Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ÎNTRE CORECT ŞI ERONAT

Neologismele în spaţiul basarabean

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 4-8, anul XI, 2001

Pentru tipar

Funcţia cuvintelor noi în limbă, numite ştiinţific neologisme, este una revoluţionară în esenţă, şi a nu le admite ori a le diminua importanţa echivalează cu o acţiune denigratoare. Apare în societate o realitate nouă, necunoscută ori poate chiar nebănuită până mai ieri, şi lumea este pusă în situaţia obiectivă de a căuta şi găsi o denumire adecvată acestei realităţi noi, astfel limba îmbogăţindu-se mereu. Că ia această denumire dintr-o altă limbă sau o formează din elemente autohtone, n-are importanţă decisivă, indiferent de dorinţa noastră de a întrebuinţa numai cuvinte româneşti sau de dorinţa unor alţi concetăţeni de a apela, în atare cazuri, la cuvinte de origine străină, ca show (pron. şou) sau week-end (pron. uichend) care i-ar prezenta în ochii conaţionalilor lor drept oameni ştiutori de limbi moderne şi în general oameni culţi. Mai exact ar fi să spunem că problema specificului şi a modului de formare a cuvântului nou în limbă este una ştiinţifică, teoretică.
Or, în eseul de faţă noi ne propunem să abordăm aspectul practic al funcţiei sau, şi mai îngust, al funcţionării neologismelor. Cu mare greu, trecând prin înjosiri de tot felul, înfrângând furia şefilor şi suportând privirile chiorâşe ale consătenilor desţăranizaţi definitiv şi ale celor care optau pentru păstrarea colhozurilor din unicul motiv că de pe dealul mare se putea fura fără prea multe probleme, o parte de ţărani îşi întorcea, cu ani în urmă, câte o fărâmă din pământurile “dăruite” de ei sau de părinţii lor, prin 1949, gospodăriilor colective, altfel zis – câte o cotă. Cum era să se numească un atare ţăran? El nu mai era colhoznic, ci devenise cotist, zicea Alexandru Gromov într-o emisiune radiofonică. Firesc, s-ar părea. Dacă de la tractor s-a format, mai înainte, cuvântul tractorist, de ce de la cotă n-am forma cuvântul cotist?
Dar i-a zis altcineva cotaş. De asemenea firesc. Dacă de la arendă am căpătat substantivul arendaş, de ce să nu-i zicem proaspătului stăpân pe bucăţica sa de pământ strămoşesc cotaş?
Uzul urmează să aleagă forma care se va încetăţeni şi va nimeri curând în dicţionare. Deocamdată învinge forma cotaş, neologism simplu, elegant, format pe teren autohton, care exprimă cu claritate şi chiar cu exactitate o realitate absolut nouă a timpului şi este, prin urmare, foarte necesar. Numai nu-l căutaţi în dicţionare, e prea nou ca să-şi fi aflat locul în ele.
Pot fi numite şi alte neologisme cu destin fericit. Totuşi, nu prea multe, de vreme ce întrebuinţarea majorităţii neologismelor este secondată de nenumărate abateri de la sensul lor principal şi esenţial, de la forma gramaticală corectă în limba de origine ori cel puţin de la pronunţarea lor adecvată în limba noastră.
Aici e locul, timpul şi necesitatea să vorbească exemplele concrete, vii şi nici pe departe toate plăcute. A ajuns şi la noi un termen relativ simplu şi, principalul, elegant şi plăcut la auz, prin care exprimăm întreg spectrul de mijloace de informare a maselor: mass-media. Deschidem Dicţionarul explicativ al limbii române şi ne convingem că substantivul în cauză înseamnă “totalitatea mijloacelor de informare a maselor (radio, televiziune, presă etc.)”. Se menţionează că e substantiv neutru şi că e folosit numai cu sensul de plural. Prea bine, dar auzim la radio, din gura unei prezentatoare active şi relativ bine informate, că “despre şedinţa guvernului scriu azi toate mass-mediile” şi rămânem şocaţi: dacă mass-media înseamnă “totalitatea mijloacelor de informare”, “toate mass-mediile” ar tinde să denumească “toate totalităţile mijloacelor...” şi... roşim pentru biata jurnalistă care, vorbind altă dată despre preşedintele parlamentului chişinăuian, îi zisese “spicher”, neştiind că nu altcineva, ci ea însăşi este spicher, mai exact spícheriţă, de vreme ce spicher are sensul prim de “crainic la o staţie de radio sau de televiziune”. Acesta e unicul sens al cuvântului spicher (ortografiat în engleză speaker), potrivit întru totul şi în Republica Moldova. Conform prestigiosului Dicţionar de neologisme al lui Constant Maneca şi Florin Marcu, spicher înseamnă şi preşedinte al Camerei Comunelor, dar nu la noi, ci “în Anglia”, şi preşedinte al Camerei Reprezentanţilor, de asemenea nu la noi, ci “în SUA” (pag. 1011). În cazul în care îl numim spicher / speaker pe un demnitar chişinăuian, noi ajustăm cuvântul străin la realitatea noastră, îl nostrificăm şi considerăm, nu prea întemeiat, că am fi rezolvat problema.
Cât timp ne aflăm în preajma parlamentului, ripostăm tuturor celor care afirmă de la tribună şi din coloanele presei că optează pentru un parlament “lucrativ”. Desigur că, sub influenţa de mult nefastă a limbii ruse, jurnaliştii noştri dau în bară sau, cel puţin, dezvăluie despre parlament nişte secrete cam ridicole. Vorba e că pentru noi adjectivul lucrativ este un neologism frumos şi ademenitor şi, dacă ar însemna ceea ce în ruseşte se exprimă prin “v sostoianii rabotati” sau “rabotosposobnâi”, l-am accepta fără rezerve. Or, în româneşte lucrativ înseamnă “care aduce câştig; profitabil, rentabil; folositor, util”. Dacă adăugăm că un sinonim al adjectivului în discuţie este bănos, devine aproape limpede pentru ce fel de parlament optează autorii sintagmei atât de frecvente în presa noastră azi “parlament lucrativ”. Şi e regretabil că nu se spune simplu, corect şi chiar frumos că avem nevoie de un parlament eficient.
Cu privire la parlamentul chişinăuian am înregistrat şi un adevăr deocheat, generat de asemenea de un neologism. Cică, un demnitar de la noi rostise în forul legislativ “o alocuţiune scurtă”. Jurnaliştii care ne hrănesc (spiritual, evident) cu atare sintagme nu vor fi având ştiinţă că substantivul alocuţiune înseamnă, prin definiţie, “scurtă cuvântare ocazională”. Şi dacă e aşa, de a cui nevoie jurnaliştii o mai scurtează o dată?
Ne grăbim, fireşte, la realităţile noastre naţionale, dar neologismele culese de noi din presa periodică ne invită să luăm cunoştinţă de faptul că “pentru prima dată în Republica Moldova... Uniunea Europeană... a demarat... un proiect de pregătire a specialiştilor...”.
Verbul a demara, tranzitiv, înseamnă “a elibera de parâme (corăbiile) în vederea plecării”, iar cu sens de intranzitiv e sinonim cu “a se pune în mişcare; a porni” (despre autovehicule) şi cu “a porni cu avânt, a se avânta” (în sport). Bineînţeles, cuvintele au însuşirea de a-şi lărgi şi în genere de a-şi primeni sensurile pe parcursul anilor / deceniilor, drept care cu o anumită aproximaţie se poate spune că lucrările de construcţie sau ale unui simpozion de mai multe zile au demarat (în sens oarecum figurat). Dar să demareze cineva un proiect? Nedumerirea este foarte mare, câtă vreme chiar calitatea excepţională a cuvintelor de a comporta şi sensuri figurate nu prea îngăduie ca cineva (chiar Uniunea Europeană) să demareze ceva (un... proiect).
Alteori, în funcţie de neologisme, apar unii termeni de specialitate, de exemplu – medicali, şi încercarea de a le înţelege e sortită din start eşecului, dacă jurnaliştii ni le servesc fără să le fi conştientizat ei înşişi mai întâi. De exemplu: “Spre regret, analiza rezultatelor confirmă că majoritatea produselor conţin substanţe mutagenice...”. Trecem fugitiv peste acest “spre regret” mutilat, formula corectă în atare cazuri fiind “spre regretul nostru” sau, dacă doriţi, “cu regret”, sinonim al expresiei “cu părere de rău”, şi punem întrebarea: de ce a fost nevoie, aici, de forma adjectivală “mutagenice”, inexistentă în dicţionare, dacă există adjectivul mutagen, -ă cu sensul “care produce o mutaţie”, deci cu sensul pe care a intenţionat să-l evidenţieze jurnalista?
Întrebuinţarea neologismelor nu presupune născocirea de substantive sau de alte părţi de vorbire care nu există pe glob din simplul motiv că noi nu cunoaştem bine formele de substantive ori adjective de mult existente în limba noastră, toate corecte, frumoase, elegante, plăcute auzului etc.
Este şi cazul “volantei”, şi acela al “rutierei”, şi acela al “navetei”, şi al “concedialelor” etc. Am auzit pe unii jurnalişti, şi nu numai jurnalişti, că, cică, bucureştenii înşişi sunt încântaţi de substantivul basarabenesc “volantă”, probabil neştiind că acesta e o traducere directă, mecanică, literală a rusescului “letucika”, dar oricum ne întrebăm: de ce bucureştenii continuă să propage, prin dicţionare, expresia corectă în acest caz şedinţă operativă? Apoi: “rutieră” e adjectiv, “navetă” este orice vehicul, indiferent de dimensiuni, pe când rusescul “marşrutka” este ori un microbuz, ori un maxitaxi. Luăm orice dicţionar de prestigiu şi ne convingem, încă şi încă o dată, că ruseştile “otpusknâe” denumesc alocaţia de concediu, s-ar putea zice şi indemnizaţii de concediu, dar nu aceste inventate “concediale”.
Or, unii conaţionali de ai noştri, inclusiv dintre jurnalişti, s-au obişnuit atât de mult cu limba rusă, încât traduc fără prea multă chibzuinţă cuvinte şi expresii ruseşti sau cel puţin punând accentul după moda rusească, uitând specificul limbilor surori cu româna noastră. De exemplu, dacă în limba franceză accentul cade întotdeauna pe prima silabă de la sfârşit, ce poate fi mai uşor de înţeles decât faptul că un cuvânt ca trafíc urmează să fie pronunţat ca în limba de origine, deci plasând accentul pe i?
În privinţa accentelor puse greşit suntem, probabil, campioni mondiali nu numai în cazul neologismelor de tipul trafíc, de vreme ce zicem “adidáşi” (corect adídaşi), “edítor” (corect editór), “cochilíe” (corect cochílie), “forţă mótrice” (corect motríce), “regízor” (corect regizór) etc., etc. Ba nu e vorba numai despre accent. La noi se rosteşte şi, din păcate, se mai scrie: “busines” (corect business, pr. bíznis), “management” (pr. ménigiment), “excroc” (corect escroc). Se mai zice “slipi” în loc de slipuri, “o portavoce” în loc de un portavoce ş.a.m.d.
Republica Moldova a dorit cu tot dinadinsul să se deosebească de România şi să aibă un grad ştiinţific de doctor (în ştiinţe), dar care să nu fie totuşi doctor simplu, ci unul “habilitat”. Parcă nu e rău, cuvântul vine din limba noastră veche, latina, dar el nu e înregistrat de nici un dicţionar explicativ al limbii române, deoarece nu exista pe când se redactau sursele lexicografice la Bucureşti. Dar apare în 1999 la Chişinău un Dicţionar explicativ uzual al limbii române şi, spre marele nostru regret, nu găsim descifrarea acestui adjectiv nici în paginile lui.
Iar venind vorba despre dicţionarele chişinăuiene, este cazul să observăm şi câte ceva referitor la folosirea accentului în cuvintele neologice. De exemplu, este bine, în fond, că se întrebuinţează şi la noi substantivul supremaţíe. Dar l-am auzit la radio în pronunţarea aceleiaşi spícheriţe de care am amintit mai înainte zicându-i “supremáţie”. Eram gata s-o apostrofăm pentru pronunţarea eronată, dar am deschis proaspătul Dicţionar explicativ uzual al limbii române, ca să constatăm cu stupoare că aici accentul este pus anume pe á, şi ne-am gândit dacă nu cumva biata jurnalistă a devenit o jertfă a dicţionarului chişinăuian. Regretul nostru pentru o atare neglijenţă este cu atât mai mare, cu cât în publicaţia basarabeană pomenită aici accentul este indicat greşit şi în cazul tipícului, şi în acela al politípicului, şi în alte cazuri.
Atenţia sporită pe care suntem datori s-o manifestăm faţă de neologisme ne-ar salva de greşeli ordinare ca cea comisă de autoarea unei informaţii utile, care ne avertiza să nu folosim “crenvurşte congelate”, fără să bănuiască, presupunem, că substantivul în cauză este de genul masculin şi e corect să ne ferim de crénvurşti congelaţi.
Starea nici pe departe normală privind corectitudinea întrebuinţării neologismelor poate fi înţeleasă şi în urma unui microincident relativ recent din activitatea unei redacţii chişinăuiene. Funcţionarii primăriei locale insistau asupra substantivului “comandatar”, chiar se refereau la Monitorul oficial bucureştean că acesta l-ar promova sistematic, iar lucrătorii redacţiei, negăsindu-l în nici un dicţionar, propuneau să se scrie comanditar. N-am dori să apărem în ipostaza unui refractar încăpăţânat la vreo înnoire posibilă, astăzi necunoscută ori numai nerecunoscută. Comanditar s-a format de la substantivul comandită şi de la verbul a comandita. Dar... cum anume se formează, dacă se formează, substantivul “comandatar”? De la comandă, însemnând (agentul) care face o comandă? Ori în alt mod?
Întrebăm, deoarece în dicţionare, inclusiv în cele de economie politică, nu găsim nici un “comandatar”. Evident, în atare cazuri avem nevoie de discuţii: concrete, la obiect, cu citarea probelor convingătoare etc.
Dar am trecut, se vede, prea repede peste “mass-mediile” spícheriţei chişinăuiene, drept care ne vedem nevoiţi să revenim, de data aceasta, la verbul a mediatiza. Citim într-o publicaţie prestigioasă: “Filmul a fost mediatizat în presă”. Repetăm că mass-media înseamnă “totalitatea mijloacelor de înformare a maselor” şi adăugăm că, în conformitate cu relativ recentul Mic dicţionar al limbii române al lui Vasile Breban (Bucureşti, 1997), a mediatiza înseamnă “a face cunoscut publicului larg prin mijloacele de comunicare în masă” (pag. 383), pentru a conchide fără teama de a greşi că în săptămânalul chişinăuian neologismul în cauză a fost întrebuinţat fără chibzuinţa necesară, rezultatul fiind o expresie pleonastică.
De aceea mai spunem o dată că utilizarea neologismelor ne cere o pregătire filologică bună, o atenţie permanentă şi o intuiţie fină şi exactă a rostului cuvântului în contextul comunicării. Nu e cazul să ne ferim de neologisme, deoarece ele – repetăm – contribuie esenţial la dezvoltarea limbii, la diversificarea vorbirii şi a scrierii noastre, având funcţia revoluţionară pomenită mai înainte, dar nu e cazul nici să le folosim oricum, la întâmplare, greşit sub aspectul ortografierii sau cel puţin al pronunţării, deoarece în felul acesta se vede prea limpede că suntem inculţi şi chiar ridicoli.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog