Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

O preistorie necunoscută a ziarului “Basarabia”

Gheorghe NEGRU

Alte articole de
Gheorghe NEGRU
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XI, 2001

Pentru tipar

Documentele noi depistate în fondul departamentului pentru cenzură (denumirea oficială – “Direcţia centrală pentru problemele presei”) a Arhivei Istorice de Stat a Rusiei din or. Sankt-Petersburg scot la iveală tentativele unor fruntaşi basarabeni de a publica ziarul “Basarabia” încă în 1903, în condiţiile binecunoscutei reacţiuni ţariste. De fapt, ideea editării la Chişinău a unui ziar în limba română, care să reflecte problemele dezvoltării naţional-culturale şi sociale a populaţiei băştinaşe, nu era nouă. Ea a existat începând, cel puţin, cu anii 40 ai sec. al XIX-lea, când s-a făcut prima încercare în Basarabia de a scoate un ziar, cu un titlu foarte sugestiv, “Românul”. Demersurile eşuate din 1903 de a edita un ziar românesc în Basarabia, ca şi cele similare din prima şi a doua jumătate a sec. al XIX-lea, reflectă tendinţa disperată a românilor basarabeni spre lumină şi propăşire culturală şi naţională, în concordanţă cu spiritul veacului şi a necesităţilor de viaţă modernă, dar şi imposibilitatea reuşitei lor într-un context când rusificarea constituia scopul principal al politicii naţionale din Imperiul Rus.
Pe parcursul lunii mai, iunie şi iulie 1903, Nicolae Şafir de 25 ani, fiul “consilierului de colegiu” şi “cavalerului” Alexandru Şafir, locuitor al or. Chişinău, inspector la Direcţia de accize din Basarabia, de confesiune “evanghelico-luterană”, adresează ministrului afacerilor interne din Sankt-Petersburg mai multe demersuri în care solicită permisiunea de a publica, în limbile rusă şi “moldovenescă”, ziarul “Basarabia”.
În cererea de la 30 mai 1903 el pleda pentru un ziar rusesc cu titlul orientativ de “Basarabia”. Era vorba de un cotidian, care urma să apară şi în zile de sărbătoare, redactat de Nicolae Şafir şi tipărit la tipografia acestuia. solicitantul propunea să împartă munca de redactare cu un redactor special, de confesiune creştină, originar dintr-o gubernie de nord. În cazul când acordarea permisiunii de editare ar fi impus instituirea unui post special de cenzor, Nicolae Şafir se obliga să depună anual în contul “Direcţiei centrale” o sumă, specificată de Ministerul Afacerilor Interne, pentru a plăti salariul respectivului funcţionar. Rubricile ziarului, propuse de N. Şafir, prevedeau o reflectare amănunţită a vieţii sociale, politice şi culturale atât din Basarabia şi Imperiul Rus, cât şi din străinătate1.
La 2 iunie 1903 dânsul cerea permisiunea şi pentru o ediţie în “limba moldovenescă” a ziarului “Basarabia”. Iată conţinutul acestui document:
“Necesitatea imperioasă, crescândă cu fiecare an, a existenţei unui organ de presă în Basarabia care, editându-se în limba moldovenească, ar fi accesibil şi pentru populaţia băştinaşă, condiţiile de viaţă, moravurile şi obiceiurile cărora, din punct de vedere cultural, lasă mult de dorit, trezind în mine dorinţa fierbinte de a ajuta guvernul în altoirea conştiinţei şi a principiilor culturii în viaţa populaţiei băştinaşe prin editarea în or. Chişinău a unui ziar de limba moldovenească, îmi dă îndrăzneală, suplimentar la cererea de la 30 mai, să mă adresez Excelenţei Voastre cu umila rugăminte privind aprobarea ediţiei a doua a proiectatului ziar “Basarabia” în limba moldovenească, în baza aceloraşi condiţii de apariţie şi abonare stabilite pentru ediţia în limba rusă; în acelaşi timp adaug că gazeta “Basarabia” în limba moldovenească se va tipări cu caractere ruseşti şi va ieşi sub redacţia unui cunoscător excelent al limbii moldoveneşti, cu studii superioare şi, de asemenea, de confesiune creştină, care va fi prezentat pentru confirmare în funcţie după obţinerea permisiunii de publicare a ediţiei respective a ziarului “Basarabia”2.
La 1 iulie 1903, Nicolae Şafir îl propune în calitate de redactor responsabil al ediţiei în “limba moldovenească” a ziarului “Basarabia” pe avocatul Emanuil Gavriliţă3, iar la 26 iulie 1903, cu ocazia prezentării cererilor şi a tuturor actelor necesare ale lui Em. Gavriliţă pentru cancelaria Direcţiei centrale privind problemele presei, insistă încă o dată ca acesta să fie confirmat drept redactor responsabil al ediţiei moldoveneşti şi redactor temporar al ediţiei ruseşti a ziarului “Basarabia”, redactor responsabil al gazetei ruseşti rămânând solicitantul. În acelaşi timp, N.Şafir roagă ca soluţionarea problemei privind aprobarea publicării ziarului “Basarabia” să se facă cât mai repede posibil. În cazul unui răspuns pozitiv, el intenţiona ca la 9 septembrie, în ziua deschiderii expoziţiei agricole din Basarabia, să scoată primele numere4.
Ca de obicei în cadrul unor regimuri similare celui rusesc, dar nu numai, aici era tocmai momentul pentru intervenţia informatorilor “vigilenţi” şi a “adevăraţilor patrioţi”, ceea ce s-a şi întâmplat. Astfel, la 9 iulie 1903, pe numele unui înalt responsabil al departamentului de cenzură, cneazul Nicolai Vladimirovici Şahovski, a parvenit o scrisoare, trimisă de un coleg al lui Nicolae Şafir, cu următorul conţinut:
“La Direcţia centrală pentru problemele presei trebuie să ajungă zilele acestea, dacă încă nu a sosit, cererea fiului secretarului de colegiu Nicolai Alexandru Şafir referitor la aprobarea editării în or. Chişinău a ziarului “Basarabia”.
Probabil că un refuz dat de Direcţia centrală pentru problemele presei dlui Şafir va fi uşor de argumentat în baza unor consideraţii de ordin general, însă dacă nu va fi aşa, atunci aş dori să vă iniţiez în amănunte pe D-stră, bun cunoscător al problemelor presei cărora le-aţi consacrat nu puţine griji şi eforturi, în chestiunea planului de editare a “Basarabiei”. Dl Şafir este un om de paie şi iniţiativa publicării aparţine unui cerc de persoane, dintre care unii fac parte din aristocraţia locală, iar alţii să află în fruntea unor instituţii ori ocupă în ele posturi importante. Toate acestea însă nu exclud prezenţa la aceste persoane a tendinţei de propagandă în favoarea evreilor, un organ al cărora într-un fel sau altul va deveni “Basarabia”, dacă nu de la bun început, din considerente de diplomaţie, atunci peste un timp oarecare. Faptul nu poate fi pus la nici o îndoială, deoarece în condiţiile existenţei “Basarabeanului” (ziarul lui Cruşevan – Gh.N.) nu este nevoie de un alt organ cotidian la Chişinău, cu atât mai mult că, aflându-se în slujba intereselor locale şi în acelaşi timp a intereselor Rusiei şi a idealurilor general-umane, “Basarabeanul” s-a manifestat destul. Dorind să servim în continuare acestei cauze, ar trebui pur şi simplu ca “Basarabeanul” să fie susţinut, să i se asigure orientarea în mod eficient, totodată toate persoanele din tabăra proiectatei “Basarabii” sunt nemulţumite de “Basarabeanul”, de Cruşevan şi nu doar în virtutea a unor opinii moderate, ci opunându-se radical faţă de viziunea şi esenţa “Basarabeanului”. Din cele relatate, în spatele demersului d. Şafir şi a celor care-i acordă susţinere personală şi în scris şi a solicitărilor “potentaţilor acestei lumi” către Direcţia centrală privind problemele presei, de care într-un fel sau altul depinde soarta “Basarabiei”, trebuie văzute uneltirile directe ale evreilor talmudişti. Aşadar, autorizarea sau respingerea editării “Basarabiei” este direct echivalentă cu soluţionarea pozitivă sau negativă a problemei – are sau nu are nevoie Guvernul şi Direcţia centrală privind problemele presei, în calitate de instituţie superioară a sa, de un organ de presă pur evreiesc? D-stră, Excelenţă, ştiţi, desigur, ce pot să facă în provincie chiar şi unii oameni care nu se află în fruntea conducerii locale, dar care dispun de un organ de presă local. Să cedăm oare “evreilor”, indirect prin intermediul “Basarabiei”, nu numai conducerea întregului ţinut, dar şi să amplificăm, cu siguranţă, propaganda antirusească şi antiumană în întreaga Rusie? Pe cel care vă scrie aceste rânduri, Excelenţă, bineînţeles, îl cunoaşteţi şi îl mai ţineţi minte, însă cunoaşteţi bine acea familie căreia îi aparţine şi în baza principiilor căreia este educat. Numai această din urmă circumstanţă mi-a dat curajul să Vă scriu în speranţa indiscutabilă că D-stră veţi manifesta încredere faţă de cele comunicate şi veţi contribui cu înţelepciune în problema refuzului d. Şafir de a edita “Basarabia”.
Primiţi asigurarea respectului deplin faţă de Excelenţa Voastră şi a devotamentului meu în a vă servi.
N. Plescacevski
Adresa: or. Chişinău, gub. Basarabia, Direcţia gubernială de accize, Nicolae Pavel Plescacevski”5.
În conformitate cu regulile de atunci, şeful ad-interim al Direcţiei centrale pentru problemele presei, Adicolvski, a cerut, prin două adrese confidenţiale din 10 iulie şi din 7 august 1903, opinia guvernatorului ad-interim al Basarabiei în problema autorizării sau neautorizării publicării ziarului “Basarabia” şi, totodată, s-a interesat dacă Nicolae Şafir merită, prin calităţile lui morale, poziţia socială, censul de instruire şi activitatea literară de până atunci, să i se dea dreptul de a edita şi redacta ziarul rusesc, iar lui Em. Gavriliţă – de a redacta ziarul moldovenesc6.În paralel, funcţionarul respectiv a cerut Departamentului de Poliţie să-i furnizeze informaţii despre N.Şafir şi Em. Gavriliţă 7.
La 14 august 1903, Guvernatorul ad-interim al Basarabiei, cneazul Urusov, răspundea Direcţiei centrale că Nicolae Şafir are o “purtare bună şi nu a fost văzut să se implice în nimic reprobabil. După studii făcute la liceul real din Viniţa, unde a terminat 5 clase, Şafir s-a angajat mai întâi în calitate de mercenar în regimentul de infanterie Minsk, iar apoi la departamentul de accize şi în acelaşi timp colabora la gazeta “Basarabeanul”, cât şi la ziarele din Odesa şi Kiev.
Având un mic capital şi o dorinţă fierbinte de a edita un ziar, Şafir la întâlnirea cu el mi-a produs impresia unui om pasionat de viitorul rol de editor, cu toate acestea neserios, deşi bine intenţionat. Consider că ar putea publica ziarul numai un timp scurt, până când se va epuiza capitalul, deoarece în nici un caz nu va putea să organizeze o editare temeinică şi rentabilă din punct de vedere comercial.
În afară de considerentele menţionate, care mă obligă să am îndoieli privind succesul editării proiectate de Şafir, alte motive pentru a respinge demersul lui nu am”8.
Totodată, vicedirectorul Departamentului de Poliţie comunica, în adresa secretă din 12 septembrie 1903, că N. Şafir este considerat de către conducere drept un “om capabil, priceput, un lucrător energic şi o persoană onestă”. Trăieşte din salariu şi din onorarii, iar mijloacele pentru editarea ziarului sunt furnizate, după informaţiile de care dispune Departamentul de Poliţie, de către avocatul Curţii de Apel a regiunii Odesa, proprietarul de pământ, nobilul Em. Gavriliţă. Ziarul bilingv se preconiza a fi publicat conform unei programe similare cu cea a “Basarabeanului”, dar “într-un spirit mai moderat”. Publicaţia “în limba moldovenească” urma să fie tipărită cu litere ruseşti. O asemenea ştiinţă de carte “este înţeleasă şi acceptată cu plăcere la sate, de aceea Şafir şi Gavriliţă speră în succesul subscrierii mai ales în judeţele Basarabiei”. Em. Gavriliţă, ca şi N. Şafir, nu fusese implicat în acţiuni reprobabile, avea bunuri imobiliare în judeţul Soroca, îşi făcuse studiile la Universitatea din Moscova şi lucrase judecător de pace în or. Bălţi şi Soroca9.
În sfârşit, la 5 noiembrie 1903, acelaşi cneaz Urusov specifica precum că publicaţia moldovenească “Basarabia” va fi o traducere “cuvânt cu cuvânt” a ediţiei ruseşti. “E puţin probabil, menţiona demnitarul, ca acest proiect să poată fi realizat, deoarece o asemenea ediţie nu este necesară. Deşi majoritatea populaţiei de aici cunoaşte şi vorbeşte această limbă, cercul celor care ştiu a citi în moldoveneşte este foarte limitat.
În ceea ce priveşte avocatul Emanuil Gavriliţă, eventualul redactor al ziarului, deşi acesta, conform datelor adunate, nu a înfăptuit nici o activitate literară, totuşi ca persoană cu studii superioare şi prin calităţile sale personale ar putea să îndeplinească sarcina pe care şi-a luat-o”10.
În pofida informaţiilor în esenţă contradictorii ale Departamentului de Poliţie şi ale guvernatorului ad-interim al Basarabiei, în ceea ce priveşte atât unele calităţi ale lui Nicolae Şafir, cât şi necesitatea publicării ziarului moldovenesc (or, atunci când vicedirectorul Departamentului de Poliţie spune că scrisul “în moldoveneşte este înţeles şi acceptat cu plăcere în sate”, necesitatea publicării unui asemenea ziar nu putea fi negată), a contat definitiv, totuşi, opinia ultimului. La 11 octombrie 1903, Direcţia centrală privind problemele presei a respins demersul lui Nicolae Şafir referitor la editarea şi redactarea ziarului rusesc “Basarabia”, “din cauza referinţei guvernatorului şi a insuficienţei censului de instruire”11, iar la 14 octombrie ministrul afacerilor interne aprobă referatul Direcţiei centrale pentru problemele presei, în chestiunea demersului lui Nicolae Şafir, întocmit pe baza informaţiilor parvenite de la guvernator şi Departamentul de Poliţie12. În cele din urmă, la 20 octombrie 1903, cancelaria Direcţiei centrale privind problemele presei îl anunţă pe Nicolae Şafir că “cererea cu privire la autorizarea editării ziarului cu denumirea “Basarabia” a fost respinsă de către ministrul afacerilor interne”13.
Aşteptând cu nerăbdare un răspuns, Nicolae Şafir mai trimite, pe 30 octombrie 1903, către Departamentul pentru cenzură încă două demersuri, în care roagă să i se permită publicarea cât mai repede a celor două ziare, ”în legătură cu apropierea Anului Nou”. Sperând într-o soluţionare rapidă şi pozitivă a cererilor sale, Nicolae Şafir încheia către 7 septembrie pregătirea primelor numere. Aceste lucrări, “necesitând cheltuieli importante, s-au dovedit neproductive, nefiindu-i aprobate demersurile”. Disperat de atâta aşteptare, N. Şafir roagă Direcţia pentru cenzură să-i comunice decizia, prin telegraf, pe adresa din or. Kiev, unde locuia temporar, prin telegraf, trimiţând în acest scop banii necesari14.
La 17 noiembrie 1903, aceeaşi Direcţie a cenzurii respinge şi demersul lui Nicolae Şafir cu privire la publicarea ediţiei moldoveneşti a ziarului “Basarabia”, “în baza referinţei guvernatorului Basarabiei”15, iar la 19 noiembrie ministrul afacerilor interne aprobă referatul Direcţiei, care reflectă opiniile expuse de guvernator şi vice-directorul Departamentului de Poliţie despre Şafir şi Gavriliţă16. La 25 noiembrie Direcţia îi comunică lui Nicolae Şafir că “demersul privind permiterea de a edita ziarul în limba moldovenească cu titlul “Basarabia” a fost respins de către ministrul afacerilor interne”17.
Umilit, dar cu certitudinea că are dreptate, Nicolae Şafir trimite din or. Kiev, la 3 noiembrie 1903, încă un demers către Direcţia centrală pentru problemele presei care, de fapt, este mai mult un protest împotriva nedreptăţii ce i se făcuse. Iată conţinutul documentului:
“La 30 mai, 2 iunie, 26 iulie şi 30 octombrie a.c. eu am rugat Direcţia centrală privind problemele presei să-mi permită editarea în or. Chişinău a două gazete în limba rusă şi moldovenească cu titlul “Basarabia”, însă, după cum reiese din avizul de la 20 octombrie a. c. cu nr. 9937, transmis din Chişinău, demersurile mele, conform rezoluţiei d ministru al afacerilor interne, au fost respinse, în pofida faptului că alte 5 cereri similare, un argument convingător referitor la necesitatea existenţei în or. Chişinău a gazetei a doua (adică a ziarului în ”limba moldovenească” – Gh.N.), au fost respinse înainte de a face şi eu asemenea demers.
În baza celor expuse, ţinând cont 1) că necesitatea existenţei în or. Chişinău a ziarului al doilea, mai ales după evenimentele de la 6 şi 7 aprilie, nu poate fi pusă la îndoială şi va fi demonstrată cu documente oficiale semnate de mai multe persoane şi instituţii, 2) că editarea în or. Chişinău a ziarului “Basarabeanul” a fost autorizată, în pofida faptului că atunci exista ziarul “Buletinul Basarabiei”, 3) că conform activităţii mele literare, sociale, de serviciu, căt şi prin provenienţa şi censul de instruire am dreptul la editarea unui ziar, 4) că despre [ne]loialitatea mea, în calitate de funcţionar al statului, nici nu poate fi vorba, 5) că drept garanţie imediat pot depune un gaj în sumă de 5000 ruble, am decis să atac în Senatul guvernamental rezoluţia d. ministru al afacerilor interne, pe lângă înaintarea unui demers special către Ţar privind autorizarea editării ziarului Basarabia.
Din aceste considerente, rog cu plecăciune Direcţia centrală să-mi comunice cât mai repede posibil cauzele respingerii demersului meu”18.
La 25 noiembrie 1903, Direcţia centrală pentru problemele presei îl anunţa pe Nicolae Şafir că “conform articolelor 117 şi 122 ale Statutului pentru cenzură şi presă a Codului de legi, vol. XIV, ed. 1890, d. ministru al afacerilor interne i se acordă dreptul discreţionar de a autoriza ori de a nu autoriza noi ediţii periodice, precum şi de a confirma o persoană sau alta în calitate de redactor, de aceea d. ministru al afacerilor interne, respingând demersul privitor la editarea ziarului “Basarabia”, a acţionat în conformitate cu drepturile date de lege”19. Cum a procedat Nicolae Şafir primind un răspuns atât de tranşant şi explicit? S-a conformat realităţii, înţelegând, în sfârşit, că este imposibil de a căpăta consimţământul guvernului pentru a edita un ziar românesc în Basarabia, în condiţiile apogeului politicii de neglijare a intereselor naţional-culturale a popoarelor captive din imperiul rus? Ori poate, totuşi, a făcut recurs în Senatul guvernamental şi a încercat să-l convingă pe ţar de necesitatea vitală pentru românii moldoveni din Basarabia de a avea o publicaţie în limba maternă? Nu cunoaştem, deocamdată, răspunsul la aceste întrebări. Dar insistenţa, curajul şi demnitatea de care a dat dovadă Nicolae Şafir în timpul corespondenţei cu funcţionarii cenzurii ruse ne îndreptăţesc să credem că el a continuat să-şi apere drepturile şi să pledeze pentru o publicaţie românească în Basarabia.
Abia după revoluţia din 1905 şi după unele cedări făcute de regimul ţarist, ziarul “Basarabia” a văzut lumina tiparului, dar de data aceasta avându-l în calitate de editor şi redactor doar pe Em. Gavrliţă, care a putut beneficia, la obţinerea autorizaţiei, de experienţa anterioară a lui Nicolae Şafir. La 18 martie 1906, vice-guvernatorul Basarabiei şi guvernatorul ad-interim, Knoll, informa Direcţia centrală pentru problemele presei că “astăzi i-am înmânat avocatului Emanuil Gavriliţă certificatul pentru dreptul de a edita şi redacta în or. Chişinău cotidianul în limba moldovenească cu titlul “Basarabia” (titlul – în grafie latină)20. Iată acest document:
Copie
Certificat
Eliberat nobilului şi avocatului Emanuil Egor Gavriliţă de către guvernatorul ad-interim al Basarabiei, vice-guvernator, în baza regulamentului provizoriu privind cenzura şi presa, aprobat de Împărat (Decretul Ţarului din 24 noiembrie 1905, dat Senatului guvernamental), locuitor al or. Chişinău, strada Kuzneţk, casa nr.32, drept confirmare că el este editor şi redactor responsabil al cotidianului în limba moldovenească, cu denumirea “Basarabia”, autorizat pentru publicare, conform programei alăturate, în or. Chişinău, tipografia lui Şliomovici, cu preţul de abonare: 6 rub. pentru un an, 3 rub. pentru 1/2 ani, 1 rub. 50 cop. pentru 3 luni, 50 cop. pentru o lună, 3 cop. numerele separate în comerţul cu amănuntul, cu respectarea, până la publicarea noilor reguli privind presa, tuturor cerinţelor incluse în decretul Ţarului menţionat mai sus.
Chişinău, 18 martie 1906
Originalul a fost semnat de către Guvernatorul ad-interim al Basarabiei, vice guvernatorul Knoll şi Şeful cancelariei St.Cocerva.
Conform cu originalul:
Şeful cancelariei St. Cocerva
A controlat:
Adjunctul ad-interim al şefului cancelariei                   iscălitura 21
 
La 28 octombrie 1906, guvernatorul ad-interim al Basarabiei, şambelanul curţii imperiale, Al. Haruzin, i-a înmânat lui Em. Gavriliţă încă un certificat prin care i se permitea să insereze în paginile ziarului “Basarabia” “portretele activiştilor contemporani ai vieţii sociale şi a personalităţilor istorice, cât şi a schiţelor din viaţă”22. Acestea sunt documentele care au legitimat şi au permis publicarea ziarului “Basarabia” – un simbol al rezistenţei, al spiritului democratic, al demnităţii şi verticalităţii naţionale ale românilor basarabeni din perioada dominaţiei ţariste.
 
Note
1 Arhiva Istorică de Stat a Rusiei (A.I.S.R.), fond 776, inv.14, dosar 111, fila 1-2 verso.
2 Ibidem, dosar 112, fila 1-1verso.
3 Ibidem, fila 3.
4 Ibidem, fila 6-10 verso.
5 Ibidem, dosar 111, fila 11-12.
6 Ibidem, fila 3; dosar 112, fila 13-13 verso.
7 Ibidem, fila 111, fila 4-4 verso; dosar 112, fila 12-12 verso.
8 Ibidem, dosar 111, fila 5-5 verso.
9 Ibidem, dosar 112, fila 15-15 verso.
10 Ibidem, fila 19-19 verso.
11 Ibidem, dosar 111, fila 7.
12 Ibidem, fila 6-6 verso.
13 Ibidem, fila 8.
14 Ibidem, dosar 112, fila 16-17.
15 Ibidem, fila 21.
16 Ibidem, fila 20-20 verso.
17 Ibidem, fila 22.
18 Ibidem, dosar 111, fila 9-9 verso.
19 Ibidem, fila 9-9 verso.
20 Ibidem, fond, 776, inv. 16, partea I, dosar 380, fila1.
21 Ibidem, fila 2.
22 Ibidem, fila 4-5.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog