Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

Vocabule româneşti în povestirea Cântecul haiducului de Ivan Bunin

Nicolae DERGACI

Alte articole de
Nicolae DERGACI
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XI, 2001

Pentru tipar

“boier”, “sardar”, “ploscă” ...
 
După semnarea la 28 mai 1812 a faimosului tratat de pace de la Bucureşti, dintre Turcia şi Rusia, prin care Statul Moldovenesc fusese despicat în două, pământurile dintotdeauna româneşti dintre Prut şi Nistru au fost înstrăinate şi alipite la Imperiul Rus, care tindea să ajungă cu frontierele de sud până la Constantinopol – visul de aur neîmplinit al împăraţilor ruşi. Plaiul exotic al Basarabiei, bătut de valurile istoriei, deveni ţinta pelerinilor străini, mai ales din Rusia.
Unii au admirat aceste locuri din ferestrele vagonului, alţii au locuit (timp mai puţin sau mai mult îndelungat) pe meleagurile moldovene. Aici, la extremitatea de sud-est a imperiului, pelerinii constatau o altă civilizaţie decât în zonele meridionale limitrofe (Crimeea, Caucazul, ţărmul de nord al Mării Negre).
Realmente arealul basarabean i-a atras ca un magnet mai ales pe scriitorii ruşi. Unii au ajuns aici de voie, alţii de nevoie. Puşkin, de exemplu, fusese ostracizat, îndepărtat de saloanele Sankt-Petersburgului, adică a fost exilat în Basarabia, pe când Lev Tolstoi a traversat gubernia Basarabiei cu o unitate militară, care ţinea calea spre Balcani. Tânărul Alexei Peşkov (viitorul Maxim Gorki) a admirat plaiul nostru în anii când a cutreierat zone întinse din latitudini sudice (Basarabia, Caucazul de Nord). Pe Korolenko l-a preocupat destinul conaţionalilor săi stabiliţi cu traiul (din motive politice sau religioase) în sudul Basarabiei şi delta Dunării.
A poposit în Basarabia şi Ivan Bunin, cel mai pasionat pelerin dintre toţi condeierii ruşi. Realitatea basarabeană, locurile istorice, tradiţiile băştinaşilor au oferit scriitorului impresii puternice, pe care ulterior acesta le-a expus în minunata povestire Cântecul haiducului (“Pesnea o goţe”).
Se ştie cu certitudine, că la 28 mai 1913 fraţii Ivan şi Iuli Bunin s-au aflat la Odesa, de unde au pornit într-o călătorie pe mare şi Dunăre. Ambii au vizitat oraşele Samsun, Constantinopol, Constanţa, Bucureşti, Iaşi şi Chişinău1. După mulţi ani Ivan Bunin a descris această călătorie în notiţele sale (ca nişte nostalgice aduceri aminte) cu titlul comun “Provenienţa povestirilor mele”, care, din păcate, nu ne stau la dispoziţie. De altfel, nici în Rusia ele nu au fost publicate integral.
E posibil ca Bunin să fi vizitat Basarabia încă în anul 1895, când a călătorit pe Nistru şi a făcut un popas mai îndelungat la Cameniţa, unde s-a întâlnit cu literatorul M. N. Gherbanovski. Tot aici, pe malul Nistrului, Bunin a avut o întrevedere cu poetul Balmont.
Cercetătorul literar Gheorghe Bogaci e de părere că M. N. Gherbanovski a fost rudă directă cu scriitorul basarabean N. I. Gherbanovski (1800-1871), autor de versuri şi povestiri istorice inspirate din folclorul românesc (Fântâna Gheaurului, Papâluga, Movila lui Mâţişor, precum şi balada “Valea Albă” care proslăveşte eroismul neordinar al domnitorului Ştefan cel Mare2.
Se pare că aceste lucrări i-au servit lui Bunin drept imbold sau i-au trezit interesul faţă de folclorul românesc de expresie haiducească.
Dar poate că Bunin a trecut prin Basarabia în anul 1914, în drum spre patrie: “După Zagreb am pornit pe Dunăre, dar se îmbolnăvise nepotul Puşeşnikov; am lăsat nava şi am luat trenul... Bucureşti... Provincii româneşti... (Notiţe din agenda Verei Muromţeva-Bunin, soţia scriitorului)3. La crepusculul vieţii sale îndelungate Ivan Bunin, “punctând biografia” unor povestiri, scria: “Am început să scriu Cântecul haiducului în largul apelor oceanice, plutind spre Ceylon. Dar am schiţat doar începutul. Foarte straniu!”4. Ulterior, autorul mai revine la subiectul despre haiduc şi la 13 aprilie 1916, la o seară literară dedicată creaţiei sale, a dat citire povestirii despre răzbunătorul basarabean. În aceeaşi lună povestirea a apărut în ziarul “Orlovski vestnik”, publicaţie la care Bunin a debutat cu prima poezie.
Intenţionând parcă să tempereze curiozitatea viitorilor săi biografi şi critici, în notiţele despre provenienţa prozelor sale Ivan Bunin a lăsat să se înţeleagă că povestirile care-i poartă semnătura au la bază două elemente esenţiale: fantezia şi imaginaţia.
În pofida acestei afirmaţii, Cântecul haiducului mai are un pilon, un punct de sprijin: unele cercetări despre răzbunătorii basarabeni ale istoricului rus de origine basarabeană Alexandru Iaţimirski, în special studiul acestuia Povestiri despre haiducii Basarabiei, publicat în revista de prestigiu “Etnograficeskoe obozrenie” din martie 18955.
“Apele râului se duc spre mare. În fiece an, primăvara, înverzeşte pădurea dintre Nistru şi Răut. Acum o sută de ani primăvara n-a fost mai urâtă, dar dreptate pe pământ era mai puţină. Stăpâni peste Moldova erau turcii din Stambul şi turcii aşezau pe tronul Moldovei domnitori greci. Domnitorul trăia ca un sultan, boierul ca un domn, iar serdarul ca domnitorul şi boierul laolaltă. Numai haiducii apărau poporul şi adevărul lui Hristos”6 – în acest ritm accentuat de baladă purcede derularea subiectului despre haiducul anonim. Autorul caută să penetreze şi să înţeleagă “sufletul străvechilor lumi”, să desluşească destine şi să reconstituie tabloul acestui segment al istoriei noastre care se cheamă dominaţia fanariotă. Chipul haiducului la Bunin e cel care se desprinde din cântecele şi baladele populare “... generos şi blând cu cei săraci, necruţător cu cei puternici şi bogaţi” (p. 90). Acţiunile şi faptele sale sunt axate pe un cod deontologic bazat pe valori spirituale create de popor: “Nu era nici tâlhar şi nici ucigaş acel haiduc: urmărea pe hoţii de cai şi-i pedepsea, jefuia numai pe cei bogaţi, din pradă îşi lua numai a suta parte, restul îl împărţea celor nevoiaşi, ucidea numai când trebuia să se apere” (p. 90).
Ca moment esenţial consemnăm infiltrarea în textul povestirii despre haiduc a vocabulelor româneşti: goţ (hoţ) talgari (tâlhar), sardari (serdar) adaptate la fonetismul limbii ruse; altele au rămas intacte: armaş, ploscă, manta. Un şir de vocabule denumesc realităţi ale vremii: ceauş, pandur; pe alocuri, unde înţelegerea i s-a părut mai dificilă, Bunin a recurs la echivalente ruseşti (de exemplu, plosca, po-gospodski fleaga...).
Respectarea specificului local se vădeşte şi prin utilizarea unor expresii folclorice tradiţionale: “List zelionâi dikoi iabloni...” (Frunză verde măr sălbatic...).
Mai multe balade despre haiducii Codreanu, Novac, Tobultoc, Ursu, Grozovan etc. au conturat subiectul povestirii.
Un argument logic că Bunin l-a citit atent pe Iaţimirski e că ambii comit aceleaşi greşei, confundă semantica vocabulei vamiş (corect – vameş) cu ispravnic (şef al administraţiei şi al poliţiei din Moldova veche), iar sardari (serdar) nu e arendaş, ci comandant al armatei; arnaut nicidecum nu e detectiv (copoi), ci soldat mercenar (albanez) recrutat de domnii fanarioţi, servitori înarmaţi, ţinuţi de boieri mai ales pentru garda personală (apropo, funcţia lor au preluat-o astăzi bodyguarzii).
Incorectitudinile sunt dovezi concludente că Bunin a cunoscut baladele haiduceşti traduse şi publicate de Iaţimirski în reviste ruseşti.
Mai aducem şi alte argumente.
Să comparăm:
La Bunin: “Haiducul s-a înclinat şi a întrebat în şoaptă: Cine eşti, de ce eşti atât de palidă, indiferentă?
Femeia l-a privit sfioasă pe haiduc... şi n-a spus nici un cuvânt” (p. 92).
La Iaţimirski: “... el (haiducul) a dat cu ochii de o femeie cu faţa palidă şi obosită. Lângă ea – o fetiţă subţirică, jalnică. femeia zdrobită de durere privea spre altar. “De ce eşti atât de tristă?” – o întrebă Tobultoc. Femeia a oftat din greu şi cu lacrimi în ochi istorisi o întâmplare tristă...”7.
Motivele folclorului românesc au avut un ecou revelator în conştiinţa scriitorului, care la momentul valorificării subiectului despre haiduc avea deja o anumită experienţă scriitoricească (valoarea nu aşteaptă să fie măsurată de vârstă). În viziunea lui Bunin răzbunătorul acţionează în conformitate cu o etică derivată din raţiune, energie şi mărinimie sufletească.
De la un capăt la altul nuvela abundă de întrebări retorice adresate cititorului şi aluzii fine la moralul ridicat al protagonistului răzvrătit cu oscilaţii între zbucium şi suferinţă.
Adresându-se parcă unui ascultător imaginar, autorul nu uită să sugereze anumite deducţii şi răspunsuri logice.
Cercetătorul Gheorghe Bogaci e de părere că Bunin şi-a aplecat urechea la povestitorii noştri, a ascultat cu atenţie melodii populare, tânguitoare şi emotive, cântate de rapsozi.
Un cântec popular tradus şi prelucrat în proză de Iaţimirski se resimte în alineatul următor: “Haiducul stă într-un car tras de boi, rana-i sângerează. Alături păşeşte mama îndurerată; ea îi şterge rana şi-i roagă pe boii încornoraţi: “Mai încet păşiţi, vă rog, nu hurducaţi carul, în care fiul meu moare”. Şi carul începe să se legene ca o apă lină. Şi se aude şoapta haiducului: “Du-te, mamă, scumpa mea, fii fericită, pe mine lasă-mă cu tot cu rană, care mă arde ca focul” (p. 93).
Bunin îmbogăţeşte subiectul povestirii cu încă un cântec popular înregistrat de Iaţimirski de la ţăranca Elisaveta Balanari din satul Buicani (astăzi sector al Chişinăului). Versul “Frunza-n codru se dispică” scriitorul l-a tradus în felul următor: “Расступаются от слез и кодры” (p. 92).
Alte versuri:
“Când te plânge măiculiţa
Se dispică şi temniţa” –
Bunin, deşi adept al laconismului, le transpune în traducere liberă, desfăşurată: “Как заплакала мать гоца, задрожала его тесная темница, зашатались стены, затрещала ржавая оконная решетка. Как заплакала мать гоца, в прах рассыпались его оковы, вышел он на вольное поле и ударил ногой в землю... ” (p. 93).
Lacrimile mamei au puterea de a nărui zidurile închisorii şi haiducul îşi recapătă sfânta libertate care este una dintre sugestiile fine la care recurge autorul povestirii.
ivan Bunin a simţit pe viu fascinaţia portului naţional românesc (la Iaţimirski nu găsim descrierea vestimentaţiei haiducului).
“Ştiţi ce haină purta haiducul? Cea ce o poartă ciobenii. Era încălţat în opinci, îmbrăcat în cămaşă de câlţi, la brâu avea un cuţit, un pistol şi o ploscă... Pe cap purta o cuşmă de pelicică, pe umeri ţinea un suman (manta) de lână” (p. 90).
Portretul fizic al haiducului în viziunea lui Bunin e cu adevărat impresionant:
“... înalt şi subţire ca un plop, şi tare ca un stejar, puternic ca lupul, iute ca gândul, fierbinte ca dragostea faţă de fiinţa iubită, fidel ca moartea, cu cei săraci era generos şi duios; umerii... laţi, talia îngustă, musteţi lungi de culoare castanie-dechisă, culoarea feţei – un amestec de aur cu bronz, ochii ca para focului” (p. 91).
Un haiduc romantic, plin de farmec şi nobleţe!
Ivan Bunin îmbogăţeşte naraţiunea cu descrieri înmiresmate ale plaiului haiducesc. “... mergând noaptea pe malul râului vei vedea pe o stâncă gaura unei peşteri... Intrarea în peşteră e îngustă, cu pragul de piatră; lângă peretele din stânga vei vedea un hogeag de piatră; la peretele din dreapta – un pat tot din piatră; deasupra capului – nişe: cândva în ele erau icoane” (p. 90).
Aşa a văzut Bunin cu ochii săi ageri peştera lui Bichir de la marginea de sud a Sorocii, care a generat numeroase legende şi care poate fi admirată şi astăzi de călători.
Ca nimeni dintre clasicii ruşi, Ivan Bunin a fost înzestrat cu harul de a înţelege în profunzime caracterul şi experienţa spirituală a altor popoare. “Sunt condamnat să cunosc dorul tuturor ţărilor şi al tuturor vremurilor”, – se spovedeşte autorul în poezia Câinele (anul 1909).
Putem admite cu un înalt grad de certitudine că subiectul despre haiducul basarabean a fost însăilat după ce Bunin citise studiul lui Iaţimirski, publicat în revista “Etnograficeskoe obozrenie”. Finisarea a urmat numai după ce a vizitat Basarabia, în special Soroca cu cetatea ei oglindită în albia Nistrului, încărcată de istorie şi legende romantice.
Altoită pe rădăcinile folclorului românesc, povestirea Cântecul haiducului a prins multiple sclipiri de capodoperă pe strunele lirei lui Ivan Bunin. Această proză scurtă ca un imn preamăreşte viaţa, glorifică onestitatea, dragostea, întreg spectrul sentimentelor general umane.
Subiectul despre haiduc nu a rămas un episod uitat în conştiinţa lui Ivan Bunin. În anul 1931 Galina Kuzneţov, scriitoare rusă din prima emigraţie (câţiva ani ea a locuit în casa lui Bunin), a lăsat posterităţii unele frânturi şi amintiri ale scriitorului exilat: “Întotdeauna am dorit să înţeleg sufletul popoarelor din ţările prin care am călătorit... Am trecut prin Basarabia şi ca urmare am scris Cântecul haiducului ... Acolo e numai purul adevăr: şi în ce priveşte vocabulele, şi tonalitatea, şi imaginile”8.
Nici un alt scriitor rus nu a înţeles atât de profund folclorul românesc, nimeni altul dintre străini nu a prelucrat cântecele despre haiduci cu atâta corectitudine, pricepere şi respect ca Ivan Bunin, asigurând astfel o prezenţă trainică a motivelor desprinse din creaţia orală a poporului nostru în tezaurul literar universal.
 
Note
1 А. Баворенко, И.А.Бунин: материалы для биографии, М., 1967, р. 190. Vezi şi: “Литература и жизнь”, 1960, 5 august; Биографический словарь. Русские писатели (1800-1917), М., т. 1, 1989, p. 359.
2 Георге Богач, Источники “Песни о гоце” И. Бунина, “Кодры”, nr. 4, 1969, p. 136. Vezi şi: Nicolae Dergaci “Ты, лист зеленый дикой яблони”, nr. 1-2, 1995, p. 5-8.
3 Литературное наследство, т. 74, кн. 8, p. 160-161.
4 Литературное наследство, т. 74, кн. 1, p. 393.
5 “Этнографическое обозрение”, nr. 3, 1895, p. 13.
6 И. А. Бунин, Собрание сочинений в 6-ти томах, т. 4, 1988, p. 90. În continuare se va indica numai pagina.
7 Александр Яцимирский, op. cit., p. 14.
8 Литературное наследство, т. 74, кн. 2, p. 385-386.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog