Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONFLUENŢE

Capul sau pajura?

Octavio PAZ

Alte articole de
Octavio PAZ
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XI, 2001

Pentru tipar

Încep şi reîncep. Dar nu avansez. Când ajung la literele fatale pana mea ezită: o prohibiţie implacabilă îmi barează drumul. Mai ieri, învestit cu depline puteri, scriam cu uşurinţă despre orice: o frântură de cer, un zid neînfricat în faţa soarelui, o pasiune efemeră... Toate îmi foloseau: zefirul vântului, poemul miraculos al păsării, prezenţa apei, tainele pietrei. O, adolescenţă – pământ desţelenit, suflet posedat de o idee fixă, corp tatuat de imagini, cicatrice strălucitoare! Toamna argintie păstorea râuri întinse, purta splendori în pliscuri de aur, sculpta plenitudini în Valea Mexicului, fraze înaripate, scrise de condeiul luminii pe blocurile limpezi ale uitării.
Azi însă lupt, de unul singur, doar cu un cuvânt, în ale cărui mreji mă zbat precum captivul: capul sau coroana, capul sau pajura?
 
 
Între piatră şi floare
 
    Lui Teodoro Cesarman
 
III
Între piatră şi floare e omul:
naşterea care duce spre moarte,
moartea care ne duce spre naştere.
 
Omul
peste această ploaie de pietre,
ca un râu între două flăcări,
ca o floare ce învinge furtuna,
ca o pasăre-soră cu fulgerul;
omul cu toate nevoile lui.
 
Agava,
excelentă lecţie de geometrie
peste culoarea galbenă-brună.
Agricultură, comerţ şi limbaj.
Agava, plantă din fibre,
catalizator în Bursa de stat,
falnic, vivace simbol,
timp ce se acumulează,
timp ce se risipeşte.
Setea şi planta,
planta şi omul,
omul cu grijile lui cotidiene.
 
Din secol în secol,
alergi insistent la trap
ca armăsarul îndărătnic.
Zilele tale sunt imense ca anii,
ele îţi marchează pasul,
nu ceasul bancherului
şi nici al şefului;
doar soarele este stăpânul tău,
şi ziua de lucru e din zori până-n seară,
iar simbria ta e sudoarea,
roua dimineţilor,
care devine coroană transparentă
în calvarul tău cotidian,
deşi chipul nu ţi-l găsim
pe tablourile din Verónica;
faţa ta e ca soarele şters de pe monede;
tu vorbeşti o limbă necunoscută
de acei care te vorbesc de pe amvoane
şi jură, zadarnic, în numele tău tutorii viitorului,
executorii testamentari ai oaselor tale;
cuvântul tău e un arbore cu rădăcini acvatice,
e fluviul subteran al sufletului,
iar vorba ta umblă desculţ,
în vârful degetelor, de la o linişte
către alte linişti;
eşti resemnat şi trăsnit ca o pasăre...
 
VI
Banul şi roata lui,
banul şi numerele false,
banul şi multiplele lui spectre.
 
Banul e o fastuoasă geografie:
munţi de aur şi bronz,
râuri de argint şi de nichel,
arbori uriaşi de jad,
frunzişul lor monetar.
 
Grădinile lui sînt aseptice,
Primăverile – congelate,
florile-i sînt cristale fără de miros,
păsările lui zbor în ascensor,
iar anotimpurile lui se învîrt după ceas.
 
Planeta devine ban,
banul devine număr,
numărul înghite timpul,
timpul înghite omul,
banul înghite timpul.
Moartea e un vis nevisat de bani.
Banul nu zice tu eşti,
banul întreabă cât?
 
Mai rău decît a nu avea bani
e să ai prea mulţi bani.
 
A şti să numeri nu înseamnă a şti să cânţi.
 
Bucuria sau durerea
nu se cumpără, nici nu se vinde.
 
Piramida ignorează banul;
şi idolul, şi vrăjitorul,
şi Fecioara, şi copilul
şi sfântul îl neglijează.
Analfabetismul e o disciplină
mereu ignorată de ban.
 
Banul deschide uşile casei regale,
dar închide porţile inimii.
Banul este marele scamator
care evaporă tot ce atinge:
sângele şi sudoarea ta,
gândul şi lacrima.
Banul te face nimic.
Noi cu toţii construim
palatul banului – Marele ZERO.
 
Nu munca, ci banul este pedeapsa.
Munca ne alimentează şi ne dă aşternut;
banul e păianjen, iar omul e muscă.
Munca produce lucrurile,
iar banul suge sângele din ele.
Munca este casa şi masa noastră,
însă banul n-are trup, nici chip şi nici suflet.
Banul usucă sângele
de pe creierul omului.
 
Banul e scara timpului, împletită din luni şi din ani,
iar acolo, sus de tot, locuieşte nimeni –
monument pe care moartea îl înalţă doar morţii.
 
                                            Mérida, 1937/ México, 1976

 

 
 
Dincolo de iubire
 
Toate ne ameninţă:
timpul care împarte pe viu,
precum macetele vipera,
pe cel care-am fost de cel ce voi fi,
conştiinţa şi transparenţa străbătută,
ochii, orbiţi de lumină,
numele noastre, ce se înalţă între tu şi eu,
aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetă.
Nici visul cu imaginile răzbite,
nici delirul cu spuma-i profetică,
nici iubirea cu dinţi şi cu unghii,
nici ele nu ne ajung.
Dincolo de noi, la frontierele lui a fi şi a se afla,
ne cheamă o viaţă mai blândă.
 
Afară, noaptea respiră, cucereşte tării
doldora de frunzişuri, de oglinzi ce reflectă
fructe, gheare şi ochi,
de corpuri, făcându-şi drum spre alte corpuri.
 
Culcă-te aici, pe litoralul spumos,
nu cădea în melancolie:
tu de asemenea aparţii astei nopţi.
Răspândiţi-vă, zori, respiraţi,
pulsează, o, stea fragmentară,
cupă a zilei ce naşte,
pâine care înclini balanţa spre auroră,
pauză de sânge între prezent
şi alte noţiuni neconcepute.
 
 
Scris cu cerneală verde
 
Cerneala verde generează grădini,
păduri şi imaşuri,
cuvinte ce par a fi arbori,
fraze asemănătoare constelaţiilor verzi –
retorică pletoră unde literele cântă.
 
Alunece slovele peste albul imens
ca frunzişul mânat de stihie,
ca iarba ce-acoperă statuile,
ca cerneala mea pe hârtie.
 
Mâinile, talia, gâtul şi sânii,
fruntea senină ca marea;
dinţii ce muşcă firul de iarbă,
ochii scrutând depărtarea.
 
Corpul tău e numai semne verzi,
cum tulpina copacului de lăstari e plină.
Nu-ţi fă inimă rea de mica cicatrice:
te uită cerul şi verdele-i tatuaj de stele!
 
 
Piatră nativă
 
            Lui Roger Munier
 
Lumina pustieşte tăriile
Mulţimi de imperii căzânde
Ochiul, acostat de lumină, ezită
 
State enorme cât insomnia
Caldarâm din oase
 
Toamnă fără sfârşit
Setea-şi descoperă izvoarele ei ascunse
Ultimul propovăduitor predică în pustiu
 
Închide ochii şi ascultă cum cântă lumina:
Amiaza îşi face cuib în timpanele tale
 
Închide şi deschide ochii:
Nu mai e nimeni pe lume,
nici chiar tu
Ceea ce nu-i piatră
e lumină, lumină...
 

Itzpapálotl*
 
Ei îmi uciseră fraţii, copiii şi rudele. Începui să plâng pe malul lacului Texcoco. Din Muntele Stâncos urcau aburi deşi de silitră. Mă luară încetişor şi mă puseră în tinda Catedralei. Devenii atât de mică şi atât de gri, încât mulţi mă confundau cu o grămăjoară de praf. Da, eu însămi, mama cremenei şi a stelei, cea rămasă grea de la lumină, am devenit deodată o pană albastră, căzută din aripa păsării printre muri. Pe timpuri dansam cu piepţii dezgoliţi, învârtindu-mă mult, până oboseam; apoi îmi creşteau frunze, înfloream şi făceam fructe. În pântecul meu se zbătea vulturul. Eu eram muntele care generează în vis, eram focul din vatră, eram cazanul primordial unde se coace omul şi devine mai om. În noaptea cuvintelor decapitate eu şi surioarele mele ne luam de mâini şi dansam şi cântam în jurul literei “I”, acest turn solitar de la poalele alfabetului satinat. Iată câteva rânduri:
Cântă în verdele peren
lumina în aură îmbrăcată,
lumina decapitată.
Îmi amintesc că ne ziceam: o cărare dreaptă nu te conduce nicicând spre iarnă. Iar acum îmi tremură mâinile şi cuvintele îmi atârnă de buze. Dă-mi un scăunel şi puţină căldură.
Pe timpuri mă renăşteam din propria-mi suflare, dansam pe lama pumnalului şi dispăream pe uşa tainică a oglinzii mele. Eu eram amiaza tatuată, eram miezul nopţii nud, mica insectă de jad, care cânta prin ierbi, binecuvântând răsăritul soarelui, în ciuda bufniţei ce convoca morţii. Eu mă îmbăiam în cascada soarelui, în mine însămi, mă înecam în propria-mi splendoare. Eu eram cremenea care zgârie norii negri şi groşi, deschizând portalurile averselor. Eu sădeam grădini de foc şi de sânge sub cerul Sudului. Ramurile arborilor de mărgean mai mângâie şi azi frunţile îndrăgostiţilor. Acolo iubirea e o întîlnire a doi aeroliţi în mijlocul cerului, iar nu îndărătnicia pietrelor în frecare pentru a-şi smulge un sărut, care scapără şi scoate scîntei.
Fiecare noapte e o pleoapă nestrăbătută încă de spini; ziua e o poveste lungă despre propria-i istorie divizată în monede de alamă. Sunt plictisită de pietricelele risipite în praf. Sunt obosită de acest solitar trunchiat. Ferice de scorpie, care îşi devoră odraslele! Ferice de păianjen. Ferice de şarpe, care îşi schimbă veşmîntul. Ferice de apa care se bea pe sine. Când o să mă sfâşie aceste imagini? Când m-oi prăbuşi cu totul în ochii aceştia pustii?
Sunt singură şi abătută, grăunte de porumb, desprins de pe ştiuletele timpului. Aruncă-mă printre cei împuşcaţi şi voi răsări din ochiul căpitanului. Plouă-mă, soreşte-mă! Trupul meu arat de-al tău trup va deveni un câmp unde arunci un grăunte, dar strângi o sută. Aşteaptă-mă la capătul celălalt al anului: o să mă găseşti ca pe un fulger rătăcit la marginea toamnei. Atinge sânii mei de iarbă. Sărută-mi pântecul – această piatră a sacrificiilor. În buricul meu îşi găseşte tihnă vârtejul: eu sunt centrul fix care mişcă dansul. Arzi, cazi în mine: eu sunt groapa de var nestins, care lecuieşte oasele zbuciumului tău. Mori pe buzele mele. Naşte-te în ochii mei. Din trupul meu răsar imagini: bea din apele-acestea, aminteşte-ţi de ce ai uitat născându-te. Eu sunt rana ce nu se cicatrizează, sunt mica piatră solară: dacă mă atingi, se aprinde o lume.
Ia colierul meu din lacrimi. Te aştept la marginea opusă a timpului, unde lumina durează regnul fericirii: învoirea gemenilor inamici, unde apa, strecurându-se printre degete, este gheaţa împietrită ca regele în propriul orgoliu. Acolo îmi vei desface corpul în două ca să descifrez buchiile destinului tău.
 
Prezentare şi traducere din limba spaniolă de Ion Reniţă
 
* Zeiţă confundată adesea cu Teteoinan şi Tonantzin, divinităţi feminine, contopite în cultul mexicanilor, care din secolul XVI o profesează pe Fecioara Guadalupe.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog