Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

ploaie de week-end

Margareta CURTESCU

Alte articole de
Margareta CURTESCU
Revista Limba Română
Nr. 5, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

între lucruri şi scrierea lor există un drum învăluit de o ceaţă lăptoasă din care ies mereu alta
nu sunt una singură aminteşte-ţi de mine cea de o clipă în urmă şi ritmuri de blues ca nişte flăcări albe îţi vor înfăşa trupul
în casa mea ropotul ploii induce jerbe de pace ca într-un zbor de confetti stropi amestecaţi cu soare lucesc şi îmi inundă până şi spaima
nu voi reuşi vreodată să scriu cartea informă a ploii pe urmele ei merg trasă la faţă mimând surâsul căci între lucruri şi scrierea lor există un drum învăluit într-o ceaţă lăptoasă din care ies mereu alta
 
 
je suis moi
 
ziua nu prevesteşte nicio boare de vânt o linişte ca de peşteră îmi schingiuieşte timpanul
iar tu îţi aduni grijuliu cărţile îţi treci palmele peste copertele lor şi taci
să scriu mai bine despre tandra mea eşarfa maronie cu care mă-nfăşor în zilele gri pe chiciură şi vânt când lunec printre oameni repetând je suis moi şi vieţile mi se refac din bucăţi aidoma unor puzzle colorate zile şi nopţi revin uluite în jurul meu cu miresme de salcâm colinde de crăciun cântate pe la geamuri cu sora mea mai mare mi se revărsă prin vene cu sculaţi sculaţi boieri mari şiruri de chipuri uitate se întrupează mi se înghesuie în odaie vocile lor se îngemănează într-un vaier prelung
je suis moi e tot ce pot scrie acum când tu mângâi coperte reci afară păsări negre zboară paralel şi lângă bloc plopi schilozi străjuiesc tăceri je suis moi
 
 
când nimic nu mai e de spus şi lumea se ţine de tabieturi
 
când nimic nu mai e de spus şi lumea se ţine de tabieturi mâncând dulceţuri sorbind rom bând votcă tot ce se vede se ştie se aude eu mă retrag în odaia unde spaima zumzăie printre lucruri
nu e doar o poveste e adevărul curat scriu şi toate cuvintele mi se înghesuie lângă mână şi toate cuvintele se vor mirese defilând pe podium în lumina verzuie a inimii
dar eu nu sunt decât un sarcofag umplut cu resturi de sentimente de palpitaţii nervoase cu reziduuri de spasme
când nimic nu mai e de spus şi lumea se-ncântă de propriul chip scriu şi faţa mi se umflă ca de plâns şi cearcăne se adâncesc sub ochii mei incolori devin perfect de urâtă sunt liniştea femeilor frumoase
sunt
 
 
ninsoare în martie
 
a nins peste bălţi cu fulgi cât pana de gâscă zăpadă umedă tocmai bună de curăţat covoare orăşenii şi-au dezgolit casele au scos afară preşuri cu flori maronii cergi din lină de capră scoarţe roase de molii păretare vărgate
să le-mbibe cu răcoare cu mana căzută din cer pe pajişti albe rămân dâre roşii-verzui de vopsele urme de vieţi trecute pe alte tărâmuri
a nins şi aceste senzaţii textile m-au prins tocmai când traversam strada hotin printre liceenii de la mihai eminescu mergând alene la vale pe sub platanii gârbovi printre pâraiele dezgolind insuliţe insalubre
şi mâinile mele purtau suveica printre urzeală implantau în ea firul de bătătură alegeau culori pentru mănunchiul de ocheşele
simţeam durerea din mădularele bunicii nadia tuşeam astmatic pe pajişti multicolore urzeam vieţi după vieţi
 
 
de la bălţi la bolzano înainte şi înapoi
 
şi va fi noapte şi ziuă va fi şi iarăşi noaptea va veni cu orele ei strivite sub şine
şi viaţa-mi va glisa pe drumuri anvelopele maşinii vor luneca turbate iar eu voi aştepta dimineaţa a doua când pe la şase voi saluta munţii antici
şi după două mii de ani cuvintele se vor îmbrăţişa în sintagme buon giorno italia! cuomo vai? io sono maria
şi prima mea străbunică mă va îmbrăţişa şi primul meu străbunic îmi va face cu mâna
şi cei de acasă vor tresări prin somn în dimineaţa cu ciripit de vrăbii moldave pe când maşina c-ab 123 va intra în tunel ca în craterul unui vulcan stins de două mii de ani
 
 
iubirea altfel
 
îmi retrag mâna din palma ta ca dintr-un cuib de lăstuni pun lespedea la gura nebuniei care era cât pe ce să ne piardă ca două lujere biciuite de cineva în adâncuri ţâşnim ambii în lumina străzii din fundacul unde tu o clipă în urmă vroiai să rămânem
va trebui să-mi irizez nervii cu oxibral vreo zece zile apoi un anotimp să freamăt mărunt ca o ploaie de toamnă să mă prefac că-ţi vorbesc să aleg personaje să rezum acţiuni să narez paralel acronic eliptic să tac în pauze să tac un secol şi să-mi treacă
în februarie căldurile desfac în văzduh franjuri oliv tufe de liliac doldora de avortoni tânjesc după iarna cu gerul ei nespus de liniştitor întâmplările toate poartă numele tău ninsorile îşi lasă tandreţea peste alte stradele îmi potrivesc fulgarinul pe umeri curând va să plouă
 
 
un fel de fiertură din renunţare şi alte ingrediente
 
dimineaţa picătura de cinism în ceaiul de plante mă revigorează îmi dezlănţuie cuvintele
dar am tăcut când mi-ai zis că îţi plac poemele mele apoi ţi-am tot vorbit în mine până la miezul nopţii
despre cum caut o dietă sănătoasă un fel de fiertură din renunţare şi alte ingrediente că eu nu ştiu să profit de orele împietrite în inima ta altcineva le-ar fi şlefuit demult şi-ar fi făcut din ele o salbă de zile mari că piesa ta începea cu eşti o proastă a mea se încheia cu ştiu
ca o mantie textul cade moale pe foaie ca o mantie
 
 
lanţul de sânge
                               lui em. g.-p.
 
înlănţuirea dezlănţuitelor lanţ de sânge cu vârful limbii gustat sintaxă-hidră despicând cu
trupu-i lucios apele-n două
                retezi un cap răsar trei
                               retezi trei răsar nouă
                                               retezi nouă răsar nouăzeci şi nouă
înlănţuite dezlănţuitele înhămate la sângele nostru înhămate la carul ce duceconduceinduceseducereduce sângele meu sângele tău sângele nostru
cu tot cu muguri cu ramuri cu pâlcuri de arbori călătorind prin artere cu felii de viaţă şi moarte cu tot
 
 
a treizecea zi la bolzano
 
desfac pumnul să mi se extindă răbdarea peste iarba în care s-alintă pătlagină şi trifoi ca pe la noi aş scrie dacă ar fi să caut o rimă ca pe la noi
umbra cireşului mă trădează pete de soare îmi joacă pe braţe dar eu scriu mai departe în caietul cu negre coperte la vita e dolce in bolzano aerul are trup răcoros să te lipeşti de el ca de un ultim amant să nu te mai desprindă nici chiar vârtecuşul iscat de vreun gând venit de pe aiurea
din văi urcă spre cer norii ca nişte regrete şi eu stau sub cireşul-mascul care nu ştie cum e să naşti fructe şi salamandre vin să mă vadă la vita e dolce in bolzano
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog