Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

STAREA DE VEGHE

“Transnistria a fost creată în scopuri diversioniste şi de şantaj la adresa Basarabiei, tocmai pentru a împiedica apropierea acesteia de România!”

David CÂMPEANU

Alte articole de
David CÂMPEANU
Revista Limba Română
Nr. 4-8, anul XI, 2001

Pentru tipar

Interviu cu dl David Câmpeanu, istoric, analist politic în problema Basarabiei
 
– Domnule Câmpeanu, aş dori să ne oprim mai întâi asupra problemei transnistrene şi asupra dificultăţilor create Republicii Moldova prin declanşarea conflictului din această zonă. vă rog să facem pentru început o precizare: ce înseamnă Transnistria?
– Transnistria... Nu ştiu dacă putem face un istoric sau dacă putem merge prea departe în trecutul ei, Transnistria fiind o fâşie de pământ cu o istorie recentă, dacă putem spune aşa, în accepţiunea actuală. mă refer la Transnistria ca “organizare statală”. E vorba de republica Moldovenească Nistreană. Aşa se numeşte regiunea “oficial”: R.M.N. deci, este o fâşie de pământ care se întinde de-a lungul Nistrului, pe cea mai mare parte a graniţei Republicii Moldova cu Ucraina. Are o populaţie de circa 600.000 de locuitori, dintre care cei mai mulţi sunt ruşi şi ucraineni, iar în jur de 40 la sută sunt români – populaţie autohtonă – moldoveni, după cum se autointitulează ei. Deci, nu putem merge prea departe cu Transnistria în istorie, întrucât ideea de “formaţiune statală” a acestui teritoriu a apărut în anul 1990, odată cu transformările care au avut loc în R.S.S. Moldova (Basarabia – D. C.). Ne referim la declanşarea mişcării de eliberare naţională, la adoptarea legislaţiei lingvistice – respectiv revenirea la alfabetul latin în locul celui chirilic. Din acel moment începe să se contureze o mişcare separatistă în stânga Nistrului, iar cauzele invocate de iniţiatorii creării acestei formaţiuni statale nerecunoscute sunt două: legislaţia lingvistică şi pericolul revenirii Basarabiei la Patria-Mamă.
Conflictul care a luat naştere de aici nu a avut un caracter etnic, ci unul exclusiv politic: este vorba de mişcarea naţională din Basarabia, care luase amploare, şi temerea Moscovei că Basarabia va putea reveni la România, mişcarea separatistă dezvoltându-se cu sprijinul direct al Moscovei şi al Armatei a 14-a, staţionată în stânga Nistrului.
A fost declanşat conflictul militar şi a fost susţinută crearea Transnistriei, ca un fel de stat-tampon, dar mai mult cu scopuri diversioniste şi de şantaj la adresa Basarabiei, tocmai pentru a împiedica apropierea acesteia de România. Prin urmare, nu se poate vorbi de un grup etnic împotriva altui grup etnic, ci de o confruntare practic făţişă între Rusia (aflată într-un moment de slăbiciune şi derută, după destrămarea Uniunii Sovietice între 1991-1992) şi Basarabia, care cunoştea o mişcare de renaştere naţională în plin avânt.
– Ce reprezintă Transnistria pentru Republica Moldova?
–Pentru Republica Moldova Transnistria are o importanţă deosebită, deoarece, dacă privim problema doar din punct de vedere economic, constatăm faptul că autorităţile sovietice au concentrat aici o mare parte din potenţialul economic al R.S.S. Moldova (aproximativ 40 la sută). Tiraspolul este un nod de cale ferată foarte important. cea mai mare parte a legăturilor Republicii Moldova cu federaţia Rusă, Ucraina şi republicile din Caucaz se fac prin acest punct. Este şi un nod de drumuri rutiere care trec prin Tighina-Tiraspol şi de acolo mai departe. Tot în stânga Nistrului se află şi o mare parte a sistemului energetic al republicii Moldova.
– Unii istorici români au susţinut ideea conform căreia în Transnistria a avut loc, de fapt, un război nedeclarat oficial între Federaţia Rusă şi republica Moldova pentru controlul unei zone strategice.
–Într-adevăr, nu există o declaraţie de război. Conflictul a plecat de la nişte provocări. Astfel de situaţii sunt bine cunoscute în istorie. Chiar şi în al doilea război mondial, Germania hitleristă a înscenat unele provocări la graniţele unor state din Europa Centrală, motiv ce “justifică” intervenţia militară şi ocuparea acestora.
Provocările organizate de forţele separatiste transnistrene au fost sprijinite de Moscova, prin intermediul armatei a 14-a, care staţiona şi staţionează acolo şi astăzi, ajutate de cazaci şi, practic, în felul acesta s-a putut declanşa războiul. Or, evenimentele derulate în această zonă pot fi calificate drept război în toată regula. În consecinţă, a fost creată Republica Moldovenească Nistreană, care serveşte de minune intereselor Federaţiei Ruse. Astfel, prin crearea Transnistriei ca stat-fantomă în această zonă se urmăreşte practic controlul asupra Republicii Moldova, a gurilor Dunării şi, dacă privim mai departe, asupra Balcanilor.
Pe de altă parte, să nu uităm faptul că Transnistria face parte dintr-un “cordon sanitar” al Federaţiei Ruse ce mai include Kaliningradul şi Simferopolul (Crimeea), prin care se asigură protecţia Rusiei, în contextul în care NATO se apropie tot mai mult de graniţele ei.
– Mulţi veterani basarabeni ai războiului din Transnistria au acuzat conducerea de la Chişinău, de la acea dată, de ezitare şi decizii contradictorii. A existat acest fenomen şi dacă da, atunci ce factori l-au generat?
– Putem spune că războiul din 1992, care, practic, s-a declanşat la începutul lui martie şi a durat până la începutul lunii iulie, încheiat prin convenţia Elţân-Snegur, a fost un război foarte ciudat. Republica Moldova nu avea constituite în acel moment forţele armate. La război au participat trupe ale Ministerului de Interne, dar ponderea au avut-o voluntarii, adică oamenii simpli, obişnuiţi, care s-au înrolat pentru a apăra integritatea Republicii Moldova. deci, neexistând o armată, sigur că s-au semnalat tot felul de stângăcii şi decizii eronate în perioada ostilităţilor, aşa explicându-se şi faptul că, pe lângă teritoriul din stânga Nistrului, aşa-numita R.M.N., Moldova a pierdut şi localităţi din dreapta Nistrului, care se află şi azi sub autoritatea administraţiei separatiste şi nu sub jurisdicţia Chişinăului. Mă refer aici la un oraş foarte important – Tighina (Bender), unde autorităţile de la Chişinău n-au jurisdicţie şi nu pot intra. recent, preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, a proiectat să se deplaseze la Tighina, la o comemorare, mă refer la o dată foarte apropiată – 19 iulie 2001. El însă a fost împiedicat să pătrundă în oraş de către autorităţile separatiste, deci nu a putut să meargă la o adunare de comemorare a victimelor căzute pentru apărarea integrităţii teritoriale a republicii Moldova, pe un teritoriu considerat ca aparţinând Republicii Moldova. Închipuiţi-vă în ce situaţie umilitoare se află autorităţile de la Chişinău, în raport cu cele de la Tiraspol, în propria lor ţară!
Lipsa de organizare şi de dotare, a experţilor şi a specialiştilor au dus la înfrângerea Republicii Moldova în conflictul cu transnistrenii, care aveau alături armata a 14-a rusă – bine dotată, cu cadre instruite şi care ştiau să “conducă” ostilităţile pe câmpul de luptă.
– În conflictul de pe Nistru au pătimit mulţi basarabeni. Unul dintre ei este şi Ilie Ilaşcu, considerat adevărat erou.
–Da, Ilie Ilaşcu este un erou! El a fost unul dintre voluntarii care şi-au sacrificat viaţa şi libertatea pentru un ideal sfânt: apărarea integrităţii teritoriale a republicii Moldova. Ilie Ilaşcu a fost în primul rând un prizonier de război. A devenit un erou pe măsură ce a fost condamnat de un tribunal nerecunoscut de nimeni şi pe măsură ce a fost ţinut în închisorile separatiştilor timp de nouă ani.
Dar Ilie Ilaşcu este un erou pentru români, în general, nu pentru republica Moldova, deoarece dacă ar fi fost un erou pentru aceasta formaţiune statală, preşedinţii şi conducerea politică a republicii Moldova s-ar fi străduit să-l prezinte ca pe un erou, să-l elibereze din închisorile din Transnistria şi nu l-ar fi folosit ca pe un instrument de luptă politică în timpul campaniilor electorale.
Azi, Ilie Ilaşcu este uitat în republica Moldova, deoarece el este sinonim cu idealul unirii, cu revenirea Basarabiei la Patria-mamă, iar în teritoriul din stânga Prutului foarte puţină lume apreciază corect, cinstit acest lucru. cea mai mare parte a clasei politice din republica Moldova nu este de acord cu ideea unionismului şi luptă pe diferite căi pentru a înlătura sau îndepărta cât mai mult revenirea Basarabiei la România, acest lucru fiind considerat un pericol pentru existenţa Republicii Moldova ca stat. Oamenii care au luptat în războiul din Transnistria erau unionişti. Ei făceau parte din mişcarea de renaştere naţională – frontul Popular din republica Moldova – şi militau pentru integritatea teritorială a Basarabiei şi revenirea ei la Patria-mamă.
Toţi aceşti combatanţi au fost uitaţi şi nu se bucură de drepturile care ar trebui să li se acorde. Basarabenii care şi-au riscat şi sacrificat viaţa în anul 1992 sunt desconsideraţi, întrucât ar pune “în pericol” existenţa Republicii Moldova ca stat. Unionismul nu e deloc privit cu ochi buni în republica Moldova şi de asta au fost uitaţi cei mai mulţi dintre curajoşii combatanţi.
Situaţia lor e foarte dificilă: nu au case unde să locuiască, n-au locuri de muncă, iar cea mai mare parte dintre ei trăiesc din ajutoare primite de la diferite ONG-uri şi din străinătate.
– Au fost în perioada conflictului evenimente menite să tensioneze relaţiile Bucureşti-Chişinău-Tiraspol şi în baza cărora separatiştii transnistreni să insinueze un intervenţionism al României?
–Conflictul a fost declanşat ca atare pentru a nu permite Basarabiei să se desprindă total, definitiv, de Rusia şi să se apropie de România. În acest context, bineînţeles că s-au organizat în perioada respectivă tot felul de diversiuni, provocări, ba chiar s-a mers până acolo încât s-a spus că o mare parte din voluntari au fost pregătiţi pe teritoriul României, în tabere speciale.
– România devenise un fel de sperietoare pentru propaganda transnistreană.
–România este în continuare o “sperietoare”, îndeosebi pentru populaţia rusofonă de acolo, pentru că zeci de ani le-a fost inoculată ideea că principalul pericol pentru ei îl reprezintă România, românismul şi unionismul, în general. Şi acum lucrurile sunt la fel, n-a dispărut încă această psihoză, deşi în Republica Moldova se află un guvern comunist filorus. Psihoza unionismului a fost o monedă foarte bine bătută în timpul alegerilor electorale din Republica Moldova, în funcţie de împrejurări, de diverse partide politice antiromâneşti. În lupta pentru putere, inclusiv actualul Partid al Comuniştilor, care a preluat puterea pe cale democratică, prin alegeri parlamentare libere şi într-o manieră foarte categorică, foloseşte ideea unionismului, deşi într-un mod mai mascat, pentru a arăta pericolul care îl reprezintă pentru Republica Moldova. Din acest considerent se pledează pentru “limba moldovenească” şi pentru scoaterea din programele de învăţământ a limbii române şi a istoriei românilor şi introducerea “limbii moldoveneşti” şi a “istoriei Moldovei”.
– acest proces de revenire a comuniştilor la putere poate fi de natură să amelioreze relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol?
–Noile autorităţi care s-au instalat la putere la 25 februarie 2001 în republica Moldova au vehiculat foarte mult ideea că vor realiza paşi extrem de importanţi în relaţiile cu Tiraspolul, în reglementarea politică a conflictului – de fapt în definirea unui statut al Transnistriei. În acest sens, Vladimir Voronin, actualul preşedinte al Republicii Moldova, a făcut declaraţii foarte încurajatoare în primele luni după preluarea puterii. A fost ajutat şi de Moscova, iar eliberarea lui Ilie Ilaşcu face parte din acest scenariu prin care se dădeau mari speranţe de rezolvare a conflictului dintre Chişinău şi Tiraspol. Se afirma că atâta timp cât la Chişinău au fost lideri politici implicaţi în evenimentele din ’92, problema nu se putea rezolva. de asemenea, se arăta că, odată cu venirea comuniştilor, care nu au fost implicaţi în conflict – cel puţin aşa afirmau ei – evoluţia lucrurilor va fi alta, iar liderii din Transnistria, Igor Smirnov şi Grigore Mărăcuţa, vor avea un alt limbaj şi vor adopta o altă atitudine. Evenimentele care au urmat au relevat că lucrurile nu stau chiar aşa. dacă s-au realizat unele progrese, nu s-au realizat decât progrese care să apere interesele Transnistriei şi nu ale Republicii Moldova. mă refer la întâlnirea din 16 mai, ce a avut loc între Vladimir Voronin şi Igor Smirnov şi în timpul căreia au fost semnate unele documente bilaterale. În cadrul ei, conducerea comunistă de la Chişinău a făcut, practic, noi cedări, noi compromisuri în favoarea Transnistriei. Ideea de a întocmi şi a semna documente între două părţi cu drepturi egale – Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistreană – nu face decât să adâncească diferenţele şi să delimiteze şi mai mult Republica Moldova de R.M.N. (nerecunoscută de nimeni pe plan internaţional!). Întâlnirea de la 20 iunie 2001 dintre cei doi lideri politici, amintiţi mai sus, a confirmat o dată în plus acest lucru. Cu această ocazie, Igor Smirnov a afirmat ideile susţinute de transnistreni încă de la autoproclamarea formaţiunii lor statale: Transnistria reprezintă un stat şi nu tratează cu Chişinăul decât pe picior de egalitate, ca doi subiecţi de drept internaţional, iar conflictul nu poate fi rezolvat decât prin constituirea unui “stat-comun”, respectiv a unei federaţii Republica Moldova-Transnistria. Această formulă a fost lansată, de altfel, de către Moscova, prin intermediul ministrului său de externe, Evghenii Primakov, încă în 1997, fiind inclusă într-un memorandum încheiat la 8 mai, acelaşi an, între cele două părţi, ceea ce a complicat şi complică în continuare relaţiile Chişinău-Tiraspol.
Aş vrea să accentuez că diferendul transnistrean nu se va rezolva decât în maniera în care doreşte Moscova şi atunci când va dori aceasta, deoarece în spatele R.M.N. trebuie văzută Rusia, Transnistria fiind un instrument al Moscovei. Acest lucru este valabil, indiferent de orientarea politică a conducerii Republicii Moldova: fie că e vorba de forţe democratice sau mai puţin democratice, filoruse. iată care este, de fapt, cheia problemei: soluţia nu trebuie căutată nici la Chişinău, nici la Tiraspol, ci la Moscova!
– V-aş propune în continuare să vă referiţi la relaţiile dintre România şi republica Moldova. În acest context, spuneţi-mi, vă rog, când au fost stabilite primele relaţii între cele două state româneşti?
–Relaţiile oficiale au început imediat după recunoaşterea independenţei Republicii Moldova de către România. România a recunoscut independenţa Basarabiei în aceeaşi zi în care aceasta şi-a declarat-o: 27 august 1991.
– România este primul stat care a recunoscut această independenţă. A fost acest lucru o greşeală tactică din partea României?
–Privind retrospectiv, mulţi oameni, chiar politicieni din România şi republica Moldova, spun că s-a greşit atunci când statul nostru a recunoscut independenţa Basarabiei. Inclusiv unii reprezentanţi de frunte ai mişcării de renaştere naţională, care sunt stabiliţi acum în România şi constituie un fel de portavoce a ceea ce s-a întâmplat în republica Moldova (Leonida lari, Ion Ungureanu, Mircea Druc, Nicolae Mătcaş etc.), consideră că a fost pierdută o mare ocazie istorică prin recunoaşterea Basarabiei ca stat independent.
Am putea să speculăm mult pe această temă, însă trebuie să luăm istoria aşa cum este, aşa cum s-au desfăşurat evenimentele, nu putem opera cu formule gen “dacă nu s-ar fi întâmplat, ce-ar fi fost?”.
Lucrurile au evoluat aşa cum au evoluat, iar cei zece ani trecuţi de la declararea independenţei R. Moldova fac parte din istorie. nu ştiu dacă momentul respectiv era foarte favorabil, având în vedere atât transformările care se petreceau în spaţiul sovietic la timpul respectiv, cât şi la noi în ţară. Ideea nu cred că a fost greşită – recunoaşterea independenţei Republicii Moldova – deoarece autorităţile române din acea vreme au calificat evenimentul respectiv ca o desprindere a Basarabiei de Imperiul sovietic şi ca o modalitate de revenire treptată a comunităţii româneşti din stânga Prutului la vatra românească.
– Se încerca, într-un fel, o reeditare a evenimentelor din 1918?
–Poate fi făcută o analiză comparativă. În 1918 lucrurile au avut o evoluţie asemănătoare, adică Basarabia nu şi-a proclamat imediat unirea cu România la 1918, ci s-a constituit ca o formaţiune statală, care, iniţial, şi-a declarat independenţa. Istoria fiind ciclică, dar pe anumite trepte superioare de evoluţie, se poate spune că evenimentele din 1991 au avut o similitudine cu cele din 1918, numai că finalitatea a fost alta. oricum, împrejurările erau altele în 1991, iar “clasa politică”, care a existat în perioada respectivă la Chişinău, era dependentă de Moscova, este şi în continuare strâns legată de Moscova, iar unirea ar fi trebuit să fie un rezultat al voinţei politice a populaţiei din republica Moldova. la 1918, atunci când sfatul ţării a declarat unirea Basarabiei cu România, aceasta a fost consecinţa voinţei populaţiei din Moldova de peste Prut. probabil, aşa ar fi trebuit să se întâmple şi în 1991, dacă ar fi existat premisele necesare.
– În ce împrejurări a apărut ideea de tratat între România şi republica Moldova şi care au fost poziţiile pe care s-au situat cele două părţi?
–Problema tratatului, dacă discutăm în termeni generali, dintre două state constituie un act fundamental, o “constituţie” care reglementează raporturile bilaterale pe diverse planuri, în domeniile importante ale ţărilor în cauză.
Din acest tratat derivă apoi tot felul de înţelegeri, acorduri, memorandumuri etc.
Între România şi republica Moldova situaţia e cu totul diferită, întrucât, deşi ele există ca două state independente, ca doi subiecţi de drept internaţional, relaţiile dintre ele au un specific aparte: mă refer la comunitatea istorică, de limbă, cultură şi de teritoriu, care a existat în timpul istoriei noastre, iar problema tratatului politic de bază se pune în alţi termeni. Cu alte cuvinte, acest tratat trebuie să aibă ceva specific, trebuie să fie un document care să reflecte această relaţie specială care există între România şi Republica Moldova.
Ideea tratatului a apărut în anul 1992 şi a fost calificat întotdeauna de către România ca un tratat de fraternitate prin care să se realizeze o integrare culturală şi economică deplină şi firească între cele două state româneşti. Punctele de vedere, însă, n-au coincis cu cele ale oficialităţilor de la Chişinău care, fiind puternic influenţate de Rusia şi având o mentalitate diferită de cea a românilor, tributară regimului autoritar sovietic, a văzut altceva în acest tratat: o posibilitate de delimitare de România, nu de apropiere, lucru care a fost sesizat, de la început, de către autorităţile române. Practic acesta a fost şi este impedimentul esenţial în finalizarea Tratatului politic de bază. S-a pornit iniţial frumos, de la fraternitate, dar, pe parcurs, forţele care au venit la conducerea Republicii Moldova au contestat această idee, precum şi sintagma “două state româneşti”, tocmai din dorinţa de a se delimita de România, care este văzută ca principalul “pericol” pentru dezvoltarea de sine stătătoare a Basarabiei. este o percepţie, după părerea mea, total greşită a autorităţilor de la Chişinău, foste şi actuale.
– În ce măsură caracterizează această percepţie populaţia din Republica Moldova? Este definitorie pentru clasa politică sau este o percepţie generală?
–Este o percepţie a clasei politice, în special. Încheierea unui tratat politic de bază între două state reprezintă o voinţă politică, înainte de toate, a politicienilor aflaţi la putere la un moment dat, nu a populaţiei.
Populaţia este, de regulă departe de problema tratatului. mai mult, populaţia nu este informată în legătură cu evoluţia negocierilor privind încheierea unui tratat politic de bază între Republica Moldova şi România. Până în prezent, nu s-a dat publicităţii textul tratatului! N-a avut loc o dezbatere publică, societatea civilă, atât din Republica Moldova, cât şi din România, nu a fost informată exact în legătură cu termenii tratatului, deci e o chestiune care ţine exclusiv de clasa politică, de partidele care se află la putere şi de concepţia lor privind întocmirea acestui document. Tratatul politic de bază a fost tergiversat îndeosebi de autorităţile de la Chişinău. Indiferent de orientarea politică a partidelor care s-au succedat la putere, problema tratatului a fost legată de semnarea acestuia în termenii în care ar trebui să se încheie, adică aceia care să plece de la relaţiile speciale ce ar trebui să existe între cele două state. Întotdeauna autorităţile de la Chişinău au dorit să încheie cu România un altfel de tratat, un document standard, nu unul special.
Un alt aspect al problemei este faptul că în problema tratatului “s-a pus carul înaintea boilor”. Aşa cum spuneam, printre primele documente care se încheie între două state este acest tratat, care stabileşte cadrul general al relaţiilor bilaterale de la care izvorăsc celelalte documente. Raporturile dintre România şi republica Moldova stau puţin altfel: după ce au fost încheiate o sumedenie de înţelegeri, acorduri, memorandumuri, care reglementează quasi-totalitatea problemelor bilaterale, se pune problema semnării unui tratat.
Aceasta în condiţiile în care cadrul juridic e foarte dezvoltat (peste 40 de documente convenite şi semnate), iar tratatul nu mai poate aduce nimic nou. Ar fi fost un instrument foarte necesar, dacă se încheia în anii imediat următori declarării independenţei, dar acum nu mai are semnificaţia pe care ar fi avut-o atunci. Singurul motiv pentru care autorităţile de la Chişinău susţin semnarea acestui document – un tratat standard, lipsit de conţinut special – este că în felul acesta ar avea loc o delimitare definitivă între Chişinău şi Bucureşti.
– Acum: Ce înseamnă semnarea tratatului din anul 2000? Este o victorie a diplomaţiei româneşti?
 – nu. Aş spune dimpotrivă. tratatul a fost practic parafat, nu a fost semnat. Ca procedură, a parcurs doar prima etapă, la 28 aprilie 2000. Nu pot să spun că e un succes al diplomaţiei române, pentru că nu s-a încheiat în termenii impuşi de o realitate istorică existentă între cele două state româneşti. Parafarea lui, fără a ţine cont de specificitatea relaţiilor dintre România şi Basarabia, s-a făcut parcă sub presiune, din motive pe care e greu să le desluşeşti. Nu ştiu de ce fostul ministru de externe, Petre Roman, a procedat în felul acesta, deoarece tratatul parafat nu corespunde în totalitate intereselor României. drept urmare, la mai mult de un an de la parafare, se pune problema reluării negocierilor, redeschiderii tratatului şi revizuirii anumitor articole. Aceasta confirmă ideea exprimată mai sus, că tratatul, în forma în care a fost parafat, nu a fost un succes al diplomaţiei româneşti, ci dimpotrivă.
– Ce forţă credeţi că ar mai avea, în condiţiile unei eventuale semnări a tratatului în forma actuală şi a venirii comuniştilor la putere în republica Moldova, ideea de unitate?
– Sigur că, dacă tratatul s-ar încheia în maniera în care doreşte Chişinăul, în condiţiile în care la conducerea Republicii Moldova se află forţele comuniste filoruse, care numai declarativ se pronunţă pentru relaţii pragmatice şi pentru dezvoltarea raporturilor cu România, ar fi o mare pierdere, o nereuşită de neiertat pentru diplomaţia românească. deci, dacă privim prin această prismă, ideea unirii n-are nici cea mai mică şansă. dar nu aceasta este problema – vorbesc de etapa actuală – revenirea Basarabiei la Patria-Mamă. Obiectul unirii poate fi un ideal, un deziderat naţional, care se poate realiza într-o anumită conjunctură istorică favorabilă. Când va fi aceasta, nu ştim. Eu cred că mai importantă decât idealul realipirii la Patria-Mamă, în momentul de faţă, este recunoaşterea adevăratei identităţi naţionale a Republicii Moldova: este vorba de un stat total diferit faţă de România? Există un “popor moldovenesc” total diferit de poporul român? Este “limba moldovenească” altceva decât limba română?
Concluzionând, eu cred că mai important este ca acest spaţiu românesc, denumit Republica Moldova, să iasă din criza în care se află de zece ani şi să-şi recunoască adevărata identitate, care nu poate fi alta decât românească. Are Republica Moldova o altă istorie decât cea a poporului român, a României? Are Republica Moldova o altă cultură decât cea românească? Care sunt marii creatori ai “istoriei şi culturii moldoveneşti”, pe care ar trebui să-i aibă dacă ar fi un popor total diferit de cel român?
– Am văzut care este atitudinea clasei politice în Moldova din stânga Prutului. În aceste condiţii, cine militează pentru unionism ?
– În prezent e greu să faci o distincţie clară, deoarece şi cele mai cunoscute forţe unioniste (mă refer, în primul rând, la Frontul Popular din Moldova, devenit ulterior frontul Popular Creştin-Democrat şi cu mai bine de un an în urmă Partidul Popular Creştin-Democrat, care avea în program drept obiectiv principal revenirea Basarabiei la Patria-mamă), şi-au mai moderat mesajul şi privesc proiectiv viitorul Republicii Moldova, alături de cel al României, într-o Europă unită şi integrată.
E greu de răspuns dacă în momentul de faţă În Republica Moldova mai sunt forţe unioniste. Sunt forţe democratice, europene, care militează pentru integrarea concomitentă a republicii Moldova şi României în U.E., aceste forţe putând fi considerate mai aproape de România şi de interesele naţionale ale poporului român. Din cele expuse rezultă că problema unirii a evoluat în timp şi se pune acum altfel!
 
Cor. “L. R.”
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog