Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIILE REVISTEI „LIMBA ROMÂNĂ”

Miron Cristea, promotor al unităţii culturii române

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 5, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Militant asiduu pentru emanciparea românilor din Transilvania, ieromonahul Miron Cristea are multiple merite evidenţiate cu prilejul evocărilor, la Topliţa lui natală, devenite tradiţionale, fapt pentru care se cuvine să adresăm cuvinte de înaltă apreciere topliţenilor. Căci omagiindu-ne înaintaşii, ne punem pe noi înşine în valoare. Iar manifestările prilejuite de Zilele „Miron Cristea” contribuie la descoperirea valorilor culturii româneşti şi a faptelor rămase în memoria neamului, fapte care, în cazul lui Miron Cristea, certifică, în primul rând, credinţă sa în Dumnezeu şi în soarta poporului său.
Autorii, nu puţini la număr, care au descris şi analizat opera de o viaţă a lui Miron Cristea, s-au referit la multiplele sale faţete, din diverse unghiuri de vedere. În cele ce urmează vă propun să zăbovim o clipă în preajma acestui destin de excepţie, reflectând asupra lui din perspectiva promovării unităţii de neam prin cultură. Şi trebuie spus că Elie Cristea chiar din start se manifestă ca un adept înflăcărat al ideii de emancipare prin cultură. Autor al primei monografii despre Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti. M. Eminescu, în baza unui doctorat susţinut la Budapesta în 1895, în limba maghiară, Elie Miron Cristea, după cum atestă şi Î.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală, a folosit pentru prima oară sintagma „Luceafărul poeziei româneşti”. Acest „studiu laborios pentru epoca în care a apărut” (Gh. Bulgăr, 1981, 1 iulie , în „Telegraful Român”) a fost realizat cu eforturi mari din partea autorului care făcea următoarea afirmaţie: „Nici până acum nu a fost publicată ediţia critică a întregii opere eminesciene, din care cauză nu este uşor să ne formăm o părere clară despre întreaga lui activitate literară” (p. 60). Însă meritele deosebite ale acestei prime lucrări monografice despre Eminescu au fost evidenţiate de către Elena Stan, Gheorghe Bulgăr, Ilie Şandru, Nicolae Băciuţ, Prea Fericitul Antonie Plămădeală şi, mai recent, Î.P. Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Scopul lui Elie Miron Cristea reiese, după cum menţionează şi domnul Ilie Şandru în monografia intitulată Patriarhul Miron Cristea (Miercurea Ciuc, 2008), din dorinţa de a informa elita intelectuală din Budapesta „asupra operei unui poet de geniu al literaturii române, care se ridica, prin valoarea artistică a operei sale, la nivelul marilor poeţi europeni”. Astfel, chiar de la bun început, demersul său în apărarea integrităţii şi unităţii culturii româneşti s-a aflat sub semnul lui Eminescu. Căci Elie Miron Cristea, autorul monografiei despre Eminescu, evidenţiază mai întâi elementele esenţiale ale patrimoniului românesc, care, proiectate din perspectiva creaţiei eminesciene, coincid cu limba şi credinţa în Dumnezeu. Şi după aceea îl compară pe Eminescu cu poetul francez Beranger, încadrându-l pe autorul nostru în familia spirituală din care fac parte poeţi precum Lenau, Petofi, Schiller, Arany, accentuând că formarea lui Eminescu se află sub înrâurire dublă: pe de o parte, a fost influenţat de creaţia folclorică românească, iar pe de altă parte, de filozofia lui Schopenhauer.
Amplasându-l pe Eminescu în contextul culturii, al literaturii europene, autorul primului studiu monografic era pe un făgaş dovedit în timp foarte actual, căci el nu făcea altceva decât să înscrie cultura, literatura română în context european, pledând pentru identificarea culturii Patriei sale în corul celei europene. De fapt, am putea vorbi despre o contribuţie la consolidarea identităţii europene din care face parte şi cultura românească, a cărei contribuţie la crearea identităţii culturale europene nu poate fi pusă la îndoială. Cât priveşte caracterul avansat al concepţiilor autorului studiului pus în discuție, Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, avea să-l caracterizeze, în cuvântarea prilejuită de împlinirea a 60 de ani ai Patriarhiei Române, drept „mare diplomat, mare om de cultură, un modern. O bună intrare a Bisericii noastre în epoca modernă”. De observat că Elie Miron Cristea mergea pe urmele înaintaşului său, Eminescu, pe care îl caracteriza ca pe un adept al progresului poporului său. Astfel, analizând patriotismul lui Eminescu, din poeziile La Bucovina, Din străinătate, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, La moartea lui Aron Pumnul, el menţionează următorul lucru: „Numai că poetul nu strigă în gura mare că îşi iubeşte ţara, fiindcă nu a fost autor de vorbe goale. În schimb, el s-a străduit din tot sufletul pentru progresul poporului său, pe care îl iubea cu o dragoste nemărginită (...)”. Acest sentiment, exemplar şi contagios, este evocat în continuare în cuvinte simple, directe şi convingătoare: „Există oare în toată lirica românească o poezie care să se compare cu Doina lui Eminescu?... Pot spune cu tărie că nu! (...) Care român nu cunoaşte acest poem, cine nu l-a admirat şi nu s-a simţit însufleţit, citindu-l”, se întreabă autorul, plasând cu suficientă claritate unitatea românilor sub stindardul creaţiei eminesciene.
Contribuţia lui Elie Miron Cristea la înfiinţarea Băncii Culturale „Lumina”; participarea sa la reuniunile „Asociaţiei pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania” (Astra), fiind, din 1905, preşedintele „Despărţământului Sibiu”; susţinerea înfiinţării „Muzeului etnografic şi de artă” din Sibiu şi a „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român”; participarea la înfiinţarea, tot la Sibiu, a „Reuniunii române de muzică”, al cărei preşedinte a fost; publicarea colecţiei de proverbe, strigături şi zicale româneşti; iniţierea conferinţelor învăţătoreşti, precum şi corespondenţa amplă pe care a întreţinut-o cu oameni de cultură din toate ţinuturile locuite de români, inclusiv cu marele filantrop basarabean şi prieten apropiat Vasile Stroescu, împreună cu care a ctitorit şi salvat numeroase biserici şi şcoli româneşti din Transilvania, – toate acestea îl caracterizează ca pe un mare patriot, al cărui destin se contopeşte cu destinul ţării sale, pe care a slujit-o cu credinţă.
În preajma Marii Uniri de la Alba Iulia el va argumenta că „numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vor putea răzbi astfel de producte şi manifestaţiuni ale geniului nostru naţional, care prin însuşirile lor specifice româneşti să contribuie la progresul omenimei” (apud: Ilie Şandru, Inima timpului, Târgu-Mureş, 2010, p. 46).
Dar să reţinem, în continuare, care sunt elementele esenţiale ale patrimoniului românesc, pe care Elie Miron Cristea le proiectează din perspectiva creaţiei eminesciene. În primul rând, este evidenţiată comoara lingvistică promovată de către Eminescu. Fac o paranteză pentru a aminti în acest moment cuvintele Preafericitului Daniel dintr-un studiu publicat în revista Academiei Române „Academica”: „Făuritor al limbii romane literare moderne, Eminescu a înţeles că, între multe daruri moştenite de la înaintaşi în patrimoniul spiritual al neamului romanesc, cel mai mare dar este limba naţională în care ne exprimăm identitatea şi comuniunea între generaţii, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumuseţile locurilor natale şi ale sufletului românesc”. Autorul primei monografii despre Eminescu menţionează spiritul eminescian ironic al cărui ţintă sunt scriitorii contemporani, a căror creaţie era „fără conţinut, lipsită de ideal şi scrisă într-un limbaj stâlcit”. Un alt element este credinţa în Dumnezeu. Eminescu a fost un apărător al Bisericii Ortodoxe, pe care a numit-o „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului (...)”. Legătura strânsă dintre etnie şi credinţa în Dumnezeu este accentuată de Eminescu prin afirmaţia: „Cine combate Biserica şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni in minte, dar numai român nu este!” (apud „Academica”, ...). Un alt moment important ce ţine de patrimoniul culturii româneşti este creaţia populară orală. Astfel, Elie Miron Cristea remarcă faptul că „şcoala în care Eminescu s-a format a fost poezia populară (...) simplă, sinceră, naturală, plină de învăţăminte”.
Lirica de dragoste şi cea în care poetul evocă peisajul românesc sunt strâns legate, căci, conchide autorul aceluiaşi studiu, „nu există poet român la care natura cu fenomenele ei să joace un rol atât de important ca la Eminescu”, afirmaţie vădind rolul important acordat terapiei peisajului, acesta din urmă, în care a copilărit şi i-a fost educată sensibilitatea poetică, făcând parte şi el din patrimoniul cultural al ţării care a dat lumii un poet ca Eminescu. (Între paranteze voi spune că astăzi francezii, bunăoară, îşi promovează tot mai insistent peisajele ţării lor ca pe o valoare culturală. Şi un alt exemplu: la Grădina botanică din New York, pe care am vizitat-o în vara anului 2013, există un loc îndrăgit de vizitatori – un spaţiu aparte unde sunt cultivate specii de flori şi plante cântate de Shakespeare, peisajul fiind perceput ca valoare culturală prin excelenţă. De aceea, cred că nu ar trebui trecut cu vederea acest „detaliu” ce ţine de corelaţia existentă între poezia eminesciană şi peisajul românesc, care ar merita să fie promovat şi el ca valoare culturală.)
Un alt moment important al lucrării ţine de încadrarea lui Eminescu în curentul european al romantismului, precum şi în familia de spirite din care fac parte poeţii europeni: Heine, Schiller, Petofi şi alţii. Comparându-l pe Eminescu, cel care ne-a lăsat 96 de poezii, cu poetul francez Beranger, care „a scris doar un singur volum de poezii ce datorită formei lor excepţionale i-a iniţiat nu numai pe poeţii francezi de mai târziu, ci şi pe cei mai mari maeştri ai liricii internaţionale (Heine, Petofi şi alţii)” (p. 62), îl plasează, de fapt, pe poetul român pe o orbită transnaţională. Iar reliefarea lirismului, izbucnind din versurile eminesciene „ca nişte suspine de uşurare”, a influenţelor folclorice scoate în evidenţă modul în care însuşi tânărul Elie Cristea concepe forţa adevăratului talent, care, în opinia sa, este indestructibil legat de modul de gândire al neamului din care face parte. Iată ce scrie în acest sens: „El a ştiut să se confunde total cu modul de gândire al neamului său şi să simtă împreună cu el, fapt ce reiese şi din cele patru poezii scrise sub formă de balade populare, şi în care redă, cu o rară forţă artistică, particularităţile creaţiei populare. Citind acele poezii, parcă am auzi vocea poporului” (p. 62). Menţionez în acest context faptul că influenţa lui Eminescu asupra poeţilor basarabeni, în special asupra lui Grigore Vieru, vine anume pe filiera folclorică, pentru ei fiind foarte importantă conexiunea cu rădăcinile cele mai adânci ale poporului, rădăcini pe care le redescopereau ghidaţi de Eminescu. Afirm acest lucru pentru a atrage atenţia asupra faptului că în peisajul literar din Basarabia postbelică nu putem vorbi despre un eventual naţionalism comunist, care să fi exagerat valorile folclorice, fenomen la care se referă istoricii literari luând în obiectiv literatura română din România postbelică. În Basarabia postbelică, dacă a existat o suprasolicitare a folclorului, apoi a fost doar în sensul departajării românilor de o parte şi de alta a Prutului. Altminteri, folclorul era persecutat la fel ca şi toate elementele culturale care constituie fundamentul comun al tuturor românilor. Iată de ce evidenţierea laturii folclorice din creaţia lui Eminescu ţine şi ea de promovarea unităţii culturii româneşti, din perspectiva creaţiei Luceafărului poeziei româneşti. Şi trebuie spus că însuşi Elie Miron Cristea, aidoma lui Eminescu, a ştiut să se confunde total cu modul de gândire a neamului său. Drept dovadă, revenit la Sibiu şi luându-şi postul de la Mitropolie în primire, la 1 iulie 1895, el manifestă o grijă deosebită faţă de învăţământul în limba română, aceasta devenind „o preocupare constantă”, după cum menţionează Ilie Şandru. Astfel, promovarea culturii româneşti prin activitatea sa în Astra, implicarea în apărarea drepturilor naţionale, inclusiv în presa periodică, au drept obiectiv consolidarea conştiinţei de sine, la baza căreia, în viziunea lui Miron Cristea, se află unitatea graiului românesc, „unitatea noastră culturală, contribuind la deşteptarea noastră naţională”, care „a fost înainte mergătoarea unităţii noastre naţionale şi politice”. În discursurile sale va sublinia, de fiecare dată, importanţa duhului bisericii: „Cei ce cunosc mai de aproape istoria neamului nostru, din toate veacurile, ştiu bine, că istoria acestui popor, vieaţa voievozilor lui, biruinţele lor, slova românească, literatura, cultura şi arta lui, nici închipui nu se pot fără duhul acestei biserici” (Cuvântarea Înalt Preasfinţitului Mitropolit Primat dr. Miron E. Cristea, rostită la discuţia generală a proiectului de Constituţie, „Foaie diecezană”, 1923, 12 martie). Preocuparea pentru unitatea politică a neamului românesc risipit în diferite părţi, din perspectiva consolidării conştiinţei naţionale, aşa cum e promovată cu mult curaj în articolele sale publicistice, ne face să resimţim spiritul înaintaşului nostru din Ardeal foarte aproape de ceea ce se întâmpla şi se mai întâmplă în extremitatea estică a românităţii, în Basarabia, Eminescu fiind pavăza împotriva înstrăinării noastre sufleteşti. Lucrul acesta l-a reliefat atât Miron Cristea încă din zorii tinereţii sale, din perspectiva extremităţii vestice, cât şi un alt autor din extremitatea românească estică, anume Constantin Popovici, care a scris prima monografie dedicată lui Eminescu în Basarabia postbelică, în condiţiile unei ideologizări excesive a discursului literar în totalitarism, perioadă în care valorile literare clasice româneşti erau cu greu aici acceptate. Menţionez această lucrare, ţinând cont de următoarea afirmaţie a doamnei Irina Mavrodin: „Nu-i normal ca eu, scriitor şi filolog român, să nu fi ştiut până acum că există o importantă monografie despre Eminescu, scrisă de Constantin Popovici, academician, de mare prestigiu, din Republica Moldova. Ţin, în sfârşit, în mână această carte care se afla la a V-a sa ediţie, revăzută şi completată, şi despre care autorul ei poate să spună: «Drumul parcurs de peste o jumătate de secol alături de Eminescu mi-a îmbogăţit mintea, mi-a înălţat sufletul şi m-a ferit de lucruri de ocară». Precizez că monografia Eminescu. Viaţa şi opera, semnată de Constantin Popovici, a cunoscut patru ediţii apărute în 1974, 1976, 1982 (în limba rusă, pentru că lucrările de doctorat, în acea vreme în Basarabia (fosta R.S.S.M.) erau perfectate în rusă) şi în 1988 (în limba română). Ultima ediţie din 2001, apărută la o distanţă de 12 ani «primenită într-o haină nouă – grafia latină». Această exegeză urmăreşte cele două planuri, biografia şi opera, care se alimentează unul din celălalt, «relaţie analizată cu multă fineţe, acribie critică, dar şi pe baza unor probe de necontestat, care fac apel, între altele, şi la variantele păstrate în sertar»” (Irina Mavrodin, Constantin Popovici. Eminescu. Viaţa şi opera, în „Convorbiri literare”, 2005, septembrie).
Parafrazând-o pe Irina Mavrodin, aş putea spune că întâlnirea dintre aceşti doi autori, Miron Cristea şi Constantin Popovici, care şi-au legat soarta de destinul creaţiei lui Eminescu, demonstrează o extraordinară vocaţie şi fidelitate faţă de cauza literaturii române, emblematic întruchipată prin geniul eminescian. Închei accentuând că într-adevăr ar fi bine ca în cât mai multe biblioteci, din România şi din Basarabia, să se găsească aceste cărţi, ce contribuie la consolidarea unităţii românilor, a unităţii culturale pentru care a optat pe parcursul întregii sale vieţi patriarhul Miron Cristea, a cărui imagine necesită să fie promovată mai insistent în toate spaţiile locuite de români.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog