.
Galea, nora. Cel mai mare a murit...
Andrei Codiţă. A murit. Petrea casă şi-a făcut. Dumitru casă şi-a făcut. Acela Vasile care-i la spital acolo, el, carevasăzică, s-a măritat. A luat fată cu casă. Eu am rămas acolo, în casă... Acolo venea Puhoiul. Nu ţi-au arătat unde-a fost grădina mea? Luuungă! Acolo a fost gospodărie veche, vreo trii şuri, casa cea veche... Şi am mai cumpărat o grădină de la un om. Hriţcu îi zicea... Am cărat pământ şi am făcut o casă lungă de doisprezece metri! Acolo, cât am trăit, puhoaiele au fost la casa cei veche până la prag, mai sus n-au fost. Da eu m-am gândit aşa: dacă eu fac casă nouă şi o năsichesc, îţi spun că am cărat pământ, niciodată n-are să vie Puhoiul. Am cumpărat furci din România groase, aşa, şi pari aşa, ca de oişti. Casa păruită toată, cu lut făcută, bună...
Vladimir Beşleagă. Ce lemn puneaţi acolo?
Andrei Codiţă. Stejar. Furci de stejar. Tăte aşa, ca chicioru de groase. În sus podită, astă podeală de aici îi de la ceea casă. Scândurile de sub streaşină de la aceea casă. Am făcut casa. În ’40 am întrat într-însa. Şi-n ’41 vine Puhoiu... În ’41 se stârneşte războiu şi vine războiu. Ce războiu s-o stârnit, da ce vine un Puhoiu de mare! Aveam vaca şi ghiţălu şi doi porci, răţe, găini aveam acolo... Şi când ne-am trezit, vaca am scos-o, da cu porcii ne-a prins acolo... Şi s-a stârnit războiu. Da noi... casa ni-i de margine. Întăi casă a me-i! Vin plunghi din România prin săgeată: trasc! trasc! trasc! trasc! Noi acolo în grajd unde era vaca şi o scot, când a rărit olecuţă, o scot şi o duc după casă, la megieş în grădină. Doamne fereşte, a chica un proiectil pişte casă, apoi a ucide vaca. Da eu ştiu că plunghii de mitralier, de iştia n-ar să treacă prin casă, să se ducă să-mi ucidă vaca. Am dus vaca. Deamu să nu se aprindă casa, că bate de acolo. Ne duceam în grajd unde era vaca... Unde să ne ducem, că s-a aprinde şi-a arde casa? Deamu să nu ardă hainele. Luăm noi lada cu straiele, noastre, cu lăicerele, straie mai bune şi ne ducem şi săpăm în grajd la vacă şi punem lada într-o groapă acolo şi o acoperim: punem nişte ţolinci, dă ţărnă pişti dânsa. Dacă arde casa, hainele n-ar să ardă... Şi vin plunghi, împuşcă, păn s-o trecut. S-au aciuat aceia. Hop! se stârneşte, vine Puhoiu! Şi dacă vine Puhoiu, creşte şi ne încongiură casa. Vaca am dat-o, am dat-o în grajd, că vaca era a făta. Da aveam cal. Calul nu l-am dat în grajd, dar l-am scos la un megieş. Da la megieş era două iepe şi iepele avč mânzişori. Şi un om o juncă. Ceilalţi au fugit, da pe noi ne-au prins acolo. Şi l-am scos, calu. Da era o casă în margine, că zice că nici o dată n-a fost Puhoiu acolo, la casa aceea. La Gaşiţa lui Trifan. Tot am dus calul, oamenii aceia, gitele şi iepele şi a venit Puhoiu şi acolo. A încongiurat casa şi la caii ceia nu le-a fost nică, da mânzişorii ceia au şezut în apă, păn la genunchi în apă şi mânzii au pierit. Giunca şi caii, cei trei cai, nu le-a fost nică... Da la noi în casă, cât că am pus năschitură, pomânt şi am pus şi o scândură aşa, dacă s-a muiet năschitura şi a ieşit apă prin faţa casei. Şi deamu groapa aceea ce-a fost lada – da lada deamu noi am fost scos-o de acolo, deamu izvora apă pe unde am săpat. Şi tot şedeam cu căuşu: aici izvora apa, da noi cu căuşu peste prag. Unu şedea şi tot da apa afară. Şi s-a înmuiet năsăchitura ceea, şi după ce Puhoiu s-a retras, au plesnit păreţii, o fereastră s-a lăsat încoace, o uşă s-a lăsat încoace... Casă nouă – prăpădită! Tăt a plesnit...
Vladimir Beşleagă. Asta când a venit Puhoiul prima dată?
Andrei Codiţă. Da, în 41. Da deamu când a venit a doua oară, în ’55, ea era plesnită. Deamu atuncea era calhoz, când a venit. Şi deamu atuncea m-a prins cu porcii. Ne-a încongiurat tot împrejur. Şi aveam o cuhne. Aveam o babă acolo, lelea Palaghia. Da eu ud tăt, şi am adormit în cuhnea ceea. Aveam o măsuţă aşa, mâţâţâcă. În cuhne, unde făceam mâncare. Da apa era încă departe. Şi când mă tezesc, da masa în cuhne pluteşte. O năbuşit toată apa! Răţile înoată în şură. Când mă cobor de pe cuptor, tăt în apă. Pe dinaintea uşii tăt îi apă. Şezi în apă! Şi acela, prisidateli calhoza, vine şi spune, zice: “Am primit pricaz că încă vine de-un metru”. Încă vine apă de un metru! Şi a venit cu un poron (pod plutitor) şi am pus porcii în poron. Cum să duci tu porcii? Unu avea o sută de chile, unu avea vo optzeci de chile – sare în apă, se duce şi se îneacă acolo! Cei de pe deal de acolo, ei şedeau şi veneau la pârău, să se uite şi să râdă, da eu, mă-mă-mă prăpădeam. Şi am scos porcii, i-am dus la cumnatu Vania porcii... Şi am zis aşa: să-mi deie mie un loc de casă, numai cât a ci casa, numai să scap, că aşa m-a mâncat Puhoiu! Să scap de apă! Şi hai-hai-hai! Deamu ţi-am spus că am făcut casă aici... Aici tăt era schini. Să-i ci spus la unu, avea să râdă.
Vladimir Beşleagă. Deamu era în ’56.
Andrei Codiţă. În ’56. Da aici era pământ arabil.
Alexandra Codiţă. Şi vie aici a fost.
Andrei Codiţă. Şi vie, da. Amu deamu de Puhoi nu mă tem. Eu ce-am tras, am tras aşa, da deamu măcar băieţii să n-aibă grijă... Ferească-te Dumnezeu Sfântu să te mănânce apa! Uite, lucrează zăce ai de zile, zăce ai lucrează, şi a venit, în două trii ceasuri ţi-a stricat, îţi strică tăt apa. Îţi moaie, îţi crapă, îţi strică casa, mai în scurt îţi face nevoie.
Vladimir Beşleagă. Acuma te-aş ruga, bădică Andrei, să povesteşti întâmplarea aceea cu iapa, pe care mi-ai spus-o când mergeam cu maşina spre Cernăuţi, că tare frumoasă mai era! Cum a trecut ea de la unu la altu...
Andrei Codiţă. Când fugč/ se retrăgč nemţii, cu nemţii se duceau mulţi vlasovţi. Ştii cine erau? Aiştia erau ruşi, trecuţi de partea nemţilor. Şi pe unde treceau, ce găseau, tot luau, fărămau şi tăiau. Amu vine vlasovţii aceia, vine o căruţă cu cai. Şi-mi spun mie să dau mâncare la cai. Eu aveam o şură mare, că putea să între şi maşina într-însa. Am dat caii ceia că ploua, zloată era. Am dat caii ceia acolo, am luat ieslele de la oi... Da un băietan, băietan rus, îmbrăcat în şinel (manta) – cât avea băietanu cela? aşa ca Vadic (nepotu). Rus era, da se ducea cu nemţii... Da aveam vreo opt-nouă oiţe, cât aveam. Iau ieslele de la oi, că oile or mânca de gios. Da băietanu cela zice: “Ghiaghia, eti vaşi ovţâ?”. Zic: “Moi”. “Ghiaghia, vâ znaite, rubaite ih”. Zice: taie oile! Da de ce să tai oile, că ele fată primăvara? Zice: “Prideot russchi, fsio budet rezati!”. El îmi spune: ar să vie ruşii şi ar să ţi le taie pe toate! Nu mă uit la ceea... Vine unu din vlasovţii ceia şi cu un neamţ. Vine în casă. Da ei veneau aşa: veneau să te împuşte! Să te mănânce! Da eu am prins haru. Tare bună vacă aveam în vremea ceea – o căldare de lapte da. Pâne aveam. Vrasăzică, de la români pâne. Moară este, pâne ticluită. Aşa, cum şi azi pâne avem. Şi eu ştiam că ei veneau flămânzi. Şi dacă veneau, era mama mea bătrână, ceaunu mare plin cu lapte cert. Şi eu deamu ştiu ce vra el – el vra să mănânce! Da ei câţi veneau? Doi, trei, patru veneau. O hreancă şi o cană de lapte acolo. Da ei se temč să mănânce. Da eu şedeam pază. Tăiem o bucăţică de pâine şi mâncam eu şi-i dam lui o cană de lapte. Şi când îi dam lui o cană de lapte şi o hreancă de pâne albă, el aşa flămând şi o mânca, apu când venea – să mă împuşte, da când ieşea, apu cu amândouă mânile îmi strângea mâna şi grăia el în limba lui. Aiştia ruseşte, că eu ştiam de la şcoala celaltă, că eu am îmblat la rusu celalant la şcoală. Eu ştiam ce spune rusu, da neamţu de unde să ştiu? Şi el mânţăme şi ieşea şi se ducea... Amu după ce-au mâncat pânea şi laptele, iau ei puşca şi se duc devale la pârău şi: trosc! trosc! acolo. Era găini, de la megieş, şi împuşcă o găină. Numa ce văd că vine cu o găină (râde). De la Anton Târsână. Vine cu găina ceea şi spune să le-o cearbă. Vlasovţu spune, ruseşte spune. Mama mea ie şi-o curăţă găina ceea. Da cum au împuşcat-o ei, că au împuşcat-o prin cere. Şi dacă au spart cerea, carnea s-a amărât. S-a făcut verde. Mama a curăţit-o, o pârlit-o aşa cum trebu, o pus-o la foc, cerbe. A făcut o oală de zamă. A cert-o bine, dacă-i amară! Îi amară, şi ea se teme. A zice că vrai să-i otrăgeşti! El te împuşcă! O cert, nu, deamu hai ei să mănânce. Da eu spun: “Noi mâncăm”. Şi eu mănânc, şi mama mănâncă. Da le spunem că de ce-i pricina. Da acela ştie, neamţ şi ştie ciom dela (ce-i treaba). Şi grăiesc ei, vlasovţu înţelege nemţeşte, şi s-apucă şi mănâncă şi ei. Amu dacă au înţeles ciom dela, spun: “Nicio! Nicio!”. Pune găina ceea, şi pune giumătate de ceaunaş de giumeră cu untură, şi o oală cu lapte şi o pâne maaaare de aiestea acolo, pun pe masă. Şi mănâncă găina ceea tătă, şi mănâncă untura, cu lingura mănâncă, şi mănâncă pânea tătă, şi oala cu lapte... Noi am zis aşa: carnea au mâncat-o, carne de găină, laptele au mâncat, da o giumătate de ceaunaş, dar ceaunaşu mare, de untură! putea să-l rupă la inimă, să ţâşnească dintr-însu ţăgi! (râde) Aceea grăsime!.. S-au culcat şi au dormit... După ce au mâncat şi au dormit, se scoală, scoate de la veston o cărticică, aşa un pachet şi arată ce făceau ei la partizani şi ce le făceau partizanii lor. Neamţu – nu, da vlasovţu. Vlasovţu cu baineta arăta, cum să-i taie pe partizani. Baineta la dânsu-n mână şi el după masă şi arăta fotografia. Femei, fete era acolo, băieţi era şi el arăta cum el i-a tăiet ori ce făcea. Vlasovţu arăta, da noi morţi în casă. Noi morţi, de ce făcea el cu bainetu cela. Şi uite, rus era, rus... Aşa am păţit noi.
Da deamu de aiştia, care ne-au luat iapa. Apu uncheşu cela ce-a fugit în România avea vie. Naşu Petrea. Da la noi la şleau un om sărac era, un om rău era. El toată ziua şedea aşa, cu mânile (arată). Axinte. Şi deamu când au venit “aiştia” în ’44 la noi, apoi ei nu întreba nică, numa întreba: rachiu, miod (miere), vin – băutură! Ei îl întreabă: “Gheduşca,de mâ naidiom vinu?”. Da el spune: “Duceţi-vă la Petrea Codiţă”.
Alexandra Codiţă. Aista era naşu Petrea, nu tata.
Andrei Codiţă. Nu, nu, uncheşu, fratele tatei... Şi pe drum acolo le-au spus: “Duceţi-vă la Petrea Codiţă”. Petrea Codiţă a fugit în România, da ginu şi miodu îi la frate-său, la Constantin Codiţă”... La mine.
Alexandra Codiţă. Dar era, într-adevăr?
Andrei Codiţă. De unde? Unde-am văzut eu?... Amu ei dacă au fugit în România, s-au gândit că or şedea aşa, o săptămână, două şi... Şi avea cuptior, şi sub cuptior avea deşert. Au vârât oalele cu untură, le-au vârât în borta ceea acolo, şi au pus aici-ia cărămidă şi au uns, au dat cu var şi au făcut alb. Să-ţi deie ţie în gând că-i acolo? Amu s-au gândit – când or veni să găsească... Şi le spune omu cela: duceţi-vă. Şi ei de ici, de la şleau, au întrebat din om în om, din om în om păn ne-au găsit pe noi. Au venit... Dar cât au fugit nemţii cu vlasovţi, acolo era un megieş, şi tare bună iapă am avut. Frumoasă iapă am avut! Da Ionaş acela, când se zărea de ziuă, lua a lui iapă şi iapa mea şi fugea la Prut, în luncă. Se ascundea să nu ni le ieie “ei”. Da deamu dacă s-au retras vlasovţi cu nemţii, deamu nu, deamu vin ruşii. Au venit ruşii, au venit ruşii... Nu ne dă nouă în gând că de-aiestea ar să cie! Şi vin ei, vin după gin şi după rachiu! Şi n-au venit pe drum pe aici, da au venit prin sat. Pe la Pricochi Covali, pe acolo. “Unde şede Constantin Codiţa?” – “Iacă-tă-l devale, în casa ceea”. Şi ei au venit prin grădină. Unu călare şi unu pe gios.
Vladimir Beşleagă. Erau armată ori erau partizani?
Andrei Codiţă. Armată. Dar nu, că ei erau... Unu cu o cufaică, cu valenci (pâslari), cu un bocanc încălţat – cum s-a găsit acolo... Şi vine prin grădină şi dă pe poartă, că era o poartă pimprejiur... Da la mine era un câne, un câne curat TIHR. Mare, şedea legat la oi. Şi aveam pătărci. Pătărci, ştii ce-i aceea? Fac: ţrrrrr! sboară!
Vladimir Beşleagă. Pichere le mai zice...
Andrei Codiţă. Dacă să ai pătărci, apu nu trebuie câne, aşa ele ştiu când vine om străin. Şi au venit aciia, au dat la poartă. “Tut juveot Constantin Codiţa?” Ce-am să spun? Zic: “Tut juveot”. Da nu pe mine, da pe tata, vrasăzică, pe Constantin Codiţa. “Otcroi dveri!” Da el cu calu, cu cheptu calului în poartă. Eu mă duc şi ieu clenciu, deschid poarta. Se coboară unu de pe cal, dă căpăstru la celălalt, acela ce-i pe gios se duce întins la grajd. Da iapa şede-n grajd, o iapă ca o floare! Când vede iapa, tucma râde: ooo! Deamu el are cal! Are cal! “Vot haroşi cobâla!” (pişti patru zile a fătat iapa, acolo, la cellalt om, unde au dus-o ei). Şi spune să dau de mâncat la cal şi-mi spune mie: “Daite nam vinu i miod”. Da eu spun că: “U nas niet! Otcuda mâ imeem?” – “A nam staric gavaril vinu u tot cotorâi poşol u Romania u vas”. Da eu nici nu l-am văzut ginu lui! Eu spun: “Vin u menea netu, miod netu, cuşati mogu dati”... Ce-i încoace, ce-ncolč. “Mergi în casă!” Merge-n casă. Îi spun la mamă să le facă de mâncare. Mâncare aveam: tot aşa, pâne albă, jumeră acolo. Le dăm lapte, mănâncă ei. Dar nu le iese lor, că ei vrau să beie! da de băut n-aveam. Amu în timpul acela cât şedeau ei la masă, eu puteam să ieu iapa de acolo şi – pe pârău, că era o poartă devale, puteam să fug cu iapa, da mă temeam că i-a împuşca pe aiştia! Deamu au mâncat ei cum au mâncat. Deamu vrau tiutiun! Da atunci, cu războiul, tiutiun nu era nicăieri. Îmi spun mie să le aduc lor ţigărci. Mă duc eu la Sânion a lui Petrea şi la Andrii a lui Pricochi, că era acolo doi oameni şi oamenii ceia fumau. Poate-or avea ţigări. Mă duc la dânşii: “Bade Sânion, poate ai neata vo ţigară că, uite, au venit aciia şi mă scot din casă, vrau ţigări”. Amu cât şed eu acolo, mă duc la celalt, aud, da ei au deschis uşa, din casă, după ce au mâncat şi s-au săturat, au deschis uşile amândouă şi cu automata din casă împuşcă... Da eu zic: gata, îi împuşcă pe cei din casă! Deamu eu mă tem a veni acasă! Mă duc la oamenii ceia: “Hai, mă rog, şi-i vedea ce-au făcut ei de-au împuşcat”... Că şi ei au auzit că au împuşcat. Când ne ducem, da ei şed şi aşteaptă ţigări. Aiştia gii, nu i-au împuşcat. Şi eu ştiam ruseşte, da aceia, megieşii, ştiau mai bine, că au fost cu războiu. Prinde a spune moşneagu cela, Andrii: “Nu-i, noi v-am da, da nu-i”... Au ieşit ei cum au ieşit şi aş! se duce-n grajd să ieie iapa. Da iapa avea căpăstru bun. Eu când am văzut aşa, – îmi da mie în gând cât au şezut ei acolo, am îmblat pe afară şi, zic, dacă i-oi lua căpăstru, poate a scăpa, – am legat-o de gât. El s-a dus în grajd şi a dezlegat iapa, da iapă – nu şagă!
Alexandra Codiţă. El era neamţ?
Andrei Codiţă. Nu, rus.
Alexandra Codiţă. Aaa, eliberatorii?!
Andrei Codiţă. Au luat iapa şi nu poţi să-i zici nică, îi timp de război. A luat iapa, iese şi se duce. Gata! Prăpădit! Nu zici nică. Iese şi se duce păn mai încolo în sat. Eu mă duc în urma lui. Da acolo, megieşii mei, pe deal acolo... Era unu Ionică Tănasă. Cine nu cunoştea iapa mea? Şede el şi se uită cum i-a luat iapa lui Andrii. Se duce - se duce, eu mă duc din urma lui. Omu cela zice: “Un-te duci? Am văzut că ţi-o luat iapa. Şi un-te duci?” Zic: “Mă duc încolo”. – “Şezi ghinişor, te întoarce înapoi. Ce: vrai să te împuşte? Te-a împuşca, şezi ghinişor”. Eu grăiesc cu omul cela la gard, când cat, vine înapoi cel cu iapa me. Se întornă înapoi, n-o poate duce. N-are frâu. Vine pân acolo şi: Hazeain! spune pe ruseşte să-i dau frâul. Da omul cela, Ionică Tănasă, apucă el înainte. Zice: “Fsio vremea tac on hoghil”... Spune: “El niciodată n-o avut frâu – cu aşa feli o îmblat el”... Şi au luat iapa şi s-au dus păn la Polvancicăuţi, cum ţi-am spus, că-s trii sate la un loc. S-au dus păn la Polvancicăuţi... Omul cela tot a avut cal, dar i-au luat calu... Mie mi l-au luat şi nu mi-au lăsat nică, da aceluia i-au lăsat o iapă, o cotonoagă... Şi ei mergeau pe şleau, şi el a văzut că iapa me-i iapă bună. Se duce acolo şi a grăit cu dânşii. Le-a dat un kilogram de samohoncă (ţuică), le-a dat nişte slănină, le-a mai dat nişte pâne. Şi le-a dat iapa cei ră şi a luat iapa mea bună!.. El s-a dus mai încolo şi a găsit pe altu, care i-a luat calu... Şi nu ştiu cum am găsit-o... Iapa nu-i, iapa prăpădită! Nu-i, nu-i, nu ştiu... Deamu primăvara era, s-a fost încălzit. Am scos oile la câmp. Când cat, vine nepotu care ţi-am spus, a lui Dumitru, vine Andrii (era băietan), vine acasă la mine şi: “Bătrână, unde-i bădica Andrii?” – “S-o dus cu oile”... Zice: “Iapa lui bădica Andrii o mărs la gară. Cu mânzişor”. El a cunoscut-o, iapa mea. Ea lasă şi aleargă fuga la mine. Eu lepăd oile şi – pişte câmp mă duc la gară. Când mă duc, iapa înhămată la căruţă cu alt cal. Iapa frumoasă, aşa cum a fost, cu mânzâşor frumos lângă dânsa. Iepuşoară roşă, mânzu. Ea era neagră, brează, da mânzâşoru roşu. Frumoasă iapă, matcă de iepe! 29 de mii am dat pe dânsa... Şi mă încleşt de iapă – iapa mč! S-au strâns oameni de la noi: iapa lui Andrii! Acolo erau oameni de la dânşii, care cu postavcă (impozit de pâne). Lui i-au luat calu... Bucluc! Se încinge... Eu să ieu iapa... S-a strâns acolo atâta nărod! Un bucluc şi un huiet!.. Da era Hana lui Pricoche a lui Boc, ştii, Saşa... Era o fată care a fost prin Rusîia, ştia bine ruseşte... Aiştia a noştri se temeau, da ea nu se temea că a fost pe acolo şi ştiea. Zice că-i iapa lu naşu Andrii, că-i iasta, că-i ceea... Nu ştiu care s-a dus şi a spus, că era la Măliga nu ştiu care femeie aşezată prisidatel selsoveta. A spus: Iaca acolo ce bucluc, pentru un cal. Vine ea de acolo: “Ce-i aice?”. Eu spun că-i iapa mč. Alţi oameni spun că asta-i iapa lui Andrii, iar alţi oameni spun că lui (aceluia) i-au luat calu şi i-au lăsat iapa asta. Zice: “Haideţi la selsoviet la Măliga. Şi acolo om răzbiri (descâlci) treaba”. Eu m-am dus şi a mers omul acela cu căruţa cu iapa. Deamu întreabă: ciom dela? Eu spun a mč: că mi-o luat aşă, îi spun pătărania. El spune a lui, că lui i-a luat calu... Nu spune că i-a schimbat-o, da spune că i-a luat calu şi i-a lăsat iapa. Deamu ea şede şi se uită: cum acolo? Zice: în giudecată! Cum a găsi giudecata. Asta a fost că a dat în giudecată şi peste câteva zile ne-au mobilizat pe noi... Şi nu-ţi mai trebuie iapă, nu-ţi mai trebuie nică... Şi ne-au luat... Şi deamu Petrea, fratele cel mai mare, că ei la front n-au fost, da i-au dus în altă parte... Au chicat amândoi. Deamu ei şezând acolo, fratele, tatu Saşei, tot îi spunea lui, acelui om: “Măi, tu ai luat iapa lui frate-meu”... Da acela: “Măi, să scăp eu cu zile, am să i-o dau”...
Alexandra Codiţă. Şi ţi-a dat-o?
Andrei Codiţă. Mi-a dat-o, dar i-am plătit-o de-a doilea! Cinci sute de ruble şi două sute de chile de grâu! Da la ce-a trebuit s-o cumpăr eu? Că numai am plătit-o şi numai am adus-o acasă, m-au înhăţat la cărat la pădure! Şi nu puteam trăi lângă casă. Deamu eu la pădure, îmbrăcat, încălţat, şi mâncare calului, dă-i pâne. Acolo pâne trebuie să-i dai! Şi nu puteam de corvoadă trăi lângă casă...
 
P.S. Aici se încheie fonograma care s-a păstrat printre altele de acest fel. Amintesc, că dintre cei patru feciori ai lui Constantin Codiţă din Coşuleni Andrei a fost mezinul. Cum s-a derulat destinul lui în continuare? Odată cu venirea ruşilor în ’44 tuspatru au fost mobilizaţi şi duşi în Siberia, în unităţi de muncă. Cum şi de ce s-a întâmplat aşa, nu pot să ştiu, pentru că pe basarabeni, luându-i atunci la război, i-au băgat pe toţi îndată în foc şi au pierit cu zecile, cu sutele de mii. Numai la Königsberg câtă carne de tun au băgat ruşii dintre moldoveni. Cine a studiat problema? Cine mai ţine minte azi? Ca şi sutele de mălăieşteni de-ai mei, care au fost aruncaţi în foc, la forţarea Nistrului, şi au căzut pe coasta de la Calfa... Dar acolo, în Siberia unde au fost duşi, aşa cum mi-a povestit Andrei Codiţă, tot la moarte au fost duşi. Geruri teribile, zăpezi cât casa, nacealnicii îi mânau la muncă mai rău decât pe vite, iar hrană, de mâncare mai nimica... ”Ori pe front şi mori de gloanţe, ori în Siberia şi te prăpădeşti de frig şi de foame”, zicea dânsul. “Şi m-am hotărât să mă cer la front”... L-au trimis. A luptat. Şi a avut noroc de-a scăpat... Alţii s-au pierdut, mulţi nu s-au întors. “Şi aşa am păţit: cu tătarii, cu ruşii”... Iar acum, dacă ar fi în viaţă şi dialogul nostru ar continua, sunt sigur că ar spune: “Tot aşa o păţim amu cu ucrainenii...” Că bietul pământ al MOLDOVEI DE SUS, moşia lui ŞTEFAN CEL MARE în aceste vremi ale noastre, a ajuns sub stăpânirea unei seminţii de oameni care se dovedeşte a fi prin nimic mai puţin crudă şi înrăită împotriva neamului românesc decât au fost toate acelea de altă dată care ne-au adus atâtea nedreptăţi şi suferinţe...
V.B.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog