Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIILE REVISTEI „LIMBA ROMÂNĂ”

Dr. Elie Miron Cristea – „Patriarhul reîntregirii neamului”

Ilie ŞANDRU

Alte articole de
Ilie ŞANDRU
Revista Limba Română
Nr. 5, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

75 de ani de la trecerea la cele veşnice a întâiului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi al României
 
S-a născut la poale de Carpaţi, în Topliţa Română, în acea împărăţie de frumuseţi eterne ale Călimanilor, munţi încărcaţi de istorie şi spiritualitate românească. Era 18 iulie 1868, iar în familia ţărănească a soţilor George şi Domnița Cristea venea pe lume cel de-al treilea fiu. Bucurie mare, dar şi multă îngrijorare, fiindcă ceilalţi doi fraţi ai săi s-au stins din viaţă înainte de vreme. De aceea s-au grăbit ca peste două zile, 20 iulie, când s-a întâmplat să fie şi sărbătoarea marelui prooroc Ilie Tesviteanul, să-l ducă în faţa altarului, spre a fi creştinat. Părintele Toader Popovici l-a botezat, cu numele marelui prooroc, iar naşul său de botez, ciobanul Ioan Herţa, din Săliştea Sibiului, l-a luat în braţe şi i-a făcut urarea: să crească mare, să fie sănătos şi popă să se facă!
Aşa avea să se şi întâmple: finul său, Ilie Cristea, a crescut mare, a fost sănătos şi popă s-a făcut. Şi încă ce popă! „Închinându-mă, acest cioban la sfânta icoană, m-a menit să ajung şi eu păstor cu turmă mare şi iată că am devenit azi păstorul neamului”1. Dar până să devină „păstorul neamului”, a trebuit să treacă prin multe momente, unele plăcute, altele mai puţin plăcute, însă ele l-au însoţit pe drumul mereu ascendent, care avea să-l ducă spre „cea mai înaltă treaptă bisericească, la care ajunge un om pământean”. „Vezi tu pe dl Cristea, deşi merge pe drumul şes, mie îmi pare că merge urcând mereu în sus”. Aşa i-a spus, într-o zi, diaconul Ilie Moga, unui prieten al său, ambii profesori la Şcoala superioară de fete din Sibiu. Iar la cuvintele acestuia aveau să se adauge altele, rostite de mitropolitul Miron Românul, completându-le fericit, ca o previziune: „Ţineţi minte! Din tânărul acesta se va alege ceva”!
Şi, într-adevăr, „s-a ales ceva”, ceva la care tânărul diacon şi secretar arhidiecezan al Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului nici nu se putea gândi. Începutul avea să-l constituie construirea noii Catedrale ortodoxe din Sibiu, la finalizarea şi pictarea căreia Elie Miron Cristea a avut o contribuţie importantă. „Zidirea Catedralei ortodoxe române din Sibiu mi-a dat avânt pentru studiul meu, întreţinându-mi munca în speranţa că voi reînvia tradiţia trecutului ortodox şi românesc, atât de înfloritoare odinioară”2.
Depunând apoi o susţinută, vastă şi permanentă activitate în cadrul Asociaţiunii, convins fiind că numai „înrolându-ne, de la vlădică până la opincă, în munca pentru cultura românească, putem asigura viitorul poporului nostru”; în cadrul învăţământului românesc din Transilvania, pe care l-a considerat „talpa casei naţionale, sarea pământului, piatra cea din «capul unghiului», pe care se clădeşte viitorul neamului nostru”, dr. Elie Miron Cristea s-a afirmat repede ca unul dintre liderii de seamă ai românilor transilvăneni, chiar dacă „a pornit în viaţă ca un simplu copil de ţărani din Topliţa, îmbrăcat cu iţari şi suman, fără neamuri sus-puse, fără un nume consacrat şi fără protectori”3.
Aşadar, nu a fost o întâmplare, nici nu a mai mirat pe nimeni când, în 21 noiembrie 1919, dr. Elie Miron Cristea a fost ales episcop al istoricei Episcopii a Caransebeşului. Aceasta, în ciuda opunerii cu îndârjire a guvernului de la Budapesta, recunoaşterea venind după luni bune de aşteptare şi numai după ce noul ales a făcut vreo 12 drumuri la Budapesta! „Ziua de 21 noiembrie va fi şi va rămâne o zi epocală în istoria bisericii noastre din Ungaria şi Transilvania”4, scria Nicolae Ivan, asesor consistorial, viitor episcop al Clujului.
Ceremonia hirotoniei întru arhiereu a noului episcop al Caransebeşului s-a desfăşurat în cea de-a treia zi de Paşti, marţi, 3 mai 1910, în Catedrala mitropolitană din Sibiu, iar instalarea în scaunul episcopal a fost duminică, 8 mai 1910. „De mult nu s-a mai văzut la noi izbucniri de bucurie mai sincere şi mai însufleţite ca la sfinţirea şi instalarea noului episcop Cristea. Lumea românească a făcut din ele nişte sărbători naţionale dintre cele mai frumoase”5.
Ca episcop al Caransebeşului s-a pus serios pe treabă, convins că munca şi credinţa sunt cele două pârghii importante ale vieţii, iar ele trebuie să constituie „evanghelia viitorului” pentru neamul nostru românesc. Rolul său în renaşterea naţională bănăţeană a fost imens, prin sprijinirea culturii româneşti, prin înfiinţarea de biblioteci parohiale şi publice; a învăţământului teologic şi primar românesc, prin înfiinţarea de şcoli noi şi încadrarea a peste 300 de învăţători; a credinţei străbune, prin sădirea în sufletele educatorilor tinerei generaţii a iubirii de neam şi biserică şi construirea de noi biserici şi mănăstiri, fiindcă „nouă nu ne trebuie oameni învăţaţi şi fără credinţă, căci aceştia pot deveni mai răi decât fiarele sălbatice, care te sfâşie la marginea codrului”6.
Sunt prea multe înfăptuirile episcopului dr. Miron Cristea în cei nouă ani cât a stat în fruntea Episcopiei Caransebeşului pentru a putea fi cuprinse într-un articol. Voi aminti doar că acolo avea să-l găsească marele act istoric din 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia. Trebuie însă să amintesc că, la câţiva ani înainte, în pastorala dată de sfintele sărbători ale Naşterii Domnului din 1913, el avea să rostească nişte cuvinte profetice, care anunţau ceea ce avea să se întâmple în 1918: „Sus inimile! Căci dacă nu mâine, dar desigur nu peste mult timp, ceea ce este al nostru trebuie să ni se dea!”.
Adevărul este că ceea ce era al nostru nu ni s-a dat de nimeni, ci a fost obţinut prin voinţa unanimă de „a ne uni cu toţii cei care suntem de un neam şi de o limbă”, iar uriaşa adunare de la Alba Iulia nu a fost altceva decât „expresia deşteptării unui popor viguros, trezit de ideea libertăţii”.
Ca o urmare firească a venit apoi evenimentul din 31 decembrie 1919, când, la Bucureşti, Colegiul Electoral Bisericesc trebuia să aleagă noul mitropolit primat al Ungro-Vlahiei şi primat al României. Singurul candidat: dr. Elie Miron Cristea, episcopul Caransebeşului. Şi a fost ales cu 435 de voturi, din cele 447 de voturi exprimate. Ajuns în această înaltă demnitate bisericească, de la bun început, noul mitropolit-primat şi-a propus „să recâştige, spre binele ţării, vechea strălucire ce cu adevărat i se cuvine acestei instituţii divine şi naţionale”. Şi nu a uitat nici de îndemnul regelui Ferdinand I de a munci cu spor „pentru organizarea temeinică şi unitară a Bisericii române”. Acesta era de fapt dezideratul suprem al acelei vremi, când ţara şi-a reîntregit hotarele până la cele fireşti, până unde se întindea limba poporului român, prin alipirea vechilor provincii istorice care au format dintotdeauna vetrele românismului.
Organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Române a devenit o necesitate obiectivă, ţinându-se seama că la vechea Mitropolie a Ungro-Vlahiei se adăugau atunci celelalte mitropolii, cea a Ardealului şi Bucovinei, precum şi Arhiepiscopia Basarabiei, ridicată şi ea, ulterior, la rangul de mitropolie. Această organizare unitară avea să se finalizeze în 1925, odată cu adoptarea de către Parlamentul României a Legii şi Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, având la bază Statutul Organic al Mitropoliei Ardealului, conceput de sfântul mitropolit Andrei Şaguna. Acestea au fost sancţionate prin Înalt Decret Regal cu nr. 1402, din 4 mai 1925 şi publicate în Monitorul Oficial nr. 97, din 6 mai 1925. În noua sa organizare, BOR cuprindea: Mitropolia Ungro-Vlahiei; Mitropolia Moldovei şi Sucevei; Mitropolia Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului; Mitropolia Bucovinei şi Mitropolia Basarabiei. Pentru prima dată a fost înfiinţată şi Episcopia Armatei (1925).
Acestora li s-au adăugat multe alte realizări, din perioada în care dr. Miron Cristea era mitropolit-primat al României. Între acestea: înfiinţarea Institutului Biblic Ortodox (1920), aducerea în ţară şi reînhumarea osemintelor lui Constantin Brâncoveanu, domnul martir al Ţării Româneşti (1688-1714); implicarea directă în desfăşurarea ceremoniei încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria la Alba Iulia; înfiinţarea a două seminarii teologice, la Craiova şi Câmpulung-Muşcel (pentru orfanii de război) etc.
Noua situaţie ivită după reîntregirea neamului şi organizarea unitară a BOR impuneau înălţarea acesteia la rangul de Patriarhie. Aceasta a devenit o necesitate istorică în condiţiile apariţiei unor schimbări radicale în Europa de Est, după Primul Război Mondial. Amintim aici prăbuşirea Bisericii Ruse în urma victoriei revoluţiei proletare şi instalarea puterii bolşevice, care a desfiinţat biserica. În al doilea rând, cele 15 milioane de români ortodocşi, uniţi într-un singur stat naţional, reprezentau o forţă în Estul Europei şi între popoarele creştin-ortodoxe, din cadrul Bisericii Răsăritului. Fără îndoială, la alegerea celui ce trebuia să fie înălţat în scaunul patriarhal a contat marele prestigiu pe care şi l-a câştigat dr. Miron Cristea în faţa regelui şi a personalităților politice de dincolo de Carpaţi, în primul rând, prietenia sa cu Ion I. C. Brătianu, prim-ministru al României, prietenie ce dăinuia încă din 1906, de la marea expoziţie etnografică de la Bucureşti, la care au participat şi românii ardeleni, în frunte cu Miron Cristea.
Astfel, după instalarea sa ca mitropolit-primat al României, în timpul unei întrevederi dintre cei doi, Miron Cristea i-a spus lui Ion I. C. Brătianu: „Sunt sigur, că ai atâta bunăvoinţă faţă de mine şi atâta încredere, încât – dacă s-ar putea şi ar mai fi vreo treaptă mai înaltă – ai stărui să fiu ridicat şi acolo... Dar nu se mai poate. Am ajuns culmea!”.
După Hotărârea Sfântului Sinod de „înfiinţare în Ţara-Românească pentru Biserica ortodoxă autocefală română demnitatea de Patriarh” şi „ÎPS D. D. Miron, actualul Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei, devine, în calitatea sa de Primat al României, Patriarh al Bisericii ortodoxe române”, a urmat Hotărârea Camerelor Legiuitoare(la Senat, joi, 12 februarie 1925; la Cameră, marţi, 17 februarie 1925). Investitura a avut loc la 1 noiembrie 1925, când regele Ferdinand I i-a înmânat dr. Miron Cristea cârja de Patriarh, spunând: „Îţi încredinţez cârja de Patriarh, pentru a păstori turma Patriarhiei Române”.
Nu mult după aceea, la o întâlnire dintre cei doi, Ion I. C. Brătianu, aducându-şi aminte de cuvintele rostite de mitropolitul-primat, i-a spus acestuia, glumind: „Vezi că s-a putut şi că a mai fost o scară înaltă!”.
Nu voi mai arăta decât faptul că în urma renunţării la tron a principelui moştenitor, Carol, şi instituirea Regenţei, în 1927, Patriarhul Miron Cristea a devenit membru al acesteia, alături de principele Nicolae şi George Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Regenţa şi-a continuat activitatea până în 1930, când Carol al II-lea s-a reîntors pe tron. După mai puţin de un an, în februarie 1938, când Carol a devenit „noul cap al statului”, în conformitate cu noua Constituţie, Patriarhul a fost numit în fruntea noului guvern aflat în subordine totală faţă de rege. A deţinut această funcţie până în ziua morţii sale, 6 martie 1939, la Cannes, pe ţărmul sudic şi însorit al Franţei, unde s-a dus să-şi trateze o banală răceală. Boala a avut însă o evoluţie galopantă şi după numai o săptămână, în ziua de luni, 6 martie, la ora 21:45, Patriarhul dr. Miron Cristea şi-a dat obştescul sfârşit. Avea 70 de ani, şapte luni şi 17 zile.
La aflarea acestei triste veşti, ţara întreagă s-a umplut de durere. „A început jelania cea mare a clopotelor şi a pornit, din inima curată a poporului drept credincios, noianul lacrimilor şi rugăciunilor de pomenire”7. Trupul neînsufleţit a fost adus în ţară, iar în ziua de marţi, 14 martie 1939, la orele 12:30, sicriul a fost coborât în cripta săpată în pronaosul Catedralei Patriarhale, ce adăposteşte, întru eternitate, corpul întâiului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi al României. Inscripţia de pe piatra tombală este simplă: „Aici doarme-n Domnul, aşteptând învierea, întâiul patriarh al României, fiu de ţărani din Topliţa de pe Mureş, 20(?) iulie 1868 – 6 martie 1939”.
Moartea sa atât de neaşteptată a ridicat multe semne de întrebare. Dacă ea a fost sau nu cauzată de o mână criminală, probabil că acest lucru nu se va şti niciodată. Adevărul zace îngropat în cripta din pronaosul Catedralei Patriarhale din Bucureşti de şapte decenii şi jumătate, alături de rămăşiţele pământeşti ale celui care a fost întâiul Patriarh al ţării, dr. Elie Miron Cristea.
 
Note
1 Miron Cristea, Din Cuvântul rostit în Camera Deputaţilor, în ziua de 17 aprilie 1925, cu ocazia votului unanim, într-o atmosferă de înalt entuziasm, pentru înălţarea în scaunul patriarhal.
2 Dr. E. M. Cristea, Iconografia şi întocmirile din interiorul bisericii răsăritene, Sibiu, 1905, p. 18.
3 Vasile Netea, Omagiul Patriarhului dr. Miron E. Cristea, ediţia a II-a, Reghin, 1999 (îngrijită de I. Şandru).
4 Revista „Ţara noastră”, nr. 47, din 1909.
5 Oct. C. Tăslăuanu, în „Luceafărul”, nr. din 16 mai 1910, Sibiu.
6 I. R. Abrudeanu, Patriarhul dr. Miron Cristea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1929.
7 „Apostolul”, anul XVI, nr. 5-6, 1-31 martie 1939.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog