Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LATINA GINTĂ E REGINĂ

Scriitori clasici despre latinitatea românilor

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XI, 2001

Pentru tipar

Dacii şi, mai ales, romanii sunt prezenţi, într-un fel sau altul, în creaţia majorităţii scriitorilor noştri clasici şi a unora dintre cei contemporani. Ar fi suficient, pentru început, să numim aici două capodopere – Rugăciunea unui dac de Mihai Eminescu şi Decebal către popor de George Coşbuc – pentru a învia în imaginaţia cititorului sentimentul de veneraţie, purtat de clasicii noştri nemuritori pe care i-a caracterizat o vitejie deosebită şi o credinţă nestrămutată în dăinuirea neamului.
O atenţie şi mai mare acordă scriitorii clasici romanităţii, altfel zis – latinităţii noastre. La drept vorbind, încă până la ei cronicarii moldoveni şi cei munteni au scris inspirat despre temeliile latine ale limbii române. Grigore Ureche: “Aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor de primprejur, măcar că de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. Cum spune şi la predoslovia letopiseţului celui moldovenescu de toate pre rându: ce fiindu ţara mai de apoi ca la o slobozie, de primprejur venindu şi descălecându, din limbile lor s-au amestecat a noastră: de la râmleni, cele ce zicem latină, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găină, ei zic galena; muierea, mulier; femeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, că de ne-am socoti pre amănuntul, toate cuvintele le-am înţelege”. Miron Costin: “Aşa şi neamul acesta, de care scriem, a ţărilor acestora numele drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de Traian şi cât au trăit până la pustiirea lor de pre aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramorăs şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin până astăzi... Şi aşa este acestor ţări – şi ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti – numele cel drept de moşie este român...”. Şi încă: “Neamul ţării Moldovei de unde să trăgănează?/ Din ţările Râmului, tot omul să crează./ Traian întâi, împăratul, supuind pre dahi,/ Dragoş apoi în moldoveni premenind pre vlahi.../ Moldovenii mainte de Dragoş Vodă să chema vlahi sau rumâni, de la Râm”.
Cronicarul muntean, stolnicul Constantin Cantacuzino şi-a exprimat în acelaşi sens convingerea privind originea comună a tuturor românilor: “Însă rumânii înţeleg, nu numai ceştia de aici (din Ţara Românească – I.C.), ce şi din Ardeal, carii încă mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă... Ce dară pe aceştia... tot români îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură” (sublinierea ne aparţine – I.C.).
Conştiinţa romanităţii noastre a fost exprimată cu toată claritatea şi de Dimitrie Cantemir, care în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor se adresa tuturor compatrioţilor săi: “Fraţilor romano-moldo-vlahilor... numele şi neamul dumneavoastră, carea de mult s-au descălecat şi de atuncea până acu necurmat lăcuieşte în Dachia, din tirania vechii uitări dezbătându-l, precum adevăraţi romani, de la Roma cetăţeni, şi din toţi ai Italiei lăcuitori aleşi ostaşi să fiţi”.
Dimitrie Cantemir vorbeşte despre caracterul romanic al limbii noastre şi despre folosirea alfabetului latin de către strămoşii noştri. “Înainte de soborul bisericesc de la Florenţa, observă el în capitolul al V-lea, Despre literele moldovenilor, din partea a III-a a lucrării sale Descrierea Moldovei, moldovenii foloseau litere latineşti, după pilda tuturor celorlalte neamuri al căror grai se trage din cel roman”.
Problema descendenţei limbii noastre din limba latină i-a preocupat, în mod cu totul deosebit, pe adepţii binecunoscutei Şcoli ardelene. Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi alţi savanţi de vază ai timpului au demonstrat cu lux de amănunte descendenţa romană a poporului nostru şi caracterul latin al limbii pe care o vorbim. Cu toate exagerările de care s-au făcut vinovaţi, adepţii Şcolii ardelene şi-au asigurat o importanţă principială în opera de clarificare exhaustivă a originii noastre.
Aici este locul să accentuăm încă şi încă o dată că latinitatea limbii române se manifestă puternic în structura gramaticală şi lexicală a acesteia. După cum susţin cercetătorii avizaţi, cuvintele latine, moştenite de noi, sunt răspândite pe tot spaţiul locuit de români, pe când elementele lexicale împrumutate domină în diverse teritorii aparte. În dialectul daco-român, de exemplu, sunt întrebuinţate azi circa 1500 de cuvinte de bază (cuvinte-tip) latine. O concluzie a lingviştilor contemporani e că limba română este mai apropiată de latina-mamă decât limbile romanice occidentale.
Oricum, Roma, Traian, limba latină au fost şi sunt pentru noi realităţi care ne provoacă sentimente de rudenie şi de legitimă mândrie. Pe deplin întemeiat Mihai Eminescu a evocat Roma şi pe urmaşii acesteia în vastul poem Memento mori şi, mai ales, în Scrisoarea III, în care măreţiei lui Traian şi a Romei a opus lipsa de normalitate a prezentului secolului al XIX-lea (“Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,/ Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!”) şi în care se întreabă retoric referindu-se la potentaţii zilei (“Voi sunteţi urmaşi ai Romei? Nişte răi şi nişte fameni./ I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”).
Descendenţa noastră din latini a fost prezentată în chip impresionant în diverse opere ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihail Kogălniceanu şi ale altor scriitori de frunte ai neamului românesc. Dar şi a unora din eşalonul al doilea al literaţilor din secolul al XIX-lea. De exemplu, D. Olănescu-Ascanio este încântat de străstrămoşii noştri în poezia sa Ginta latină. Acesta visa la “ziua când din Capitol / Eroica fanfară / Chema-va iar în jurul său / Pe cei cu dor de ţară, / De lângă Dunăre, Balcani / Şi Nistru, şi Carpaţi”, fiind convins că atunci “va alerga într-ajutor / O armie de fraţi / Şi va vedea atunci din nou / Cel soare cu ochi mari, / Că în nepoţi încă trăiesc / Străbunii legendari”. Este de-a dreptul imposibil să nu-l pomenim aici pe Andrei Mureşanu, autorul poeziei Un răsunet, devenită cu timpul imn al României. Vă aduceţi aminte strofa a doua? “Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume / Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman / Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume / Triumfător în lupte, un nume de Traian!”?
Totuşi, scriitorul care se remarcă magistral prin evocarea amplă şi măiestrită – în poezie şi în opere dramatice, deşi tot poetice, – a latinităţii noastre este Vasile Alecsandri. Om de cultură erudit şi patriot înflăcărat, cel mai mare poet român de până la Mihai Eminescu a prezentat cu multă inspiraţie şi cu o autentică ingeniozitate artistică destinele scriitorilor romani Horaţiu şi Ovidiu, în dramele sale Fântâna Blanduziei şi Ovidiu, oferind conaţionalilor noştri un exemplu de preţuire a înaintaşilor talentaţi şi demni de neuitarea noastră. În afară de aceasta, Vasile Alecsandri şi-a făcut un nume – nu numai în România – prin poezia sa de profund ecou în inimile tuturor celor conştienţi de latinitatea lor, Cântecul gintei latine. Pusă ulterior pe muzică, această lucrare poetică ne umple şi nouă, descendenţilor de azi din stirpea latină, inimile de mândrie şi recunoştinţă pentru gloria străstrăbunilor noştri. “Latina gintă e regină / Într-ale lumii ginte mari; / Ea poartă-n frunte-o stea divină, / Lucind prin timpii seculari./ Menirea ei tot înainte / Măreţ îndreaptă paşii săi. / Ea merge-n capul altor ginte / Vărsând lumină-n urma ei”.
Că Vasile Alecsandri se arată exaltat de succesele de tot soiul ale gintei din care descindem, e în firea lucrurilor. Or, scriitorul evidenţiază şi fermitatea ei când vine vorba despre apărarea cinstei sale în caz de necesitate: “Latina gintă are parte / De-ale pământului comori / Şi mult voios ea le împarte / Cu celelalte-a ei surori. / Dar e teribilă-n mânie / Când braţul ei liberator / Loveşte-n cruda tiranie / Şi luptă pentru-al său onor”. Concluzia, exprimată plastic şi inspirat, a clasicului nostru e că ginta latină şi-a împlinit menirea lăsată ei de însuşi Dumnezeu: “În ziua cea de judecată, / Când faţă-n cer cu Domnul sfânt / Latina gintă-a fi-ntrebată / Ce a făcut pe-acest pământ, / Ea va răspunde sus şi tare:/ “O, Doamne,-n lume cât am stat, / În ochii săi plini de-admirare / Pe tine te-am reprezentat!”.
În felul acesta scriitorii noştri clasici – şi nu i-am numit, evident, pe toţi – ne servesc drept exemple de nepoţi şi strănepoţi, demni şi recunoscători ai unui popor care a strălucit odinioară printre celelalte seminţii ale lumii şi pentru evocarea căruia – sub diferite forme – au găsit modalităţi literare şi publicistice incitante, capabile să ne instruiască corect şi să ne producă satisfacţie estetică.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog