Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LATINA GINTĂ E REGINĂ

Vasile Alecsandri şi limba română

Vasile D. ŢÂRA

Alte articole de
Vasile D. ŢÂRA
Revista Limba Română
Nr. 4-8, anul XI, 2001

Pentru tipar

1. Există în istoria neamului nostru câteva momente de răscruce, care au marcat profund şi pentru lungi perioade de timp viaţa socioculturală a românilor. Dintre toate însă, momentul 1840 se detaşează prin amploarea şi complexitatea schimbărilor, prin caracterul de autentică renaştere naţională a cărei consecinţă a fost, în primul rând, “evadarea” noastră din cătuşa Orientului şi integrarea firească şi rapidă în familia romanităţii apusene.
Pregătită de învăţaţii Şcolii Ardelene şi de Ion Heliade Rădulescu, această mare şi spectaculoasă trecere la faza modernă a culturii şi limbii române o datorăm, îndeosebi, întemeietorilor curentului istoric şi popular, între care Vasile Alecsandri ocupă un loc distinct.
2. Ochiul percepe cu uşurinţă şi încântare frumuseţea şi măreţia edificiului. Niciodată nu vede însă temelia construcţiei. De aceea o ignoră, fără să ştie că arhitectul şi constructorul i-au acordat, poate, mai multă atenţie decât pereţilor de deasupra. Fără o temelie trainică şi bine concepută structural şi estetic nu se poate construi nimic durabil. Tot astfel stau lucrurile şi în cazul edificării unei culturi şi îndeosebi a unei literaturi naţionale. Atât opera artistică, cât şi cea ştiinţifică sunt de neconceput în afara expresiei lingvistice. De aceea, limba – cel mai important produs al spiritului uman şi marca esenţială a identităţii unui popor –, reprezintă componenta fundamentală a temeliei oricărei culturi.
Acest lucru l-au intuit şi l-au mărturisit cărturarii noştri din timpurile vechi atunci când se plângeau de sărăcia limbii.
La începutul epocii moderne, lipsa unui instrument de comunicare elevat şi unitar a fost simţită cu şi mai multă acuitate de intelectualii români. E suficient să amintim în acest sens cuvintele pline de obidă ale filologului poet Ion Budai-Deleanu: “nesocotinţă dar ar fi să cânt fapte eroiceşti, mai vârtos când nice eu mă încredinţez în putere, iar neajungerea limbii cu totul mă desmântă”1.
Poate că tocmai de aceea, şi Vasile Alecsandri, care a intrat în cultura şi literatura noastră într-un moment de răscruce al existenţei neamului românesc, a considerat înnoirea, modernizarea, unificarea şi cultivarea limbii naţionale prima şi cea mai importantă obligaţie a generaţiei sale. Tânărul abia întors de la studii din Franţa nu putea să nu constate cu durere decalajul imens dintre română şi limbile de cultură ale vremii, de aceea exclamaţia lui de mai târziu era deplin îndreptăţită: “A sosi pe lume într-o ţară liberă şi civilizată, este o mare favoare a soartei; a găsi în acea ţară o limbă cultă şi avută, pentru a-ţi exprima ideile şi simţirile, este un avantaj imens pentru cei chemaţi a culege lauri pe câmpul înflorit al literaturii”2.
La începutul veacului trecut, intelectualii români nu erau deloc răsfăţaţi de asemenea avantaje. Limba română cultă, grecită şi turcită în perioada fanarioţilor, păstra încă “giubeaua” orientală atât de nefirească pe trupul ei latin. În scris, alfabetul chirilic îi ascundea chipul romanic, iar cărturarii din cele trei provincii îşi păstrau, uneori cu înverşunare, deprinderile de exprimare cultivată specifice provinciilor în care trăiau. Or, un astfel de mijloc de comunicare învechit, imperfect şi neunitar nu putea sluji ca argument şi instrument fundamental idealurilor generaţiei lui V. Alecsandri: unitatea naţională şi emanciparea culturală a românilor.
Preocupaţi în egală măsură de modernizarea şi unificarea limbii române literare, intelectualii noştri din veacul al XIX-lea au adoptat soluţii diferite, care au dus, între 1840 şi 1880, la ceea ce Alecsandri numea “babilonie lingvistică”. În această perioadă s-au propus şi utilizat peste patruzeci de sisteme de scriere cu litere latine, româna literară a fost invadată de împrumuturi latine, italiene şi franţuzeşti, foarte multe inutile, care îi ameninţau grav originalitatea şi specificul naţional.
3. Între cei care au sesizat la timp pericolul înstrăinării şi diferenţierii acute a limbii literare de vorbirea populară prin sârguinţa latiniştilor, a italienizanţilor, a puriştilor pumnişti şi a galomanilor, se remarcă Vasile Alecsandri. Prin amploarea intervenţiilor sale directe în disputele filologice ale vremii, prin soluţiile de bun simţ, care ilustrează însă şi o profundă cunoaştere a limbii noastre vechi şi populare, prin vehemenţa cu care a “compromis” în comediile sale cosmopolitismul sau tradiţionalismul exagerat din vorbirea contemporanilor, dar mai ales prin modelul de limbă literară propus în opera sa, pe care n-a pregetat să-l perfecţioneze treptat, în funcţie de evoluţia limbii culte, Vasile Alecsandri a avut o contribuţie decisivă la formarea românei literare moderne în structurile ei fundamentale păstrate până azi. Între cei dintâi care au subliniat acest merit al poetului român a fost Ov. Densusianu, care, în 1899, afirma că Alecsandri “a fost mai cuminte decât toţi filologii şi, spre fericirea limbei şi literaturii române, a scris aşa cum a crezut mai bine şi cum vorbea poporul nostru”3.
Fără să ignore principiul gramaticalităţii şi pe cel al frecvenţei, Vasile Alecsandri a ridicat la rang de principiu esenţial, în virtutea căruia urmau să fie selectate normele românei literare unice şi unitare, principiul eufoniei: “sistemul meu, spune poetul, a fost întotdeauna de a mă feri de sisteme gramaticale şi de a mă conduce după armonia limbei (s.n. – V.Ţ.)”4 . În virtutea acestui principiu, susţinut de un remarcabil simţ al limbii, poetul a respins ciunismele lui Aron Pumnul, latinismele puse în circulaţie de A.T. Laurian, T. Cipariu şi I.C. Massim, italienismele lui Ion Heliade Rădulescu, precum şi excesul de franţuzisme care inundaseră limba ziarelor şi a saloanelor româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Chiar dacă n-a avut întotdeauna dreptate, respingând şi unele forme ori cuvinte care s-au impus în româna literară modernă (este de notorietate consecvenţa cu care a apărat, de pildă, forma onor împotriva formei onoare), Vasile Alecsandri a avut o contribuţie esenţială la triumful direcţiei naţionale în formarea limbii române literare moderne şi a limbajului artistic românesc.
Interesul pentru problemele limbii şi ale ortografiei române din vremea sa l-au acaparat atât de mult încât nu numai că le-a acordat spaţii largi în revistele pe care le-a condus: “Dacia literară”, “Propăşirea”, “România literară”, în opera sa artistică sau în corespondenţa particulară, dar le-a şi tratat în Grammaire de la langue roumaine, pe care a publicat-o la Paris, în 1863, sub pseudonimul V. Mircesco. Prin această carte, de 179 pagini, precedată de o succintă istorie a limbii române, scrisă de A. Ubicini, Alecsandri îşi face cunoscute, într-o formă unitară, opiniile despre limbă şi îşi prezintă sistemul său ortografic, bazat pe principiul fonetic, la care ţinea foarte mult, şi urmăreşte totodată să-şi facă limba maternă cunoscută străinilor. În felul acesta el repetă iniţiativa lui S. Micu şi Gh. Şincai din 1780, numai că de data aceasta româna era deja recunoscută ca limbă romanică, iar normele ei unitare erau, în bună măsură, altele decât cele propuse de învăţaţii transilvăneni.
4. Examinând atât opiniile teoretice ale poetului, cât şi limba ediţiilor succesive ale operelor sale, constatăm că el a străbătut, în aproximativ 40 de ani, drumul sinuos şi foarte complex de la varianta literară moldovenească, în vigoare pe la 1840, la româna cultă unitară de la 1880. De la o ediţie la alta el abandonează fonetismele care apar mai mult sau mai puţin frecvent în textele de tip nordic în toată epoca veche, cum sunt: ă protonic > a: barbat / bărbat, departare / depărtare, margaritar / mărgăritar, navală / năvală etc. e aton medial > i: cântic / cântec, galbin / galben, videa / vedea etc.; dift. -ea în poz. finală > e: cole / colea; rostirea dură a consoanelor labiale: galbăn, gabân / galbin, galben, pribagă / pribeagă, clipală / clipeală etc.; velarizarea vocalelor anterioare după consoanele dure s, ţ, săcară / secară, sămn / semn, tinereţă / tinereţe; ş, j moi: şede / şade, şerpe / şarpe, şepte/ şapte etc.5
Spre deosebire de fonetismele menţionate mai sus, care alternează nu numai în ediţiile succesive, ci şi în una şi aceeaşi ediţie6, câteva dintre normele specifice vechii variante literare moldoveneşti apar cu o consecvenţă remarcabilă până în 1875 şi chiar mai târziu. Între acestea menţionăm africata prepalatală g(< j + o, u): agiutor, gioc, giur etc., abandonată abia în ediţia din 1875; păstrarea lui ă etimologic în răsipeşte, rădica, năsip,înlocuit cu i abia în aceeaşi ultimă ediţie; formele mâne, pâne, câne, fără anticiparea elementului palatal de la forma de plural, sunt menţinute ca normă literară în ediţia din 1875, după ce în ediţia din 1863 alternaseră cu cele în âi.
Contrar celor afirmate până acum de alţi cercetători ai limbii lui Vasile Alecsandri, noi considerăm că fonetismele amintite mai sus, ca şi altele pe care nu le-am adus în discuţie aici, sunt norme şi particularităţi ale variantei literare moldoveneşti şi nu fonetisme regionale sau populare. Aceasta pentru că ele se găsesc la toţi cărturarii moldoveni de la Varlaam, Dosoftei, D. Cantemir, C. Negruzzi, A. Russo, M. Kogălniceanu până la Eminescu. Abia după 1880, aceste forme au căzut la rangul de regionalisme, o dată cu impunerea, în mare, a normelor unice propuse de I. Heliade Rădulescu înainte de 1840. Trebuie să spunem însă că un rol important în triumful părerilor lui Heliade l-a avut şi V. Alecsandri care, alături de C. Negruzzi, a susţinut propunerile cărturarului muntean făcute de acesta înainte de a eşua în italienism.
Propunerea poetului de a-şi perfecţiona limba reiese într-un chip particular şi din felul în care trece de la un sistem de adaptare a neologismelor la altul, în funcţie de perioada în care îşi scrie ori îşi reeditează opera. Iată câteva exemple: Evropa (1853) – Europa (1875), provedinţă / providenţă, prinţipuri / principii etc.
De altfel, urmărind cu atenţie evoluţia limbii lui V. Alecsandri de la o ediţie la alta, putem vedea, ca într-o oglindă fidelă, drumul parcurs de româna literară de la stadiul neunitar sub aspectul normelor fonetice şi gramaticale, cu un lexic sărac în termeni abstracţi şi îmbibat de împrumuturi orientale, la româna literară unică şi unitară, cu un vocabular modern şi variat, a cărui componentă latino-romanică dă exprimării culte româneşti eleganţa şi precizia celorlalte limbi de cultură neolatine.
5. Judecat din perspectivă diacronică, în funcţie de contextul sociocultural în care a trăit, cum, de altfel, însuşi recomandă: “Pentru a judeca şi a preţui meritul unui autor, trebuie a cunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbii în care a fost el îndemnat a scrie şi dificultăţile de tot soiul, prin care geniul său şi-a făcut drum, pentru ca să iasă la lumină”7 , Vasile Alecsandri ne apare ca unul dintre cei mai de seamă iniţiatori şi înfăptuitori ai renaşterii limbii şi culturii naţionale. În egală măsură el a contribuit decisiv şi la modernizarea statului român, a limbii şi culturii noastre, dobândind un prestigiu nemăsurat între contemporani.
Spre sfârşitul vieţii însă, “cel dintâi poet naţional, în sensul complet pe care trebuie să i-l dăm acestui termen”, cum îl caracterizează profesorul G. Istrate8, a trăit drama unor comparaţii defavorabile cu M. Eminescu, atitudine întâlnită şi la majoritatea exegeţilor de mai târziu. Comparaţia ni se pare cel puţin nedreaptă. Cele două mari personalităţi ale culturii şi literaturii noastre nu se află într-un raport de concurenţă, ci de complementaritate: unul a clădit temelia, celălalt a înălţat edificiul limbii şi culturii noastre moderne! Acest lucru a fost intuit cu precizie de poet: “Un geniu muzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonie, atunci când el posedă instrumente perfecţionate; un cultivator harnic şi priceput are posibilitatea de a produce mănoase recolte pe locuri deschise, ce au fost nu demult acoperite de păduri spinoase; însă dacă meritele acelui muzic şi ale celui cultivator sunt demne de laudă, nu se cuvine oare cunună de lauri acelui care a inventat şi perfecţionat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respect plin de recunoştinţă curajosului pionier care a abătut pădurile sălbatice şi a pregătit pământul pentru holdele viitorului?”9.
De aceea, dacă Eminescu este “omul deplin al culturii române”, cum îl caracterizează C. Noica, Vasile Alecsandri poate fi considerat omul providenţial al culturii noastre.
 
NOTE
1 Prolog la Ţiganiada, editura Fl. Fugariu, [1969], p. 70.
2 V. Alecsandri, Opere complete, III. Proză, 1876, p. 574.
3 Dr. Densusianu,Opere, I, Ed. B. Cazacu, V. Rusu, I. Şerb, Bucureşti, 1969, p. 165-166.
4 Vasile Alecsandri, Scrieri, I, Bucureşti, 1904, p. 91.
5 Despre limba lui Vasile Alecsandri, vezi, îndeosebi, G. Ivănescu, Limba lui Vasile Alecsandri, I, în “Convorbiri literare”, 1972, nr. 6 (30 martie); II, în “Convorbiri literare”, 1972, nr. 7 (15 aprilie); id., Studii de istoria limbii române literare, Ediţie îngrijită şi postfaţă de Al. Andriescu, Iaşi, Junimea, 1989, p. 94-101; Şt. Munteanu, Limba literară în opera poetică a lui Vasile Alecsandri, I, în “Orizont”, XVI (1965), nr. 10, p. 3-13; nr. 11, p. 67-72; Florin D. Popescu, Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980.
6 Vezi, de pildă, Vasile Alecsandri, Opere, I. Poezii, Text stabilit şi variante de G. C. Nicolescu şi G. Rădulescu-Dulgheru. Studiu introductiv, note şi comentarii de G.C. Nicolescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, unde, în note, sunt menţionate toate modificările lingvistice operate de poet de la o ediţie la alta.
7 Vasile Alecsandri, Opere complete, III. Proză, 1876, p. 573.
8 Limba română literară. Studii şi documente, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 131.
9 Opere complete, III. Proză, 1876, p. 574.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog