Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

Iubirea altfel sau plânsul ca ofelizare

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 5, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Cu intermitenţe conştiente şi asumate, traiectul creativ al poetei Margareta Curtescu, consolidat prin volumul de debut Prinsă între clamele speranţei (1997) şi fortificat ulterior prin ciclul de poeme Simple bluesuri (2003), cunoaşte o nouă repriză prin simptomaticul volum Iubirea altfel, apărut la finele lui 2013, la Editura Cartier. Dialogul interior, pe care îl identifica, motivat, criticul Dan Mănucă, în volumul de debut, este perpetuat printr-un act de fidelitate faţă de propria structură lăuntrică. Sfidarea emfazei prin intermediul purităţii şi a marilor gesturi, prin ingenuitate, continuă să alimenteze stilul suav, răscolitor al poetei, menţinându-se într-un registru de tranşanţă confesivă.
Dispuse pe portativul unui jurnal poetic, conceput în timp, fără grabă, cu responsabilitatea celui pentru care scrisul e înainte de toate trăire, şi abia după aceea facere, poemele din actualul volum al Margaretei Curtescu relevă nu doar o iubire altfel, ci şi un scris altfel – unul mai cu nerv, mai nemângâiat, cu inflexiunile specifice unei conştiinţe interesate în permanenţă de propria-i descoperire, dar şi de descoperirea Celuilalt: „dincolo de toate viaţa mea ca o apă tulburată de vânt /viaţa ta ca o sabie cu tăişul întors spre mine” (dincolo de toate).
Scrisul, fără falsă ostentaţie, se revoltă acum împotriva viermelui subteran, care este literatura, dizgraţioasă fiinţă, pentru că se lasă violentată de metaforele unduioase: „miros a literatură şi îmi displace (olfactiv-1), se confesează poeta. Vechea revoltă împotriva literaturii este convertită la autoare într-un strigăt de întoarcere la nerostit, la tăcere, la introvertire, pentru a evita profanarea inefabilului. Asemenea eroului Virginiei Woolf din Valurile, care se arată siluit de frazele ce se aşază „cu eleganţă pe pământ şi merg cu un pas foarte sigur”, clamând necesitatea unei singure silabe ca acelea ale copiilor, a unui geamăt, a unui ţipăt, Margareta Curtescu, debusolată de cuvintele ce se înghesuie lângă mână, visându-se toate mirese, optează pentru melodia continuă a vieţii interioare, melodie care dăinuie invizibilă, sugerând – „dincolo de toate viaţa mea” (dincolo de toate).
Aşa cum „între lucruri şi scrierea lor există un drum învăluit de o ceaţă lăptoasă” (ploaie de week-end), poezia Margaretei Curtescu nu trebuie ascultată, ci privită şi inhalată olfactiv. Poemele au iz de salcâm, de platani gârbovi, de crini, măceş, iasomie, fluvii de roze, irişi, violete, dumitriţe, toate prinse într-o cavalcadă ce face să vibreze epiderma. Dacă în Simple bluesuri floarea de vâsc, ca metaforă a singurătăţii şi austerităţii roditoare, domina luxurianţa vegetală, după cum remarca într-o cronică Nicolae Leahu, în prezentul volum, măceşul pare a fi elementul vegetal dominant, în accepţia sa de simbol cosmic, cu trimitere la cele cinci elemente esenţiale – focul, apa, pământul, aerul şi lemnul: „plâng eu acum frângând ca într-un vis urât tufele de măceş ce ne-au împânzit casa” (pisica noastră cea albă).
Fibrele cromatice îşi dispută întâietatea, într-o tentativă de transcendere a universului: „în februarie căldurile desfac în văzduh franjuri oliv”; „o aromă violetă de regina-nopţii”; „dimineaţa străpunge blocuri gri”, iar „cerul toamnei grizonat” este prins „în jocul toamnei de-a berbeleacul”. „Ochiul” şi „mirosul” declanşează un sistem de corespondenţe prin diferite asociaţii datorate superochiului eului: „toate zările arămii răsfrânte în irişi lunecau peste roci dezgolite”. Tuşele bacoviene dezgolesc însingurarea christică, captivitatea existenţială, vibraţiile mistice şi trimit la un sfârşit de lume, în care „ca o mantie textul cade moale pe foaie ca o mantie” (un fel de fiertură din renunţare şi alte ingrediente). Atunci când olfactivul îi perverteşte simţirea, se vede nevoită să apeleze la senzaţia textilă: „a nins şi aceste senzaţii textile m-au prins tocmai când traversam strada hotin” (ninsoare în martie). Culoarea ninsorii este un însemn al deznădejdii, culoarea care acoperă totul, inclusiv speranţele. Raporturile dintre „senzaţie” şi „emoţia estetică” se află, în poemele Margaretei Curtescu, într-o legătură indisolubilă, reliefând trăirea intensă. Percepţia tactilă subliniază o dată în plus natura estetizantă a autoarei, care investighează epidermic vâscozitatea coconului ţesut din arome violete sau bietele moluşte gelatinoase, într-o interacţiune intimă cu vegetalul.
Revin obsesii mai vechi, cum ar fi (auto)exilul, în sens de paradis camuflat, accesibil doar pentru cei iniţiaţi, lacrimile şi plânsul, departe de accepţia de fericire de nesuportat şi, mai degrabă, de ceea ce Bachelard numeşte ofelizare, umbra, în sens blagian, de reflex al eternităţii, tăcerea, ca linişte şi ne-spus în acelaşi timp: „dar am tăcut când mi-ai zis că îţi plac poemele mele apoi ţi-am tot vorbit în mine până la miezul nopţii” (un fel de fiertură din renunţare şi alte ingrediente). Semnul trecerii sau al punţilor este recurent, ca imagine, stare sau atitudine: „zilele au trecut sperioase ca nişte şopârle lăsându-şi cozile” (un poem ca o zdreanţă) sau „drumurile toate pe care-am trecut se-ncovoaie se-ncolăcesc de durere” (pisica noastră cea albă). Vocea lirică rosteşte incantaţii magice pentru a chema din trecut iubirea, iar imaginarul romantic recuperează simbolul pierdut al cuplului ideal: „ne priveam până când simţeam cum din vieţile noastre ca din ramuri de viţă-de-vie tăiate începea să picure ceva aidoma sevei” (anul şarpelui). Erosul este marcat de emoţia primei iubiri, a cărei experienţă menţine subiectul în pragul revelaţiei: „îmi amintesc cum toate vieţile m-au părăsit când tu m-ai atins” (tu). Dincolo de retrospecţiile senzuale, iubirea are acum şi alt nume – e „vârtejul cald”, care intră în oase şi străpunge măduva. Trăind prin emoţie implicări materne, cu fulminaţii de iubire, până la desfiinţare de sine („mă retrag dintre gânduri dar toate vin lângă mine mă înconjoară şi strigă în cor marius unde eşti marius unde eşti marius unde eşti”) (poem), poeta îşi dezvăluie feminitatea explozivă, totală: „sunt femeie am ţipat” (parietale), urmând o traiectorie labirintică cu împliniri şi neîmpliniri feminine inerente.
Mediul amniotic al poeziei este dominat de tristeţi şi melancolii împinse în pragul durerii metafizice: „colcăie în mine plânsul cu apele lui dezmăţate noapte şi zi” (plânsul). Sub urzeala voit discretă a sensurilor se zbate clocotind viaţa matură, întrebătoare, neresemnată („ce e viaţa noastră doamne nu cumva un priveghi nu cumva” (elegie)), din care răzbat elementele unui soi de biografism resimţit organic: „fiul meu e la vârsta bicicletei cu două roţi...” (frică de noapte). Eul profund estompează eul biografic, întrucât confesionalul Margaretei Curtescu atinge mai puţin temele personale, de pură emergenţă biografică, făcând loc discreţiei poetice care trădează un fond sufletesc sensibil. Destinul, perceput ca fundament al demersului liric, nu poate fi doar o biografie a persoanei, ci una a spiritului, e cea care se întrupează prin cuvânt şi care devine o expresie vie a plenitudinii şi durerii deopotrivă. Eroina se autoportretizează, relevându-şi sensibilitatea hipertrofiată, printr-un gest de denudare criptică: „dar eu nu sunt decât un sarcofag umplut cu resturi de sentimente de palpitaţii nervoase cu reziduuri de spasme” (când nimic nu mai e de spus şi lumea se ţine de tabieturi). Sinceritatea la Margareta Curtescu e mod de fiinţare – „nimic nu voi omite din poemul ce se adună sfios în jurul trupului meu” (iarna mieilor), dar şi terapie în acelaşi timp: „toate bibelourile de porţelan mă privesc nedumerite dar eu scriu cel mai sincer poem” (cel mai sincer poem).
Poezia se pare că rămâne, în viziunea Margaretei Curtescu, o instituţie mântuitoare („acest poem îmi înfăşoară inima precum un bandaj”) (poemul de seară), chiar dacă eficacitatea sa priveşte mai mult o inefabilă ordine lăuntrică, protejată prin sângerare de sine.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog