Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONGRESUL ISTORICILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

Istoria modernă a românilor basarabeni – parte integrantă a istoriei neamului românesc

Alte articole de Revista Limba Română
Nr. 4-8, anul XI, 2001

Pentru tipar

Luând cunoştinţă de “opera” lui V. Ţaranov, ce se erijează în savant de notorietate (precum rezultă din interviul acordat de către dânsul ziarului “Экономическое обозрение”, 22.06.2001), dar, mai ales, judecând în baza aşa-numitei lucrări didactice editate de acelaşi autor şi echipa sa în anul 1997, care urmează să devină cartea de căpătâi – un fel de “Краткий курс ВКП(б)” – pentru cei ce vor trudi (sau deja trudesc) în sudoarea frunţii la scrierea unor manuale şcolare, ne dăm bine seama că ceea ce se pune la cale nu este altceva decât o nouă tentativă de resovietizare a ştiinţei noastre istorice. Se urmăreşte scopul de a ne abate de la cursul firesc pe care-l urmează de câţiva ani încoace Republica Moldova (este adevărat că extrem de anevoios). Este vorba de revenirea noastră la valorile autentice naţionale şi general-umane.
Evident, în cazul de faţă avem de a face cu o comandă socială ce are o profundă implicaţie politică şi o tentă ideologică pronunţată, care nu are nimic comun cu abordarea academică, strict ştiinţifică a unei problematici istorice.
Un atare scop strategic este urmărit cu tenacitate de către noua guvernare, instalată prin votul de la 25 februarie, şi de cei câţiva scribi de la curte, în frunte cu V. Ţaranov, cărora li s-a încredinţat această misiune josnică: de a realiza prin toate mijloacele posibile şi imposibile proiectul diabolic de mutilare şi nimicire a fiinţei noastre naţionale. Respectiv, se urmăreşte o nouă izolare a noastră, a românilor de la est de Prut, de restul spaţiului românesc şi o remodelare a conştiinţei istorice şi naţionale a românilor basarabeni după tiparele unei ideologii fabricate. Astfel, ruptura noastră de restul poporului român urmează să se producă prin reanimarea concepţiei staliniste despre existenţa a două popoare est-romanice diferite – român şi moldovean – şi a două limbi diferite – română şi moldovenească.
Conceptul cu privire la entitatea naţională şi lingvistică de sine stătătoare a moldovenilor are menirea, în ultimă instanţă, să cultive acestora ideea că fraţii lor de dincolo de Prut le-au fost, pe parcursul istoriei, duşmani. Pentru a argumenta acest lucru, se va face apel la vechile şi perimatele falsuri cu privire la aşa-numita anexare a Basarabiei din anul 1918 de către “România burghezo-moşierească”, la politica “opresorilor români”, promovată pe parcursul celor 22 de ani de “ocupaţie” a Basarabiei etc.
În acelaşi timp, adevărata dramă a etnicilor români dintre Nistru şi Prut, pe care aceştia au trăit-o în timpul ocupaţiei ţariste de după raptul ilegal de la 1812, judecând în baza manualului История Республики Молдова, urmează să fie prezentată în viitoarele manuale ca un act cu caracter pozitiv. Ceea ce a constituit, de fapt, o anexare va fi calificat tendenţios ca o “eliberare” a moldovenilor de sub “jugul otoman” şi includerea lor într-un spaţiu care le-ar fi fost benefic sub toate aspectele (începând cu cel economic şi terminând cu cel spiritual), tăgăduindu-se, în acelaşi timp, o nedreptate istorică strigătoare la cer – amputarea în mod abuziv a unei părţi din teritoriul naţional şi deznaţionalizarea masivă, pe toate căile, a elementului autohton.
Izolarea Basarabiei, curmarea contactelor cu restul spaţiului românesc, efectele nocive ale politicii de rusificare şi asimilare a românilor moldoveni vor fi trecute sub tăcere sau muşamalizate, la fel cum vor fi tăgăduite sau interpretate în mod tendenţios evenimentele epocale din istoria românească care s-au produs în perioada modernă la vest de Prut: revoluţia lui Tudor Vladimirescu, mişcarea de emancipare naţională de la sfârşitul sec. al XVIII-lea – prima jumătate a sec. al XIX-lea, Revoluţia de la 1848, Unirea Moldovei cu Ţara Românească la 1859, proclamarea şi recunoaşterea independenţei României la 1878, Marea Unire de la 1918. Şi se va proceda în acest mod, făcându-se abstracţie de rolul crucial pe care l-au avut moldovenii într-un şir de evenimente cu caracter decisiv pentru destinul neamului românesc. În acest context, e suficient să amintim meritele şi rolul decisiv al românilor moldoveni de dincolo de Prut în Revoluţia de la 1848 şi Unirea Mică de la 1859. Se ştie că anume moldovenii au ridicat primii problema unirii Moldovei cu Ţara Românească şi tot ei au fost iniţiatorii şi promotorii fervenţi ai Unirii de la 1859 şi ai celei de la 1918. Din istoria noastră naţională vor fi suprimate numeroase personalităţi originare din spaţiul dintre Prut şi Milcov, dar şi din cel de la est de Prut, care nu se vor încadra în schema anacronică a pseudoistoricilor chişinăuieni. Evident, astfel de istorie trunchiată şi văduvită nu poate fi numită nici chiar istorie a moldovenilor.
Dacă grupul de pretinşi istorici în frunte cu V. Ţaranov îşi propune ca principiu de bază al tratării istoriei moldovenilor conceptul de statalitate moldovenească, atunci ei sunt obligaţi să ţină cont de faptul că în spaţiul dintre Prut şi Nistru n-a existat un stat separat nici până la 1812 şi nici mai târziu. După raptul de la 1812, Basarabia n-a fost şi nici nu putea să fie succesoarea statului istoric Moldova. După 1812, Moldova a rămas ca stat în dreapta Prutului, care s-a unit pe principii de echitate şi egalitate, în mod absolut liber, neimpus de nimeni, cu Ţara Românească, adică cu fraţii de sânge. Basarabia, în acel moment, nu era decât o provincie (din 1873 – gubernie rusească), guvernată în exclusivitate de funcţionari ruşi şi aflându-se într-un diabolic proces de rusificare.
Dar cum vor proceda membrii echipei lui V. Ţaranov cu patrimoniul cultural, ştiinţific, literar pe care l-am moştenit de la înaintaşii noştri moldoveni din dreapta (dar şi din stânga) Prutului în perioada modernă, perioadă în care ideea despre unitatea de neam şi originea noastră comună cu românii din întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic este prezentă magistral în lucrările acestora? Ne referim la clasicii literaturii noastre româneşti: Alexandru Hâjdău, Constantin Negruzzi, Alexandru Donici, Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Ion Creangă, Mihai Eminescu, la opera istoricilor care au activat în aceeaşi perioadă: Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga.
Se va denigra din nou (ca în perioada de tristă pomină) tot ce a făurit geniul întregului popor român. Iarăşi se va recurge, ca pe timpuri, la ruşinoasa metodă a trunchierii, deformării şi falsificării textelor marilor personalităţi ale istoriei noastre. Iarăşi lucrările lor vor fi puse la index şi vor fi ţinute ascunse de ochii publicului cititor, pentru a face inaccesibil adevărul despre originea noastră etnică. Se pare că asistăm din nou la un spectacol al teatrului absurdului. Dar o asemenea manieră de abordare a istoriei noastre este sortită din start eşecului, care va fi catastrofal pentru acei ce zămislesc astfel de proiecte.
Adepţii concepţiei moldovenismului primitiv refuză cu obstinaţie să ia în calcul nenumăratele dovezi şi demonstraţiile incontestabile despre românismul moldovenilor, în general, şi al moldovenilor din Basarabia, în particular, care aparţin diferitelor personalităţi marcante ale neamului nostru. Totodată, există şi o sumedenie de mărturii documentare ce demonstrează că şi foarte mulţi ruşi au recunoscut (în perioada modernă) că Basarabia era locuită de români. Printre aceştia figurează însuşi împăratul Nikolai I, cancelarul şi ministrul său de externe Karl Nesselrode. Toţi guvernatorii Basarabiei, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în amplele lor rapoarte anuale despre situaţia din Basarabia, expediate pe numele împăratului rus, au continuat să utilizeze etnonimul moldo-valahi (adică români) cu referire la populaţia autohtonă din ţinut.
Printre etnicii de origine rusă care au recunoscut acest adevăr de netăgăduit figurează personalităţi politice, istorici, scriitori, autori ai unor ample lucrări consacrate Basarabiei: Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei, Pavel Svinin, diplomat, profesorul Maikov, istoricul panslavist Danilevski, scriitorul Tihomirov, publicistul N. Durnovo, prim-ministrul Witte, amiralii ruşi Mordvinov şi Ciceagov, generalul Kuropatkin. Acesta din urmă scria pe la 1910: “Poporul român din Basarabia, anexată acum o sută de ani, trăieşte izolat şi separat de naţiunea rusă. Este incontestabil că, dacă principatele Moldova şi Valahia ar fi fost anexate de către Rusia la începutul secolului al XIX-lea, populaţia lor ar fi rămas străină şi ar fi devenit rapid ostilă poporului rus. Am fi avut, în acest caz, două Polonii pentru slăbirea Rusiei”.
De ce nu putem cerceta şi studia în mod separat istoria Moldovei de cea a celorlalte ţări româneşti? Argumentele sunt multiple. În primul rând, pentru că în perioada modernă, dar mai ales în secolul al XIX-lea, care a fost “secolul naţionalităţilor”, contactele şi relaţiile dintre românii care locuiau în diferite provincii ale spaţiului românesc, în ciuda hotarelor politice care mai existau, devin mult mai ample şi mai diversificate în comparaţie cu perioadele precedente. Acest proces firesc a culminat cu realizarea unităţii naţionale a tuturor românilor. Cheia de boltă a acestui proces istoric obiectiv au constituit-o cele două Uniri ale românilor – cea Mică, de la 1859, şi cea Mare, de la 1918, care, spre deosebire de realizarea unităţii ruseşti (în secolele XV-XVI), germane şi italiene (în secolul al XIX-lea), s-au produs într-un mod civilizat şi edificator şi pentru alte naţiuni, fără aplicarea violenţei şi a forţei armate, pe cale democratică (parlamentară şi plebiscitară). Să trunchiezi şi să selectezi dintr-un organism viu, integral, care s-a constituit pe parcursul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea, doar acele aspecte care se încadrează în concepţia perimată a moldovenismului primitiv şi românofob este o misiune nu numai infamă, ci şi extrem de dificilă, în contradicţie cu orice principiu al ştiinţei istorice.
În pretinsul manual al lui V. Ţaranov, moldovenilor din dreapta Prutului, după realizarea unirii de la 1859, nu li se mai acordă nici o atenţie, de parcă aceştia ar fi dispărut din istorie – procedeu fraudulos şi absolut inadmisibil. Succesele pe care le-au atins românii moldoveni în diverse domenii, în cadrul statului român liber şi independent, sunt incomparabile cu cele ale românilor basarabeni aflaţi sub o apăsătoare ocupaţie străină şi deasupra cărora plana pericolul dispariţiei ca entitate naţională. În cazul dat, nici chiar gravele falsuri nu mai pot fi utile pentru a denatura adevărul istoric, şi atunci se recurge la excluderea din istorie a românilor moldoveni din dreapta Prutului.
Printre multiplele definiţii ale ştiinţei istorice figurează şi cea conform căreia istoria este memoria poporului, astfel încât sarcina noastră a istoricilor, pe parcursul ultimilor 10-12 ani, a fost restabilirea cât mai deplină a acestei memorii. Iar acum iată că se pune la cale trunchierea, mutilarea acestei memorii şi revenirea noastră în spaţiul falsurilor şi al minciunii.
Introducerea pe cale administrativă, printr-o directivă a conducerii actualului partid de guvernământ, a unei concepţii perimate, antiştiinţifice de studiere şi predare a istoriei noastre naţionale, din care urmează a fi suprimate sau interpretate în mod eronat numeroase evenimente cruciale din istoria poporului nostru, constituie un pas nesăbuit, care comportă riscuri serioase pentru echilibrul social din Republica Moldova şi aşa destul de fragil. Actualii guvernanţi îşi asumă asemenea riscuri pe care, pentru moment, nu sunt în stare să le sesizeze, dar care vor deveni iminente o dată cu punerea în practică a acestui proiect anacronic şi nociv.
Această manieră de abordare a istoriei naţionale nu are nimic comun cu ştiinţa, din contra, este într-o contradicţie flagrantă cu realizările ştiinţei noastre istorice. Mai devreme sau mai târziu, eşecul unei astfel de acţiuni va fi evident şi pentru regizorii şi realizatorii acestei monstruozităţi.
 
Ion VARTA, doctor în istorie, cercetător ştiinţific superior, Institutul de Istorie al A.Ş.M.;
Alexei AGACHI, doctor în istorie, cercetător ştiinţific superior;
Nicolae CHICUŞ, doctor în istorie, conferenţiar universitar, decanul Facultăţii de Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii Pedagogice de Stat “Ion Creangă”;
Mitru GHIŢIU, doctor în istorie, conferenţiar universitar, şeful Catedrei “Istoria Românilor”, U.L.I.M.;
Eugenia DANU, doctor în istorie, cercetător ştiinţific superior la Institutul de Istorie al A.Ş.M.;
Valeriu POPOVSCHI, doctor în istorie, cercetător ştiinţific superior la Institutul de Istorie al A.Ş.M.;
Gheorghe NEGRU, doctor în istorie, şef al Catedrei Ştiinţe Socioumanistice a Academiei de Transporturi, Informatică şi Comunicaţii;
Nicolae CIUBOTARU, doctor în istorie, conferenţiar universitar, Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă”;
Lidia MOLDOVANU, doctor în istorie, conferenţiar universitar, U.S.M.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog