Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONGRESUL ISTORICILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

Unitatea etnică a spaţiului carpato-danubiano-pontic în antichitate

Alte articole de Revista Limba Română
Nr. 4-8, anul XI, 2001

Pentru tipar

Onoraţi colegi şi tineri studioşi,
 
Principalul subiect pus în discuţie la Congresul Istoricilor din Republica Moldova din 1 iulie 2001 este unul care merită atenţia publicului. Necesitatea studierii istoriei propriului popor nu poate trezi, la oamenii normali, nici un fel de dubii. O parte dintre politicienii de la noi – şi o asemenea situaţie, credem, este unică în lume – pun la îndoială propria istorie şi limbă, încercând pe cale parlamentară, şi nu ştiinţifică, să stabilească în ce limbă trebuie să vorbim şi ce istorie naţională să studiem. Am uluit întreaga Europă prin tratatul semnat de miniştrii de externe ai Republicii Moldova şi ai României, ambele exemplare ale căruia au fost scrise în “limbă comună”, şi nu în română. Interesant ar fi să aflăm în ce limbă se redactează documentele oficiale similare încheiate, bunăoară, între Anglia şi Australia sau între Austria şi Germania, Anglia şi S.U.A. Suntem ferm convinşi că viitoarele generaţii, luând cunoştinţă de acest alineat din document, ne vor considera neserioşi.
Istoria multpătimitului nostru popor, aşezat prin voia destinului în calea tuturor răutăţilor, a fost aşa cum a fost, şi nu cum ar dori fiecare dintre noi să fie. Călătorul din Halicarnas, Herodot, care este considerat “părintele istoriei”, şi-a intitulat opera Histores apodexis, ceea ce în limba noastră ar însemna expunerea investigaţiilor. Expunerea obiectivă a investigaţiilor, am adăuga noi, şi nu o descriere distractivă sau o jonglare cu faptele pentru servirea anumitor interese politice. Istoria, asemeni matematicii, biologiei, chimiei, astronomiei etc., este o ştiinţă. Ea nu poate fi tratată după bunul plac al diferitelor partide, de oricare nuanţă politică ar fi ele.
În baza unor astfel de criterii, noi, subsemnaţii acestui demers, încercăm în cele ce urmează să demonstrăm că studierea istoriei comunităţilor umane ce au populat în perioadele preistorică şi antică spaţiul actualmente locuit cu precădere de români nu este un moft politic sau de coloratură naţionalistă, ci o necesitate ce decurge din analiza obiectivă a rezultatelor ştiinţifice.
În această ordine de idei, chiar şi o sumară examinare a rezultatelor cercetărilor arheologice din ultima vreme, care, de altfel, sunt unica sursă de informaţie cu privire la epocile îndepărtate, ilustrează, fără echivoc, similitudinea culturilor materiale ale comunităţilor din spaţiul dintre Balcani şi Bug în preistorie, antichitate şi în evul mediu timpuriu.
Prin investigaţiile arheologice efectuate de specialiştii ucraineni în stepele din nordul Mării Negre, de savanţii moldoveni în interfluviul pruto-nistrean şi, respectiv, de arheologii români în întreaga ţară, a fost evidenţiat faciesul Sabotinovca Nouă – Coslogeni, care, în linii generale, sub raportul culturii materiale, este similară cu civilizaţiile epocii de bronz din Bulgaria, Grecia de Nord şi din nord-vestul Anatoliei. Astfel, prestigiosul arheolog şi specialist în preistorie, englezul Gordon Childe, demonstra la începutul anilor 50 ai secolului al XX-lea că migraţia comunităţilor aheene în Grecia continentală şi insulară s-a produs din spaţiul balcano-carpato-pontic. Tot din aceste regiuni a avut loc şi năvălirea “oamenilor mării”, prin care, de obicei, se subînţeleg comunităţile doriene, care au provocat apusul (decăderea) civilizaţiei miceniene şi au contribuit activ la formarea civilizaţiei Greciei antice.
În urma cercetărilor arheologice efectuate în nordul Mării Negre şi, în special, în aşezările rurale şi davele de la Kartal-Orlovca II, Satul Nou (Novosel’skoe), Bahna, Novo-Necrasovka etc., a fost stabilită unitatea culturii materiale a comunităţilor ce au populat ambele maluri ale Dunării la finele mileniului II – începutul mileniului I î. Hr., prin descoperirea verigii de legătură a faciesului Sihleanu-Rimnicele. Despre existenţa acestuia la nordul Dunării nu se cunoştea nimic până la explorările efectuate, în anii 1997-1999, de echipa mixtă româno-moldo-ucraineană.
În şedinţa plenară a celui de-al VIII-lea Congres Internaţional de Tracologie, reunit la Sofia pe data de 26 septembrie 2000, cunoscutul specialist german de la Universitatea din Saarland, Jan Lichardus, în baza materialului arheologic acumulat pe parcursul a 10 ani de săpături arheologice la diverse monumente din Bulgaria, a demonstrat succesiunea comunităţilor care au creat cultura materială cu ceramică striată, canelată şi ştanţată, similară cu hallstattul tracic din România, Republica Moldova şi Ucraina de Vest. Concluzia profesorului german e lesne de înţeles. La finele mileniului II – începutul mileniului I î. hr., pe acest teritoriu locuia o populaţie de aceeaşi origine cu cea din nordul Balcanilor, din estul Carpaţilor şi bazinul Nistrului.
Mileniul I î. Hr. se caracterizează prin constituirea numerosului neam tracic, care, arheologic, este sesizat pe un spaţiu destul de vast: de la Marea Egee, la sud, şi până în regiunea Bugului, la nord, de la bazinul Vardaro-Morav şi Tisa Superioară, la vest, până la Marea Neagră, la est. În acest spaţiu, desigur, locuiau şi multe alte popoare, însă majoritatea covârşitoare o alcătuiau tracii sedentari, a căror prezenţă este demonstrată de numeroase aşezări rurale şi dave fortificate, de necropole plane şi tumulare ce se găsesc la Cernyles, Neporotovo, Dubovo, Lugovo, Vysočko – în Ucraina; Butuceni, Hlingeni, Chişinău, Trinca, Kartal-Orlovka II, Satul Nou (Novosel’scoe) – în spaţiul pruto-nistrean; Cilic Dere, Babadac, Teleac – în România etc.
Către finele secolului al VIII-lea î. Hr s-a produs o separare a tracilor din sud de cei din nordul Balcanilor, ceea ce a dus la o individualizare pronunţată a acestor două ramuri ale neamului tracic.
În secolele VI-V î. Hr., are loc consolidarea tracilor din câmpie şi apariţia pe scena istorică a tracilor septentrionali, cunoscuţi ca neamul traco-getic. Spre sfârşitul mileniului I î. hr., are loc unificarea tuturor geţilor şi dacilor, carpilor şi lailor, costobocilor şi tirageţilor, toţi de origine tracă, precum şi a altor seminţii străine, sub egida lui Burebista. În cadrul acestei organizaţii politice nou apărute, după cum mărturiseşte decretul în onoarea lui Acornion, descoperit în Dionisopolis – oraş grecesc, actualul Balcic – erau încorporate pământurile din nordul şi sudul Dunării până la munţii Haemus (Balcani). În urma campaniilor militare asupra oraşelor din nordul Pontului Euxin, organizate în anii 50 ai secolului I î. Hr, în componenţa regatului lui Burebista au fost încadrate şi ţinuturile până la Bug, împreună cu oraşul Olbia. În aceste regiuni au fost cercetate numeroase aşezări getice: Beicuş, Kaborga I, Şirocaja Balka, Kuţurub etc. Prin urmare, pământurile dintre Balcani şi Bug, pe parcursul mileniului I î. Hr., au fost locuite, în principal, de comunităţi înrudite, care urmau aceleaşi rituri şi ritualuri funerare, aveau o cultură materială similară etc.
Cercetările din ultimii ani realizate în partea stângă a Nistrului, în preajma satului Hlinaia, demonstrează că triburile sciţilor nomazi către finele secolului al III-lea – începutul secolului al II-lea î. Hr. s-au dizolvat în masa tracilor, devenind sedentari. Aceste triburi şi-au însuşit cultura materială a geţilor, cunoscută şi în această regiune prin monumentele arheologice de la Cioburciu. Studiul materialelor descoperite au relevat că geto-dacii au dăinuit până în perioada romană, adică până în secolele I-IV d. Hr. (Щербакова Т.А., Новые материалы по археологии Нижнего Поднестровья // Древнейшие общности земледельцев и скотоводов Северного Причерноморья V тысячелетия до н.э. – V века н.э., Тирасполь, 1994, p. 231-232; Яровой Е.Б., Четвертков И.А., Субботин А.В., Погребальный обряд скифского курганного могильника села Глиное // Чобурчийский археологический комплекс и вопросы взаимовлияния античной и варварских культур (IV в. до н.э. – XV в.н.э.), Тирасполь, 1997, p. 14-18).
Penetraţia romană la nord de Dunăre şi procesul de romanizare care s-a petrecut la finele mileniului I î. Hr. – prima jumătate a mileniului I d. Hr. n-au ocolit nici aceste regiuni. Prezenţa romană este demonstrată, arheologic, printr-un număr considerabil de construcţii din piatră, prin limesurile romane. Însă dominaţia romană nu s-a manifestat doar prin construirea obiectivelor militaro-strategice. Construcţiile din piatră descoperite în multiplele aşezări rurale cum ar fi cele de la Sobari, Komarova, Cimişeni etc. mărturisesc că în aceste locuri s-au stabilit în acea perioadă veterani, peregrini, misionari, dezertori ai armatei imperiale, foşti locuitori ai provinciilor danubiene, retraşi în regiunile nord-pontice din cauza prestaţiilor împovărătoare. Un loc aparte îl ocupau între toţi aceştia misionarii creştini, care făceau serviciul divin în diverse locaşe de cult. Unele dintre ele, bunăoară bazilica de la Sobari, erau destul de bine amenajate.
Răspândirea şi înrădăcinarea credinţei creştine în spaţiul extraprovincial al Imperiului Roman au avut o importanţă considerabilă, deoarece creştinismul, “ca produs specific al modului de viaţă roman, a constituit unul din factorii fundamentali ai procesului de romanizare” (Teodor D.Gh., Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până în sec. al XIV-lea, Iaşi, 1991, p.11). “Procesul de romanizare, ca parte integrantă, fundamentală a etnogenezei româneşti… nu poate fi conceput… fără aportul considerabil al creştinismului” (Vulpe R., Romanitate şi creştinism – coordonate ale etnogenezei româneşti // De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină, Galaţi, 1979, p. 18).
În spaţiul nord-vest pontic, a cărui parte de sud a intrat în componenţa provinciei Moesia Inferior, iar ulterior a fost cucerită de Constantin cel Mare şi de Iustinian, creştinismul s-a răspândit aproape în aceeaşi măsură ca şi în provinciile romane. O mărturie a acestei situaţii o reprezintă apariţia în adâncul regiunilor respective a primelor bazilici, asemeni celor de la Iaşi, Nicolina şi Sobari.
Răspândirea creştinismului, însuşirea limbii latine vulgare, precum şi a culturii materiale provinciale romane au dus la constituirea în regiunile de la est de Carpaţi a populaţiei latinofone, ca element de bază în procesul etnogenezei poporului român.
Prezenţa romană la est de Prut, atestată de cele peste 70 de construcţii de piatră, de fortificaţiile aşezărilor şi căilor de acces romane, descoperite la Kartal – Satul Nou, Novo-Necrasovca, în chora Olbiei etc., răspândirea creştinismului chiar şi după retragerea trupelor imperiale (fapt documentat în urma studierii, în anii 2000–2001, a bazilicii, din sec. al VI-lea d. hr., de la Tyra) constituie dovezi incontestabile că romanizarea şi creştinizarea, care, de fapt, sunt aspectele aceluiaşi fenomen, latinizarea, s-au înfăptuit în întreg spaţiul populat actualmente cu precădere de români.
Descoperirile recente de la Pruteni-Ungheni, cercetările de lungă durată la Hansca, Petruha, în Basarabia, la Bahna, Botoşana etc., la vest de Prut, unde s-a atestat prezenţa permanentă a populaţiei din sec. al IV-lea şi până în sec. al XV-lea, infirmă categoric năstruşnica idee a unor hiaturi demografice în acest spaţiu.
Procesele de romanizare, creştinizare şi formare a daco-romanilor (a românilor timpurii) au avut loc în acelaşi timp, desfăşurându-se în tot arealul populat astăzi de români.
Desigur, aceste procese s-au produs cu o intensitate diferită. Bunăoară, în provinciile romane s-a ajuns până la deznaţionalizarea autohtonilor, pe când în regiunile locuite de dacii liberi – Crişana, Transcarpatia, Moldova şi Muntenia – procesul de romanizare s-a limitat la însuşirea limbii vulgare latine, a culturii materiale provincial-romane şi a credinţei creştine.
Prin urmare, istoria comunităţilor umane care timp de peste două milenii au populat unul şi acelaşi spaţiu şi, în linii mari, au avut aceeaşi soartă, şi care, deşi în diferită măsură, au contribuit la etnogeneza românilor, nu poate fi cercetată, explicată, nici redată în hotarele actualelor formaţii statal-politice de pe acest vast teritoriu. După cum ruşii studiază istoria Knezatului Kievean, iar azerii şi armenii, istoria teritoriilor limitrofe, la fel şi noi, românii dintre Prut şi Nistru, suntem obligaţi să studiem istoria întregului neam românesc, indiferent de regiunea sau statul în care vieţuim.
 
Ion NICULIŢĂ, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, decanul Facultăţii de istorie a U.S.M.;
Ion HÂNCU, doctor în istorie, conferenţiar universitar;
Ion TENTIUC, doctor în istorie, conferenţiar universitar;
Gheorghe POSTICĂ, doctor în istorie, profesor universitar;
Tudor ARNĂUT, doctor în istorie, conferenţiar universitar;
Aurel ZANOCI, doctor în istorie, conferenţiar universitar,
Ilie BORZIAC, doctor în istorie, conferenţiar universitar;
Oleg LEVIŢCHI, doctor în istorie, cercetător ştiinţific;
Sergiu MUSTEAŢĂ, doctor în istorie, lector superior;
Octavian MUNTEANU, doctor în istorie, conferenţiar universitar;
Vladimir POTLOG, doctor în istorie, conferenţiar universitar.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog