Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRAMATICĂ

Exprimarea complementului direct prin acuzativul numelor cu prepoziţia pe (în diacronie)

Valentina CIOBANU

Alte articole de
Valentina CIOBANU
Revista Limba Română
Nr. 4-8, anul XI, 2001

Pentru tipar

Complementul direct în limba română cunoaşte două modalităţi de exprimare: acuzativul numelor fără prepoziţie şi acuzativul numelor cu prepoziţia pe. În cele ce urmează ne vom referi la exprimarea complementului direct prin acuzativul numelor cu prepoziţia pe în diacronie. Problema utilizării prepoziţiei pre (pe) i-a preocupat pe mulţi cercetători, printre care şi H.Tiktin [1, p. 189]; I. Iordan [2, p. 637-639]. În limba română, prepoziţia pre provine din latinescul per, care, de fapt, indică suprafaţa. Spre deosebire de textele de limba română din ultimele sute de ani, în care prepoziţia pe precedă complementele exprimate prin substantive proprii şi comune (precum şi prin substitute ale acestora) ce trimit la persoane, în textele din secolul al XVI-lea prepoziţia pre este folosită şi înaintea complementelor directe nume de lucruri sau de fiinţe nepersonificate.
Ocupându-ne mai pe larg de exprimarea complementului direct în acuzativ cu prepoziţia pe, ne interesează vechimea acestor construcţii, din ce cauză complementele directe apar exprimate şi prin acuzativul numelor cu prepoziţia pe, sunt sau nu construcţiile cu pe o normă a limbii literare din secolul al XVI-lea şi când acestea devin normă în textele religioase.
Despre vechimea acuzativului cu prepoziţia pre (pe) în limba română se cunosc mai multe interpretări. În ceea ce priveşte vechimea prepoziţiei pre (pe), Ov. Densusianu consideră că ea se întrebuinţa şi “înainte de secolul al XVI-lea” [3, p. 376-377]. De această părere este şi Paula Diaconescu care susţine că “pre la acuzativ apăruse şi se întrebuinţa regulat înainte de secolul al XVI-lea” [4, p. 240]. În alte lucrări de specialitate, N. Drăganu [5, p. 35] şi I. Coteanu [6, p. 35] nu exclud posibilitatea că în aromână şi în dacoromână fenomenul respectiv să fi apărut în mod independent, dar prepoziţia pre datează din străromână.
Spre deosebire de cercetătorii numiţi mai sus, S.Puşcariu [7, p. 219-266] este de părere că acuzativul cu prepoziţia pre (pe) a apărut în limba română în secolul al XVI-lea.
Pentru a vedea care este vechimea construcţiilor cu prepoziţia pre ne-am propus să urmărim cum se utilizează acestea atât în textele originale din secolele XVI, XVII, cât şi în textele traduse din această perioadă. În acest scop am apelat la următoarele texte originale preluate de la I.C. Chiţimia, Stela Toma (coordonator) din Crestomaţie de literatură veche, Cluj-Napoca, vol.I, 1984: Scrisoarea lui Neacşu (1521), [= S.N.]; Suplica egumenului Moldoviţa (1592), [= S.E.M.], Pan Pogan din Maramureş, către fraţii de peste munţi (1593), [=P.P.M.]; Scrisoarea lui Cocrişel (înainte de 1600), [=S.C.]; Scrisoarea preotului Vasian Benzu (începutul secolului al XVII-lea), [=S.P.V.B.]. Din fragmentele enumerate mai sus am selectat câteva exemple cu complemente directe exprimate prin acuzativul numelor cu prepoziţia pe: “Şi afle aiasta scrisoare a mea sănătoşi pre domeavoastră” [S.N., p.40]; “De ce au aflat la pravila nostră cum morte drept morte nu se cade a face că de nu se cade a face că de ar muri câţiva vinovaţi pentru unul cel ucis, pre dânsul nu l-arî mai învie” [S.P.V.B., p.45]. În fragmentele de mai sus acuzativul cu prepoziţia pre (pe) apare utilizat normal, ceea ce ne dovedeşte că aceste construcţii erau cunoscute de limbă. Întrebuinţarea acuzativului cu prepoziţia pre în toate textele netraduse oglindesc realitatea din perioada respectivă. Considerăm că o dată ce acuzativul cu prepoziţia pre apare utilizat în primele texte originale, construcţiile acestea sunt străvechi în limba română.
În continuare vom urmări cum apare utilizat acuzativul cu prepoziţia pre în unele texte religioase: Codicele Voroneţean, Cernăuţi, 1985, [=C.V.]; Psaltirea Hurmuzachi [=P.H.]; Carte cu Învăţătură (1581), republicată la Bucureşti, 1914, [=C.Î.]; Palia de Orăştie (1582), republicată la Bucureşti, 1968, [=P.O.]; Cazania lui Varlaam (1643), republicată la Bucureşti, 1966, [=C.]; Noul Testament (1648), republicat la Alba Iulia, 1988, [=N.T.]; Biblia de la Bucureşti, 1688, [=B.B.]; Letopiseţul Ţării Moldovei de Neculce, republicat la Bucureşti, 1982, [=L.Ţ.M.]; O samă de cuvinte de I. Neculce, republicată la Bucureşti, 1968, [=O samă...]; Istoria ieroglifică de D.Cantemir, republicată la Bucureşti, 1983, [=I.I.]. Cercetând statistic construcţiile cu prepoziţia pre (pe) în textele de mai sus, am constatat că în Codicele Voroneţean pre nu apare nici o dată înaintea complementului direct, dar se întrebuinţează cu rolul de prepoziţie locală. De asemenea şi în Psaltirea Hurmuzachi construcţiile cu pre apar foarte rar.
În fragmentele parcurse din Carte cu Învăţătură a lui Coresi prepoziţia pre apare des utilizată înaintea complementelor directe exprimate prin pronume (mai puţin înaintea relativului ce). “Pentru aceaia pre toţi-i obliciia şi le împuta şi le zicea…” (Coresi, C.Î., p. 79, r. 33-34); “Şi cine-i va fi ruşine şi se va ruşina a creade în Hristosu… pre acela ruşi-na-lu-va Dumnezeu şi-lu va judeca ca pre o slugă hitleană…” (Coresi, C.Î., p.75, r. 2-6). Prepoziţia pre apare des utilizată şi înaintea complementelor directe exprimate prin substantive comune şi proprii ce trimit la persoane. “Fericitu amu omulu cela ce satură pre Ibristosu cu lucrure bune şi cu nevoinţe” (Coresi, C.Î., p. 87, r. 33-36). În Carte cu Învăţătură prepoziţia pre este folosită şi în construcţii pe care limba română actuală nu le acceptă, adică înaintea complementelor directe exprimate prin substantive comune şi proprii care nu trimit la persoane. “… nu pre adevăru trupulu nostru luat-au” (Coresi, C.Î., p. 258, r. 22-23). În fragmentele din Carte cu Învăţătură au fost atestate exemple cu complemente directe exprimate prin numerale precedate de prepoziţia pre “Iară ceia ce-au iubitu pe şasezeci, sântu ceia ce cu leage vieţuescu cu muerile-şu...” (Coresi, C.Î., p. 303, r. 31-32). La Coresi apar şi construcţii fără pre, unde prepoziţia era absolut necesară. “Isuse, năstăvitoare, miluieşte noi!” (Coresi, C.Î., p. 236, r. 35); “Nărodulu văzură Hristosu în codru suindu” (Coresi, C.Î., p. 212, r.13).
În ceea ce priveşte absenţa prepoziţiei pre în construcţiile complementului direct în textele traduse din secolul al XVI-lea, există câteva explicaţii. Mai mulţi lingvişti [5, p. 35; 3, p. 376-377; 8, p. 130] sunt de părere că lipsa prepoziţiei pre în textele traduse din secolul al XVI-lea este o probă de servilism faţă de textele originale slave. S. Puşcariu [7, p. 565] susţine că, atunci când în textele vechi sunt înregistrate construcţii fără pre, ele reproduc starea limbii dintr-o anumită epocă.
Ocupându-se în special de construcţiile cu pre la acuzativ în textele din secolul al XVI-lea, Florica Dumitrescu, deşi nu exclude posibilitatea influenţei textului slav, ne dă următoarea explicaţie “fenomenul în discuţie era într-o fază incipientă, nedefinită, că nu reuşeşte să se supună în conştiinţa vorbitorilor în aşa măsură, încât, în momentul când nu scriau liber, să-l utilizeze” [9, p. 223].
Considerăm că lipsa prepoziţiei pre în textele din secolul al XVI-lea este condiţionată de faptul că traducătorii erau influenţaţi de originalul slav. Ei se străduiau să imite construcţiile fără pre din textele slave. În limba slavă complementele directe au o singură modalitate de exprimare – acuzativul numelor fără prepoziţie. În exemple ca: Он рисует маму (El o desenează pe mama), cuvântul маму are funcţia de complement direct exprimat printr-un nume în acuzativ fără prepoziţie. În calitate de marcă a acuzativului apare desinenţa y, care ne ajută să determinăm cazul şi funcţia sintactică a acestui cuvânt. Atât în textele slave vechi, cât şi în cele de limbă literară modernă, acuzativul apare fără prepoziţii.
Nu aceeaşi este situaţia în textele din secolul al XVII-lea. În Cazania lui Varlaam (1643) se înregistrează în majoritatea cazurilor numai construcţii precedate de prepoziţia pre, ceea ce înseamnă generalizarea fenomenului respectiv. Exemplele din Cazania lui Varlaam ne-au oferit posibilitatea să constatăm că prepoziţia pre este utilizată mai frecvent înaintea complementelor directe exprimate prin substantive proprii şi comune ce trimit la persoane. “Noi am văzut pre Domnul”; “A patra iaste Maria, sora lui Lazar” (Varlaam, C., p. 97, r. 5); “carea şi mai denain’te unsâ pre Hristos cu mir în casa sa, când învise pre frate-său, pre Lazăr” (Varlaam, C., p. 105, r. 32-33). Prepoziţia pre apare utilizată şi înaintea complementelor directe exprimate prin pronume de orice fel (cu excepţia pronumelui relativ ce). “Aceasta iaste ce dzice Pavel apostol să sâ socotescâ omul săngur pre sine” (Varlaam, C., p.35, r.14-15); “Eu v’am tremis pre voi să săceraţi unde nu v’aţi trudit ce alţii s-au trudit iară voi aţi întrat în truda acelora” (Varlaam, C., p.118, r. 26-28). În Cazania lui Varlaam nu am atestat nici un exemplu cu complemente directe în acuzativ precedate de prepoziţia pre, exprimate prin numerale. Deşi la Varlaam apar şi construcţii fără pre, observăm că numărul lor este foarte mic.“... şi nu vor şti oamenii, să-i cinstească şi să-i prăznuiască, pentr’ace i-au împreunat toţi într-o dzi să sâ prăznuiască” (Varlaam, C., p. 148, r. 8-9). În exemplul de mai sus lipseşte prepoziţia pre, iar rolul ei îl preia “dublarea” pronumelui prin forma neaccentuată (i). În alte texte din secolul al XVII-lea, ca Noul Testament (1648), nu am înregistrat exemple cu complemente directe fără prepoziţia pre.
În fragmentele din secolul al XVIII-lea există deosebiri de la un text la altul care pot fi determinate fie prin atitudinea deosebită a autorilor, fie de o influenţă a textelor după care au fost făcute traducerile, fie de o trăsătură regională. “Avraam născu pre Isaac, ... iară Iacov născu pre Iuda şi pre fraţii lui.” (N.T., p.121, r. 3).
Referindu-ne la textele din secolul al XVIII-lea, ca O samă de cuvinte de Ion Neculce, observăm că prepoziţia pre precedă numai complementele directe exprimate prin substantive comune şi proprii ce trimit la persoane. Ea nu apare înaintea complementului direct – nume de lucruri sau de fiinţe nepersonificate. “Si au învăţat pre o slugă a lor, sirbu ce ave, să să ducă cu cartea la Poartă, la viziriul” (Neculce, O samă..., p. 40, r. 29); “Si au cunoscut pre Barnovschii-vodă turcii că au fost drept şi s-au căit pentru că l-au tăiat”. Prepoziţia pre este des utilizată înaintea complementelor directe exprimate prin tot felul de pronume. “Acum deodată îl las să fie, iar mai pe urmă cuvântul mieu gios nu l-oi lăsa, ce te voi face pre tine” (Neculce, O samă…, p. 53, r. 18-20). Complementele directe în acuzativ exprimate prin numerale se întâlnesc mai rar în fragmentele din O samă de cuvinte. “Numai pre doi, trii, ce era mai căpetenii, neaşedzindu-să i-au omorât” (Neculce, O samă..., p. 45, r. 26).
În Letopiseţul lui Neculce prepoziţia pre este utilizată sub forma ei veche pre, dar şi sub forma care s-a impus, adică pe: “Si-nca au ţinut şi pe ficiorul lui Batişte rrău” (Neculce, L.Ţ. M., p. 210, r.15) “Si prindzindu pre greci, pre câţi i-au găsit, pe toţi i-au omorât (Neculce, L.Ţ.M., p. 212, r. 5-6). Fiind cronicarul legat cel mai mult atât de tradiţia populară românească, cât şi de vorbirea populară, Neculce foloseşte în textele sale varianta fonetică pi, care este o formă regională (moldovenească) a prepoziţiei pre (pe). În Letopiseţul Ţării Moldovei prepoziţia pi apare des utilizată înaintea complementelor directe în acuzativ exprimate prin substantive proprii şi comune ce trimit la persoane. “Dece pi acie vreme, ...cându era Gligorie-vodă domnu în Ţara Muntenească, au închis pi tată-său...” (Neculce, L.Ţ.M., p. 201, r. 13-14); “Iară viziriul au şi scos pi Gligorie-vodă şi l-au îmbrăcat în caftan” (Neculce, L.Ţ.M., p.203, r.18). În Letopiseţul lui Neculce prepoziţia pre (pe) se foloseşte foarte rar înaintea complementelor directe exprimate prin substantive nume de lucruri sau de fiinţe nepersonificate, ceea ce înseamnă că Neculce era un bun cunoscător al limbii române. “Si mai mult aceasta au îndemnatu pe împărăţie de au vinit la Cameniţă” (Neculce, L.Ţ.M., p.213, r.15-16). În textele din secolul al XVIII-lea nu am atestat construcţii fără prepoziţia pre (pe), atunci când complementul direct este exprimat prin substantive proprii sau comune ce trimit la persoane.
La Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică construcţiile cu pre (pe) sunt corecte din perspectiva utilizării prepoziţiei pre. Ea apare pe lângă complementele directe exprimate prin substantive proprii şi comune (precum şi unele substitute ale lor) ce trimit la persoane. “Oare pre noi la adunare cum nu ne-au chemat?” (Cantemir, I.I., p. 229, r. 13-14). “... în loc de peşte pre filosof din fundul corăbiei scot” (Cantemir, I.I., p. l95, r.12).
In ceea ce priveşte cea de-a doua problemă care ne interesează, adică cauza apariţiei prepoziţiei pre, notăm că ea apare din motive de claritate, atunci când era nevoie să se facă deosebire între subiect şi complement direct.
În acest sens, N. Drăganu susţine că acuzativul cu prepoziţia pre “s-a născut dintr-un complement circumstanţial local din trebuinţa de a deosebi complementul acuzatival desubiect cu care cel dintâiu are aceeaşi formă” [10, p. 86]. Compară: Am bătut pe Ion. Am bătut pe umăr. De aceeaşi părere este şi Sextil Puşcariu care precizează că, mulţumită lui pre, dacoromâna a substituit ordinii fixe (subiect– verb – complement: tatăl iubeşte pe copil) ordinea liberă: pe copil îl iubeşte tatăl; şi “lipsa lui pre, atunci când ordinea obişnuită nu mai e respectată, face ca fraza să nu mai poată fi înţeleasă” [7, p. 526]. De asemenea şi Al. Graur menţionează că “diferenţierea era mai necesară la numele de persoane, deoarece numele de obiecte neînsufleţite şi chiar numele de fiinţe care nu se aplică la oameni au mai rar ocazia să fie folosite ca subiect al verbelor active” [11, p. 301].
O dată cu trecerea de la latină la română a încetat să se facă distincţia formală dintre numele în nominativ şi cele în acuzativ şi se folosea o singură formă pentru ambele cazuri. În asemenea situaţie, pentru a se face distincţia între substantivele la cazul nominativ,era nevoie de un mijloc formal. Astfel, limba română a recurs, în primul rând, la topică. Subliniem că topica servea la deosebirea subiectului de complement direct, numai atunci când complementul direct era exprimat prin substantive nume de lucruri, deoarece ele puteau fi mai rar subiecte ale verbelor active. Mama spală rufele. În cazul în care complementul direct era exprimat prin substantive nume de fiinţe, situaţia se schimba, deoarece distincţia dintre subiect şi complement direct se făcea numai când topica era fixă. Mama hrăneşte copilul. Pentru a avea o topică liberă în ambele situaţii, dacoromâna a recurs la un mijloc formal mai comod, utilizându-se prepoziţia pre (pe) “înaintea complementului direct nume de fiinţe, de regulă umane, sau nume de vieţuitoare personificate” [12, p. 89]. În exemplul de mai sus, datorită utilizării prepoziţiei pre (pe) înaintea complementelor, topica poate fi liberă prin “dublarea” complementului direct prin forma accentuată a pronumelui personal. Pe copil îl hrăneşte mama. Hrăneşte mama pe copil.
Ocupându-se în mod special de această problemă, Al. Graur este de părere că există şi alte mijloace pentru a diferenţia subiectul de complementul direct, şi anume: 1. valoarea lexicală a cuvintelor; 2. acordul subiectului cu predicatul; 3. reluarea anticipată a pronumelui; 4. ordinea cuvintelor; 5. articolul; 6. intonaţia [11, p. 303].
În această discuţie interesează şi problema sunt sau nu construcţiile acuzativului cu pre (pe) o normă a limbii literare din secolul al XVI-lea şi când acestea devin normă în textele religioase. Pe baza exemplelor selectate, am ajuns la ideea că acuzativul cu prepoziţia pre (pe) nu este o normă a limbii literare din secolul al XVI-lea, deoarece pre (pe) apare utilizat normal în textele originale, dar nu şi în cele traduse din limba slavă. Acuzativul cu prepoziţia pre este utilizat numai în unele texte traduse din această perioadă, iar in altele el lipseşte. Ceea ce ne face să considerăm că acuzativul cu prepoziţia pre nu este o normă a limbii literare din secolul al XVI-lea este şi faptul că în fragmentele parcurse prepoziţia pre lipseşte acolo unde prezenţa ei era absolut necesară şi apare acolo unde nu era indicat.
Şi în textele religioase din secolul al XVII-lea construcţia cu prepoziţia pre nu este o normă, deoarece pre lipseşte acolo unde trebuia să apară obligatoriu.
Construcţia acuzativului cu prepoziţia pre devine o normă a limbii literare în textele traduse din secolul al XVIII-lea, când fenomenul respectiv se generalizează. În fragmentele analizate nu am înregistrat exemple în care construcţiile respective să fie utilizate fără prepoziţia pre. Folosirea prepoziţiei pre în textele religioase din secolul al XVIII-lea este foarte apropiată de cea din textele de limbă literară de astăzi. În fragmentele parcurse, din secolul al XVIII-lea, nu am atestat construcţii fără prepoziţia pre atunci când complementul direct este exprimat prin substantive comune sau proprii ce trimit la persoane.
Având în vedere cele spuse mai sus, putem desprinde următoarele concluzii:
– Acuzativul cu prepoziţia pre (pe) este străvechi în limba română, deoarece el apare utilizat normal în primele texte originale de limba română;
– Construcţiile cu prepoziţia pre (pe) sunt frecvent utilizate în textele traduse din secolul al XVI-lea, cu excepţia Codicelui Voroneţean şi a Psaltirei Hurmuzachi;
– În unele texte religioase, prepoziţia pre se foloseşte şi înaintea complementelor directe exprimate prin substantive comune sau proprii ce nu trimit la persoane;
– Sub influenţa originalului slav, în textele traduse din secolul alXVI-lea apar construcţii fără prepoziţia pre acolo unde prezenţa ei este obligatorie conform normelor limbii literare actuale;
– Construcţia acuzativului cu prepoziţia pre nu este o normă a limbii literare din secolul al XVI-lea, deoarece în unele texte traduse prepoziţia pre este utilizată, iar în altele ea este evitată;
– În textele traduse din secolele XVII, XVIII, construcţiile cu prepoziţia pre (pe) se generalizează.
În construcţiile fără pre din textele secolului al XVII-lea rolul prepoziţiei îl preia “dublarea” pronominală.
– Construcţia acuzativului cu prepoziţia pre devine normă a limbii literare în textele din secolul al XVIII-lea când fenomenul respectiv se generalizează.
 
Referinţe bibliografice
1. Tiktin H., Gramatica română, Bucureşti, 1945.
2. Iordan I., Limba română contemporană, Bucureşti, 1956.
3. Densusianu Ov., Istoria limbii române, Bucureşti, 1961.
4. Diaconescu P., Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, 1970.
5. Drăganu N., Morfemele româneşti ale complementului în acuzativ şi vechimea lor, Bucureşti, 1953.
6. Coteanu I., Morfologia numelui în protoromână, Bucureşti, 1969.
7. Puşcariu S., Despre pre la acuzativ // Dacoromania, 1921-1922.
8. Rosetti Al., Istoria limbii române, Bucureşti, 1986.
9. Dumitrescu Fl., Despre pre la acuzativ în limba textelor traduse din slavă în secolul al XVI-lea // Studii şi cercetări lingvistice, XI, Bucureşti, 1960, nr. 2.
10. Drăganu N., Elemente de sintaxă a limbii române, Bucureşti, 1945.
11. Graur Al., Tendinţe actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968.
12. Iacob N., Exprimarea complementului direct în limba română //Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1995, nr. 4.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog