Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GALERIA „L.R."

Profesorul Valeriu Rusu, dialectolog

Vladimir ZAGAEVSCHI

Alte articole de
Vladimir ZAGAEVSCHI
Revista Limba Română
Nr. 4-8, anul XI, 2001

Pentru tipar

Pe profesorul Valeriu Rusu l-am cunoscut încă prin anii 60 din lucrările ştiinţifice publicate de Domnia sa în revistele de lingvistică de la Bucureşti (“Limba română”, “Studii şi cercetări lingvistice”, “Revue roumaine de linguistique”etc.), care, ca şi alte publicaţii periodice şi cărţi, au început, în anii “dezgheţului hruşciovist”, să treacă Prutul şi să ajungă, în felul acesta, pe poliţele bibliotecilor noastre.
Valeriu Rusu s-a format de la bun început ca specialist în dialectologie şi în geografia lingvistică, consacrându-şi o viaţa acestui domeniu de o importanţă primordială pentru lingvistica românească, pentru cea comparată şi generală. Or, fără cunoştinţe profunde, sigure şi autentice în domeniul dialectologiei şi al geografiei lingvistice nu pot fi rezolvate chestiuni legate de etimologie, de gramatică istorică, de istorie a limbii în general, de limbă contemporană chiar, de lingvistică comparativ-istorică şi contrastivă, de ortografie (spre exemplu, cazul cu formele pâine, câine, mâine şi alte ortograme, care nu prind rădăcini, deoarece nu s-a ţinut cont de datele geografiei lingvistice), de ortoepie şi altele. Avea deci perfectă dreptate profesorul moscovit S.B. Bernştein, când afirma, cu toată convingerea, că fără materialele Atlasului lingvistic român nu se poate scrie o istorie a limbii române bazată pe principii ştiinţifice riguroase.
În afară de cele spuse, nu încape nici o îndoială că în bogăţia şi varietatea materialului dialectal, cuprins în atlasele lingvistice româneşti, în textele dialectale şi în glosarele regionale, e oglindită, de asemenea, expresivitatea graiurilor noastre populare şi, prin urmare, forţa creatoare a limbii române. Nu întâmplător scriitorii noştri, clasici şi contemporani, au fost atât de încântaţi de frumuseţea şi melodicitatea limbii române, scriind că “românul s-a născut poet” (V. Alecsandri), că mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim” (G. Sion), că “limba noastră-i o comoară în adâncuri înfundată, un şirag de piatră rară pe moşie revărsată” (A. Mateevici) ş.a. În această ordine de idei, Valeriu Rusu e şi poet, e un îndrăgostit de poezie, în special de poezia lui Eminescu, din care a făcut traduceri în limba franceză, antrenându-i şi pe studenţii de la Universitatea din Aix-en-Provence –Marseille în acest lucru de creaţie. Domnia sa a tradus, de asemenea, din poezia contemporană basarabeană, publicând o culegere bilingvă româno-franceză, prezentându-se astfel ca un ambasador (cum este numit D-lui, pe bună dreptate) al literaturii şi culturii româneşti în Occident.
Valeriu Rusu s-a născut la 9 septembrie 1935 în satul Mihăileanca, judeţul Hotin (actualmente jud. Edineţ, Republica Moldova). Primele două clase primare le face în satul natal, restul studiilor le continuă peste Prut, în România, unde, la vârsta de numai nouă ani, este nevoit să se refugieze împreună cu toată familia de teama eventualelor deportări şi represalii din anul 1940. Ei bine, cu tot tragismul acestor strămutări de pe locurile de baştină, Valeriu Rusu a beneficiat, faţă de noi cei rămaşi, de o serie de avantaje dintre cele mai sfinte: de a-şi vorbi corect şi nestingherit limba, de a o numi cu numele ei adevărat, de a învăţa istoria nefalsificată a neamului, de a-şi iubi neamul fără riscul de a fi etichetat ca naţionalist, a avut posibilitatea să cunoască în profunzime operele marilor scriitori români, clasici şi contemporani.
A absolvit Liceul “Mihai Viteazul” din Bucureşti (1953), apoi Facultatea de Litere a Universităţii “C.I. Parhon” din Bucureşti (1958). Aici, la Universitatea din Bucureşti, a avut fericita ocazie de a-i avea ca dascăli pe marii reprezentanţi ai lingvisticii şi ai literaturii române: academicienii Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, George Călinescu, Tudor Vianu, profesorii Boris Cazacu, basarabean şi el de prin părţile Orheiului, cunoscut dialectolog, apoi Tache Papahagi, dialectolog, autor al Dicţionarului dialectului aromân, general şi etimologic (Bucureşti, 1963, 1263 p. plus 30 de fotografii originale) şi al monografiei “Graiul şi folklorul Maramureşului”(Bucureşti, 1925) şi alţii.
După absolvirea Universităţii din Bucureşti, Valeriu Rusu este invitat în calitate de cercetător ştiinţific la Centrul de Fonetică şi Dialectologie, condus de academicianul Al. Rosetti (azi Institutul de Fonetică şi Dialectologie “Al. Rosetti”). În anul 1969 Valeriu Rusu devine şef al Secţiei de Dialectologie al aceluiaşi Centru/Institut. Tot în cadrul Institutului de Fonetică şi Dialectologie susţine teza de doctor pe tema: “Graiul din nord-vestul Olteniei. Fonetica. Consideraţii fonologice”, avându-l ca îndrumător ştiinţific pe acad. Al. Rosetti. În anul 1971, la Editura Academiei Române, teza vede lumina tiparului sub formă de monografie.
Valeriu Rusu a scris şi a publicat numeroase studii şi articole, bazate pe material dialectal autentic, cules personal pe teren. Domnia sa a cunoscut “munca grea şi plină de privaţiuni a anchetelor”, cum numea, pe bună dreptate, Sextil Puşcariu lucrul pe teren al exploratorilor-dialectologi. Şi această sarcină a dus-o pe umerii săi până la sfârşit cu o deosebită dăruire.
Fiind o fire ageră, înzestrat cu o vocaţie de cercetător şi cu o putere de muncă impresionantă, Valeriu Rusu a participat activ la elaborarea mai multor lucrări de mare anvergură şi de o importanţă remarcabilă pentru dialectologia românească şi romanică.
Împreună cu un colectiv de dialectologi de la Bucureşti (Teofil Teaha, Ion Ionică) şi de la Cluj (Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan), sub conducerea acad. Em. Petrovici şi a prof. Boris Cazacu, membru corespondent al Academiei Române, Valeriu Rusu participă ca autor la întocmirea Chestionarului “Noului atlas lingvistic român pe regiuni”, publicat în revista “Fonetică şi dialectologie” (vol. V, 1963, p. 157-271). Necesitatea elaborării unor atlase lingvistice regionale era dictată de faptul că de la efectuarea anchetelor de către Sever Pop şi Emil Petrovici (publicate, resp., în ALR I şi ALR II) se scurseseră mai bine de 30 de ani. Faţă de atlasele precedente, NALRR prevedea o reţea mult mai deasă de localităţi anchetate şi un număr mai mare de întrebări în chestionar. Atlasele lingvistice preconizate presupuneau cercetări în adâncime, iar pe baza materialelor adunate puteau fi aduse precizări noi în legătură cu dinamica limitelor dialectale.
Valeriu Rusu a participat ca anchetator şi ca autor la elaborarea Noului atlas lingvistic român. Oltenia, alături de Teofil Teaha şi Ion Ionică, sub conducerea prof. Boris Cazacu. NALR. Oltenia a apărut integral în 5 volume: vol.I – în 1967; vol.II – în 1971; vol.III – în 1974; vol.IV – în 1980 şi vol.V – în 1984. Apoi, împreună cu un colectiv mare de anchetatori (Teofil Teaha, Mihai Conţiu, Ion Ionică, Paul Lăzărescu, Bogdan Marinescu, Nicolae Saramandu, Magdalena Vulpe), participă la întocmirea Atlasului lingvistic român pe regiuni. Muntenia şi Dobrogea, ale cărui prime două volume au apărut în 1999. În noiembrie 1996, când pentru prima dată, după 52 de ani, şi-a revăzut baştina, Valeriu Rusu avea să mărturisească: “Am făcut cercetări în sute şi sute de sate ca dialectolog, adică am studiat graiurile şi dialectele româneşti. ...Am bătut sute şi sute de kilometri, e aici condensată marea bogăţie sufletească cu care m-am ales şi cu care am dreptul să mă laud. Din această zestre trăiesc, mă hrănesc ca om de ştiinţă” (vezi “Moldova Suverană”, 20 noiembrie 1996, p. 3).
Având o experienţă bogată de lucru pe teren şi o bună pregătire teoretică şi metodologică în domeniul dialectologiei şi al geografiei lingvistice, Valeriu Rusu scrie şi publică la Bucureşti, în 1977, Introducere în studiul graiurilor româneşti, şi la Bologna, – Dialectologia generală, care suferă cinci ediţii succesive, din 1985 până în 1989, în limba italiană. Este vorba de o propedeutică în disciplina dată unde sunt tratate, în cunoştinţă de cauză, chestiuni dintre cele mai numeroase şi mai variate, legate de dialectologie ca disciplină lingvistică, prezentându-se şi un microglosar care include, în primul rând, termeni de bază utilizaţi în dialectologie.
O lucrare de mari proporţii (circa 1000 pagini), care supune analizei un material dialectal enorm şi variat, publicat şi nepublicat încă, şi care constituie o sinteză a muncii mai multor generaţii de dialectologi români, este Tratatul de dialectologie românească (Craiova, 1984), elaborat de un colectiv de autori, sub conducerea profesorului Valeriu Rusu. Totodată, dumnealui semnează mai multe capitole cu caracter teoretic şi metodologic: Coraportul dialectologic – geografie lingvistică; Consideraţii asupra structurii dialectale a limbii române; Criterii pentru explicarea formării limbii române şi a poporului român în perspectiva geografiei lingvistice şi a geografiei umane ş.a.
Pronunţându-se, în calitate de dialectolog, asupra structurii dialectale a limbii române, Valeriu Rusu susţine clar şi univoc, alături de alţi lingvişti, români şi străini, că în Romania orientală există un singur idiom romanic unitar – româna şi că aromâna, meglenoromâna şi istroromâna sunt dialecte ale limbii române, nu limbi de sine stătătoare. Domnia sa respinge ideile unor lingvişti care îşi propun să demonstreze existenţa a nu mai puţin de şase limbi în Romania orientală (româna, moldoveneasca, aromâna, meglenoromâna, istroromâna şi dalmata). De aici reiese că nu mai poate fi nici vorbă de existenţa unei “limbi moldoveneşti”, alături de română. Şi aceasta Valeriu Rusu o spunea pe la începutul anilor 80.
Susţinând împărţirea dacoromânei în cinci subdialecte (muntean, moldovean, bănăţean, crişan şi maramureşean), recunoscute de majoritatea cercetătorilor şi devenite “clasice”, Valeriu Rusu crede că la rangul de subdialecte ale limbii române ar putea fi ridicate, de asemenea, graiul din Transilvania şi graiul din Ţara Oaşului, deoarece aceste arii prezintă profiluri dialectale distincte. După părerea prof. Valeriu Rusu, structura dialectală a dacoromânei rămâne în continuare o problemă deschisă.
În concluzie, putem spune că profesorul Valeriu Rusu este unul dintre cei mai talentaţi, mai harnici şi mai activi dialectologi români, un bun organizator de colective, care a realizat lucrări de o inestimabilă valoare pentru dialectologia şi lingvistica românească.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog