Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RECUPERĂRI

Din nou despre noematologie: contribuţia lui Nicolae I. Apostolescu

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 5, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

0. De ştiinţa noematologiei m-am ocupat şi cu alte ocazii: o dată într-un articol intitulat Noematologia lui B. P. Hasdeu: o anticipare a skeologiei lui E. Coşeriu (având la bază o comunicare din 2013) şi, a doua oară, mult mai amănunţit, în studiul meu introductiv la B. P. Hasdeu, Studii de ştiinţa limbii (Institutul European, Iaşi, 2013)1. Însă informaţiile descoperite recent mă obligă să revin asupra subiectului, mai ales că acestea îmi confirmă astăzi unele supoziţii pentru a căror verificare textul hasdeian, singur, nu îmi oferise suficiente dovezi. Este vorba despre contribuţia unui discipol al lui Hasdeu, Nicolae I. Apostolescu, care, cel puţin în privinţa noematologiei, a reuşit să-şi depăşească magistrul, mergând – aşa cum se şi cuvenea – cu Hasdeu dincolo de Hasdeu.
1. Pentru început, voi reaminti ce este noematologia. Într-un studiu scurt şi foarte dens – Un nou punct de vedere asupra ramificaţiunilor gramaticei comparative (publicat în primul număr din 1882 al revistei „Columna lui Traian”) – B. P. Hasdeu propune printre disciplinele gloticii / gramaticii comparative şi ştiinţa noematologiei: „o doctrină separată pentru ceea ce Bréal a numit atât de bine «idei latente»; o doctrină căreia, în lipsă de alt termen, noi îi vom zice noematologie, de la νόημα «cugetare intenţională»” (Hasdeu 2013: 131). Imediat, Hasdeu subliniază şi însemnătatea disciplinei respective, discutând despre ea la modul superlativ („această importantisimă doctrină a subînţelegerii”).
2. Interesant este că termenul noematologie a fost reinventat, acum câţiva ani (se pare), de către unul dintre cercetătorii germani care se îndeletnicesc cu exegeza fenomenologiei lui Husserl (vezi Rother 2005: 205-310). Poate că lucrul acesta n-ar trebui să ne surprindă prea mult, de vreme ce Edmund Husserl a fost preocupat de distincţia dintre noeză (< gr. noesis) şi noemă (< gr. noema). Cam jumătate din cartea sa neîncheiată, Idei privitoare la o fenomenologie pură... (apărută în 1913 şi cunoscută sub titlul de Ideen I), tratează despre noemă şi despre sensul noematic. Husserl simte nevoia să facă, în privinţa intenţionalităţii, o deosebire „absolut fundamentală: aceea dintre componentele propriu-zise ale trăirilor intenţionale, pe de o parte, şi corelatele lor intenţionale, respectiv componentele acestora din urmă, pe de altă parte” (Husserl 2011: 332). Altfel şi mai clar explicat, „variatele date ale conţinutului real sau noetic îşi au corespondentul într-o altă varietate de date, care pot fi scoase la iveală în modul unei intuiţii cu adevărat pure şi care ţin de un «conţinut noematic» corelativ sau, pe scurt, «noemă»” (ibid.: 333). Dată fiind insistenţa cu care vorbeşte filozoful german despre noemă, se justifică pesemne şi dorinţa lui Christian Rother de a crea (?) şi întrebuinţa nemţescul Noematologie. Din ce mi-am putut da seama, noematologia hasdeiană şi noematologia husserliană nu au în comun decât faptul că ambele pleacă de la problema „cugetării intenţionale”, exprimată sugestiv de termenul vechi grecesc noema. În consecinţă, voi pune punct aici referirilor la Husserl, nu înainte de a puncta întâietatea lui Hasdeu în ceea ce priveşte inventarea termenului noematologie.
3. Reîntorcându-mă la N. I. Apostolescu, sunt dator să precizez care erau supoziţiile mele anterioare despre teoria lui Hasdeu, a căror confirmare am găsit-o abia la discipolul său. Pentru aceasta, cer îngăduinţa cititorilor de a reproduce un lung citat din partea finală a articolului în care am comparat noematologia hasdeiană cu skeologia coşeriană: „În mod cert, sensul lipsit de expresie, despre care am vorbit până acum, ne-ar putea îndemna [...] să ne întrebăm dacă nu cumva sensul în cauză cuprinde şi «sensul» în accepţie coşeriană, în calitate de conţinut al unui text / discurs, act concret de comunicare ş.a.m.d. (vezi Munteanu 2007: 40 şi, în special, Munteanu 2012a: 356), adică sensul care face obiectul hermeneuticii pe care Coşeriu a numit-o (încă din anii ’50) lingüística del texto. Se pare că nu (sau doar parţial). Nimic din cele afirmate de Hasdeu (şi de Bréal) nu ne îndreptăţeşte să susţinem o asemenea ipoteză. Iar la Coşeriu, obiectul lingvisticii textului şi obiectul skeologiei lingvistice sunt bine delimitate. Aceasta nu înseamnă că cele două «obiecte» se exclud reciproc. Dimpotrivă. În realitatea complexă a vorbirii, sensul (unui text literar, bunăoară) nu se poate naşte şi nici nu poate fi revelat fără aportul cunoaşterii «lucrurilor» (şi a opiniilor / ideilor despre «lucruri»). După cum ne învaţă Coşeriu, într-un discurs / text sensul apare (sau este înţeles) datorită combinării semnificatelor de limbă cu desemnarea. Altfel spus (dat fiind faptul că limbajul este dublu semiotic), a vorbi, în acest caz, de un sens lipsit de expresie (adică de semnificant) nu ar fi în întregime corect, fiindcă semnificatele se convertesc, la un nivel superior, în «semnificantul» asociat sensului. În schimb, sensul lipsit de expresie / formă la care se referea Hasdeu reprezintă cunoaşterea cu privire la «lucruri», adică exact obiectul skeologiei coşeriene.” (Munteanu 2013: 92-93).
După cum se poate vedea, eram întrucâtva contrariat de faptul că Hasdeu (probabil, şi din dorinţa de a rămâne fidel concepţiei lui Bréal) nu invocase şi literatura ca loc de manifestare a „subînţelesurilor”, cu atât mai mult cu cât era chiar el autor de beletristică. De altminteri, când citisem prima dată studiul lui Hasdeu (mai sus menţionat), îmi închipuisem că avem de-a face, pur şi simplu, cu acel conţinut lingvistic pe care Coşeriu (în cadrul distincţiei sale tripartite, desemnare – semnificaţiesens) îl numise sens (vezi Munteanu 2007: 40 şi Munteanu 2012a: 356). Până şi termenul noematologie mi se părea cam vag ori susceptibil de a fi întrebuinţat şi într-o altă accepţie: „În încheiere, câteva cuvinte şi despre cei doi termeni, noematologie şi skeologie. Este greu de hotărât care este mai potrivit. Observ, totuşi, că termenul propus de Hasdeu poate induce «neiniţiaţii» în eroare, pe de o parte, fiindcă gr. nóema denumea în vechime o figură de sens (deci, ne trimite iarăşi spre lingvistica textului); pe de altă parte, fiindcă în limba română există deja cuvântul noimă (< ngr. nóima, urmaş al gr. nóema) a cărui semnificaţie ne duce cu gândul tot la hermeneutică / lingvistica textului.” (ibid.: 93).
Descoperirea, pe cont propriu, a unui studiu scris de N. I. Apostolescu mi-a prilejuit un real sentiment de satisfacţie, întrucât mi-a dovedit că felul în care înţelesesem, la întâia mea lectură, cele spuse de Hasdeu ar fi putut căpăta aprobarea lui Hasdeu însuşi. Dar toate la timpul lor. Până să pornesc la drum pentru a demonstra ipoteza formulată, cred că se cuvine să facem cunoştinţă cu N. I. Apostolescu. Consider că merită să prezint apoi şi relaţia dintre el şi Magistrul său.
4. Nicolae I. Apostolescu (1876-1918) reprezintă azi o personalitate aproape uitată a culturii române. Născut la Alexandria, ajunge, odată cu mutarea întregii familii, la Bucureşti (în 1891), unde îşi va continua studiile liceale şi va urma Facultatea de Litere şi Filozofie, obţinând (în 1899) licenţa în ştiinţe filologice (cu menţiunea magna cum laude). La universitatea bucureşteană i-a avut ca profesori pe B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Gr. Tocilescu, Ion Bianu şi alţii. La 9 februarie 1899, este numit profesor secundar la Liceul „I.C. Brătianu” din Piteşti, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1905, luând parte la un concurs iniţiat de Ministerul Instrucţiunii Publice, câştigă (din fondul „Iosif Niculescu”) o bursă de studii la Paris, pentru a urma cursuri de semantică şi literatură comparată2. Sub îndrumarea lui Émile Faguet, îşi ia doctoratul în litere în 1909, la universitatea parisiană, cu două teze (publicate în Franţa în acelaşi an): L’Influence des romantiques français sur la poésie roumaine şi L’Ancienne versification roumaine. Este unul dintre primii comparatişti ai literaturii române şi este recunoscut drept unul dintre cei mai buni specialişti ai noştri în problemele versificaţiei. Deşi era îndreptăţit, prin activitatea şi competenţa sa multilaterală, să primească o catedră universitară (în domeniul istoriei literaturii române şi al esteticii literare), aceasta nu i-a fost încredinţată decât în 1918, la Universitatea din Iaşi, cu puţină vreme înainte de a muri, pe neaşteptate, din cauza unei pleurezii3. Figura şi opera sa au fost scoase dintr-o relativă uitare mulţumită eforturilor lui Ion M. Dinu care, în 1983, a publicat atât o monografie despre Apostolescu, cât şi o antologie conţinând unele studii şi articole ale acestuia (vezi Dinu 1983 şi Apostolescu 1983).
Relaţia dintre Hasdeu şi Apostolescu a fost una de un tip special din ambele direcţii. Într-o scrisoare din 1904, Profesorul declara următoarele: „Din sutimi de elevi, în interval de vreo trei decenii din cariera mea universitară, cel mai nou eşti dumneata, domnule Apostolescu, cel mai modest şi totodată cel mai forte, şi apoi mai puţin pasionat decât magistrul, căci mărturisesc eu însumi că am fost purure prea pasionat dar nu ştiu dacă pasiunea – o pasiune dezinteresată – este un viciu sau o virtute. Aproape de marginea vieţii pământeşti, eu mă bucur că: în privinţa întregei mele activităţi literare şi ştiinţifice te las pe dumneata unicul meu urmaş direct: nimenea nu m-a înţeles mai bine, mai complet şi mai controlat” (apud Dinu 1983: 38)4.
După dispariţia lui Hasdeu, Apostolescu i-a făcut acestuia un reuşit portret literar (Hasdeu, în Apostolescu 1983: 180-193; vezi şi cap. VIII, Les Hasdeu, în Apostolescu 1909: 331-397). Totuşi puternica influenţă pe care Magistrul a exercitat-o asupra elevului reiese cel mai bine, presupun, dintr-un paragraf care se găseşte într-un portret dedicat lui... Delavrancea. În 1905, călătorind cu trăsura de la gara din Câmpina spre „castelul” în care Hasdeu îşi trăia ultimii ani, Apostolescu este uimit să constate că în minte i s-au strecurat, în acele momente, câteva reflecţii despre literatura lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea: „Citirea şi răscitirea operelor lui Hasdeu m-au încredinţat – şi pe zi ce merge cred lucrul mai cu tărie – că omul acesta a fost un «cineva» de care trebuia să te apropii cu un respect aproape religios, şi nu mă sfiesc să o spun: ori de câte ori mi-a fost dat să-i vorbesc, să stau împreună cu el câteva ceasuri ori câteva zile, sau chiar numai când l-aş fi zărit, simţeam o adâncă şi supremă emoţie. E de închipuit dar mirarea, uimirea care m-a cuprins ca în minutele când mintea întreagă mi-era stăpânită de personalitatea cea măreaţă a lui Hasdeu să mai găsesc un loc pentru un alt scriitor, ba încă să cuget câteva minute – cum mi s-a întâmplat – la frumuseţea expresiilor din operele d-lui Delavrancea.” (Delavrancea, în Apostolescu 1983: 283).
5. După aceste consideraţii mai mult sau mai puţin introductive, însă necesare după părerea mea, avem acum libertatea deplină de a examina pe îndelete contribuţia autorului nostru.
5.1. Studiul Limbajul şi înfăţişările lui sociale (reluat şi în Apostolescu 1983: 86-144) a fost, într-o primă formă, o conferinţă intitulată Despre cuvânt (ţinută, la 14 mai 1900, la „Societatea istorică a studenţilor în litere”), apărând (cu acest titlu) atât în revista „Tinerimea română” (serie nouă, vol. IV, fasc. 1-2)5, cât şi ca extras (în broşură6) în acelaşi an. Apostolescu o va include (cu minime adăugiri) într-o antologie a propriilor lucrări, Studii. Literatură, estetică, filologie (Institutul de arte grafice „Eminescu”, Bucureşti, 1904, p. 99-137). Limbajul şi înfăţişările lui socialeconţine secţiunile: Originea limbajului după diferiţi cugetători; Graiul şi arta; Ideile latente – noematologia; Semasiologie şi noematologie; Corupţia fonetică; Numele proprii; Legea regresiunii memoriei – derivarea părţilor de cuvânt.
5.2. Judecat în ansamblul său, materialul de care ne ocupăm este – cu unele excepţii notabile (între care şi chestiunea noematologiei) – lipsit de originalitate, mai ales în privinţa faptelor lingvistice vehiculate, lucru explicabil dacă ne gândim că a fost destinat, în primul rând, studenţilor în litere de la „Societatea istorică”. Aşadar, „studiul” aduce, mai curând, cu un curs universitar în care Apostolescu, folosindu-se din abundenţă de citate preluate de la autorităţile în domeniu şi rezumând diverse concepţii, înfăţişează o serie de aspecte esenţiale ale limbajului omenesc. Setea de cunoaştere a acestui profesor de liceu trebuie să fi fost extraordinară, fiindcă nu se mulţumeşte să menţioneze doar părerile lingviştilor şi ale filologilor (A. H. Sayce, Max Müller, M. Bréal, A. Darmesteter, W. D. Whitney, B. P. Hasdeu, A. Lambrior, L. Şăineanu, A. Philippide, O. Densusianu etc.), ci se referă şi la naturalişti (printre care Ch. Darwin, desigur), istorici, sociologi, filozofi ş.a.m.d. Nu lipsesc nici trimiterile la scriitori (Lucretius, Anatole France, B. Şt.-Delavrancea) sau specialişti în estetică şi literatură (cum este C. Martha, de pildă).
5.3. Încă de la început, Apostolescu insistă asupra caracterului social al limbii. Impresionează, totodată, atenţia pe care conferenţiarul o acordă, de la primele pagini, raportului dintre limbaj şi artă (în secţiunea Graiul şi arta): „Cu nicio altă manifestare socială nu e în mai strânsă legătură vorbirea decât cu arta, cu care unii o şi confundă sau cel puţin o împreună în mai multe puncte.” (Apostolescu 1983: 91)7. Faptul că autorul nostru, discutând teme lingvistice, are în minte în permanenţă (datorită înclinaţiilor şi a pregătirii sale) dimensiunea artei, în general, şi a literaturii, în special, îşi va dovedi însemnătatea la un anumit moment al expunerii. Fireşte, nu îmi propun să prezint şi să comentez aici conţinutul integral al „studiului”. Consemnarea principalelor teme tratate este de ajuns. Fără îndoială, unele idei ale ştiinţei lingvistice de atunci nu mai pot fi susţinute astăzi, dar nu evidenţierea acestora m-a interesat, ci scoaterea în relief a intuiţiilor excelente pe care Apostolescu le-a avut cu privire la aria de cuprindere a noematologiei. Iată de ce, în cele ce urmează, voi analiza, cu precădere, paginile din cele două secţiuni rezervate acestei discipline: Ideile latente – noematologia şi Semasiologie şi noematologie. Chiar şi (numai) aşa, trebuie precizat că cele două secţiuni constituie aproape o treime din spaţiul întregii lucrări. Ba chiar se mai pot adăuga şi câteva paragrafe (ibid.: 119, 123 şi 127) din secţiunea Corupţia fonetică, în care Apostolescu explică unele mutaţii semantice tot cu ajutorul sensurilor latente.
În ce constă, în definitiv, contribuţia lui N. I. Apostolescu? Prin ce anume îl depăşeşte el pe Hasdeu când vine vorba de noematologie? Aş spune că Apostolescu are cel puţin două merite în această privinţă: (1) faptul de a fi legat problema subînţelegerii, aşa cum a formulat-o Hasdeu, şi de artă (sau de literatură, mai cu seamă); (2) faptul de a fi utilizat noematologia şi noţiunea de «idee latentă» în mod explicit în discuţiile de natură etimologică. În afara acestora, Apostolescu a mai făcut unele observaţii despre planul «sensului» a căror importanţă o voi sublinia la locul cuvenit.
5.3.1. Să ne reamintim că, pregătind propunerea referitoare la doctrina noematologiei, Hasdeu afirmă următoarele: „Graiul este un mijloc de înţelegere mutuală. O înţelegere mutuală se operă nu numai prin sensul cel expres care constituie obiectul semasiologiei, ci mai mult încă printr-un sens ascuns, lăsat fără expresiune, subînţeles, care se manifestă mai cu deosebire în sintaxă.” (Hasdeu 2013: 130). Sensul neexprimat, pe care insistă Hasdeu, este – o zice chiar el imediat – „ideea latentă” teoretizată de Bréal. Apostolescu ştie prea bine lucrurile acestea, fiindcă citează din (şi face trimitere la) ambele studii: cel al lui Hasdeu din 1882 (despre diviziunile gramaticii comparative) şi cel al lui Bréal, Les idées latentes du langage (bazat pe o conferinţă din 1868)8. Mai mult decât atât, spre deosebire de Hasdeu, Apostolescu oferă şi unele exemple româneşti (pe lângă o serie de ilustrări franţuzeşti preluate de la Bréal) „pentru a lămuri şi mai bine importanţa acestei doctrine a noematologiei”: „Dar în româneşte sufixul -ie are aceeaşi valoare în pescărie de la pescar şi în olărie de la olar? Aci numai ideile latente pot explica rostul acestor sufixe. Trebuie să avem, zice Bréal, o subînţelegere a unor relaţii de natură concretă şi de o speţă particulară, pe care mintea noastră le ghiceşte mai mult decât le vede în vorbele exprimate.” (Apostolescu 1983: 103). După cum am arătat (vezi Munteanu 2013), «ideile latente» fac şi obiectul skeologiei propuse de Coşeriu. Numai că nu tot ce ţine de noematologia hasdeiană redimensionată / reconfigurată de Apostolescu aparţine skeologiei coşeriene. O porţiune a noematologiei – aşa cum (repet!) o vede Apostolescu – aparţine, mai degrabă, hermeneuticii. Cum se susţine o asemenea aserţiune? Voi încerca să răspund în continuare.
5.3.1.1. În secţiunea intitulată chiar Ideile latente – noematologia, până să vorbească despre ideile latente ale lui Bréal şi de noematologia lui Hasdeu, Apostolescu porneşte nu de la limbaj, ci de la artă în general. Şi ascultătorului, şi privitorului, şi cititorului – spune el dintru început – artistul trebuie să le ofere posibilitatea („să [le] lase deschise porţile şi să [le] întindă punţi”) de a descoperi, „prin asocieri de idei, părţile subînţelese”: „E o anumită discreţie pe care trebuie să o posede oricare artă şi un anumit substrat, un subînţeles pe care trebuie să-l aibă orice cuvânt.” (Apostolescu 1983: 101). Mai departe, el expune unele idei şi exemple luate îndeosebi din cartea lui Constant Martha, La délicatesse dans l’art (1884, ed. I), din capitolul, La discrétion dans l’art et les sous-entendus (ibid.: 101-102). Martha inventariază diverse cazuri (din pictură, din literatură, din muzică, dar şi din viaţa de toate zilele) în care acţionează forţa sugestiei, în care, graţie unor asocieri de idei, ni se deşteaptă subînţelesuri: un chip îngrozit, o floare uscată, sunetul clopotului, mirosul fânului cosit sau al unui parfum etc. pot declanşa o adevărată iluminare în conştiinţa celor care le experimentează prin simţuri. În plan discursiv („în vorbire”), generatoare de subînţelesuri sunt şi metafora, simbolul, alegoria, hiperbola, ironia ş.a.m.d. (ibid.: 102).
Rezumând unele paragrafe din volumul lui C. Martha (la care, de altminteri, trimite foarte exact în subsolul paginilor), Apostolescu dă impresia, la o privire neatentă, că traduce mot-à-mot din franceză. Şi totuşi... Reproduc, în paralel, două citate (din originalul lui Martha şi din sinteza lui Apostolescu):
(α) „L’art d’écrire n’est le plus souvent que l’art de suggérer d’idées et de sentiments qu’on n’en exprime. [...] Tantôt par un image, tantôt par un seul mot ils nous découvrent un monde.” (Martha 1907: 115)9.
(β) „Arta de a scrie ca şi arta de a vorbi nu sunt de cele mai multe ori decât arta de a sugera idei şi sentimente, neexprimate, dar subînţelese [subl. mea, Cr.M.]. Adesea printr-o singură vorbă, printr-o imagine ni se descopere [sic!] o lume întreagă.” (Apostolescu 1983: 102).
Se observă lesne că Apostolescu (în „traducere”/rezumat) a adăugat de la sine cuvintele „arta de a vorbi” şi „dar subînţelese”, nu doar pentru a completa cele spuse de Martha, ci pentru a pregăti terenul discuţiei referitoare la ideile latente şi la noematologie, intenţie care se vădeşte şi din inversiunea realizată, menită să deplaseze accentul de pe imagine pe cuvânt (să se compare structura „printr-o singură vorbă, printr-o imagine” cu orig. fr. „tantôt par un image, tantôt par un seul mot”). Într-adevăr, imediat după aceasta, Apostolescu apelează la Bréal şi la Hasdeu, iar discuţia ia o turnură preponderent lingvistică, chiar dacă paralela artă – limbaj continuă să se menţină: „Ca şi în artă, în vorbire ideile acestea latente, subînţelese sunt o condiţie necesară a progresului cugetării omeneşti.” (ibid.: 102-103)10.
5.3.1.2. Astfel, cu subtilitate (după cum vom vedea şi ceva mai încolo), Apostolescu lărgeşte sfera noematologiei, incluzând printre ideile (sau sensurile) latente şi sensurile operelor artistice (cu precădere cele ale textelor literare). Bun cunoscător al operei lui Hasdeu şi pasionat de literatură, nu se putea ca el să nu lege în mod fericit sensul „ascuns, lăsat fără expresiune, subînţeles” (vezi supra, 5.3.1.) de sensul operei de artă, cu atât mai mult cu cât considera (contrar unor teorii actuale) că arta, ca şi limbajul, este un fenomen social. De altfel, cu câteva pagini înainte, în secţiunea Graiul şi arta, autorul îşi anunţa obiectivele: „Dacă graiul e social, cu atât mai mult ni se prezintă arta ca atare [...]. Cercetând paralel unele manifestări ale artei şi ale vorbirii, se va lămuri şi mai bine această asemănare a celor două fenomene psihice în modul lor de producere ori de exprimare. Putinţa sau imposibilitatea artistului sau a unui simplu vorbitor de a exprima tot ceea ce simte, tot ceea ce vrea – e punctul în jurul căruia se vor grupa elementele acestei discuţii.” (ibid.: 93; cf. şi 98-100).
5.3.2. Mutând analiza pe terenul limbii, Apostolescu se opreşte la „unul din cele mai frumoase exemple de evoluare a unui cuvânt graţie sensurilor latente”. Este vorba despre felul în care mulţumesc, provenind din urarea „la mulţi ani”, a ajuns să însemne ceea ce înseamnă azi (după ce şi-a modificat forma fonetică, se pare, şi sub influenţa lui mulţime): „Trecerea de la un sens la altul s-a făcut graţie subînţelesului. Zicându-i-se cuiva: «să trăieşti mulţi ani», cu vremea lumea s-a gândit că era numai o mulţumire, un răspuns la o salutare; s-a gândit adică numai la ideea subînţeleasă, nu la cea exprimată. Cu timpul, sensul latent a luat locul celui exprimat – probabil totodată şi cu schimbarea fonetică al cărei rezultat a fost contopirea ambelor cuvinte într-unul.” (ibid.: 104)11. Acest exemplu şi cele care urmează în secţiunea Semasiologie şi noematologie conturează foarte adecvat obiectul noematologiei ca skeologie lingvistică. Reamintesc că, pentru Coşeriu, skeologia are ca sarcină cercetarea contribuţiei cunoaşterii «lucrurilor» (şi a opiniilor sau credinţelor despre «lucruri») la vorbire. Or, tocmai aceste aspecte doreşte să le pună în lumină şi Apostolescu, reinterpretând în grilă noematologică – dacă pot spune aşa – câteva dintre investigaţiile etimologice ale lui Hasdeu, pe care savantul le publicase în „Columna lui Traian” la scurt timp după ce tratase (în aceeaşi publicaţie) chestiunea noematologiei. Este surprinzător însă că în respectivele articole – Şugubăţ şi şugubină (1882), Creştet şi urzică (1882), Scornesc şi stârnesc (1883) (vezi Hasdeu 1988, II) – Hasdeu nu apelează nici măcar o dată la conceptele (sau termenii) de «idee latentă» ori «noematologie»12. În consecinţă, demersul lui Apostolescu este cu atât mai lăudabil.
5.3.2.1. Printre altele, el caută să arate (amestecând propriile observaţii cu explicaţiile lui Hasdeu) „cum partea semantică şi partea noematologică” au condus la semnificaţia actuală a cuvântului şugubină. Cred că este instructiv să vedem cum procedează. Din sl. şugubina, însemnând iniţial în paleoslavă ‘pierdere de suflet’, termenul a intrat în româneşte cu sensul de ‘legătură sexuală ilicită’, „orice relaţie nelegitimă între bărbat şi femeie fiind considerată ‘pierdere de suflet’, din punctul de vedere al canoanelor bisericeşti” (Apostolescu 1983: 105). Prin metateză, duşegubină > deşugubină, ceea ce a urmat explicându-se printr-o „dublă etimologie poporană”, deoarece s-a crezut: „1) că avem a face cu două cuvinte, din care primul e prepoziţia de iar al doilea, şugubină; 2) că vorba şugubină – proprie în acest fel numai limbii române – înseamnă ‘mauvaise plaisanterie’, belea, întâmplare ciudată” (ibid.). Pentru a aduce discuţia în sfera noematologiei, Apostolescu reformulează analiza lui Hasdeu astfel: „Duşegubina era în vechea legislaţie română o ‘legătură sexuală nepermisă’, iar în genere poporul da acest nume ‘crimei’, după cum rezultă din textele citate de Hasdeu în studiul său. Cel care făcea o asemenea faptă nepermisă trebuia să plătească, să dea o despăgubire. A plăti duşegubina – mai apoi de şugubina – adică a plăti crima, păcatul, ca o răscumpărare, a luat în mintea poporului înţelesul de ‘a plăti o amendă’, ‘a da o plată’, cu alte cuvinte, duşegubina sau de şugubina a luat însemnarea de ‘amendă’, ‘despăgubire’. Aci intervine ideea latentă: a plăti o amendă însemna ‘a da de o belea’. Aceasta era ideea subînţeleasă, care, ajutată şi de forma de exprimare «a da duşegubină», schimbată cu vremea în «a da de şugubină», folosindu-se şi de etimologia poporană care alătura cuvântul nostru de şuguesc, ne-a dat sensul actual de ‘mauvaise plaisanterie’, belea, întâmplare rea.” (ibid.: 105-106).
Într-adevăr, numeroase asemenea cazuri de „combinare de fenomene semasiologice şi noematologice” (după cum le caracterizează Apostolescu) ar putea fi invocate. Este destul să pătrundem în domeniul frazeologiei, cercetând originea unor expresii ca a-şi aprinde paie-n cap (cf. Şăineanu 1999: 232-234 şi Dumistrăcel 2001: 294-295), a da bir cu fugiţii (cf. Dumistrăcel 2001: 46) şi altele, pentru a întrevedea posibilele foloase pe care le-ar aduce noematologia, aplicând „reţeta” lui Apostolescu.
5.3.2.2. Discipolul lui Hasdeu, stimulat de lucrările acestuia, Creştet şi urzică şi Scornesc şi stârnesc, se arată interesat îndeosebi de etimologia populară, încercând să determine în ce constă mecanismul mental prin care se produce o atare transformare: „Un lucru mai rezultă din analiza procedeului urmat de popor în mânuirea etimologiei acesteia proprie lui: el atribuie noţiunii-cuvânt nişte note pe care vorba nu le posedă, nemulţumit cu sensul prea vag, prea nelămurit pe care îl prinde la prima dată. Dorind să-şi explice originea şi înrudirile cuvântului – pe care n-are putinţa a le cunoaşte în mod ştiinţific –, el îi atribuie o descendenţă oarecare, bazându-se de obicei pe o întâmplătoare asemănare fonetică.” (Apostolescu 1983: 107).
Ceea ce găsim în continuare în discursul lui Apostolescu mi se pare foarte important, fie şi ca intuiţie: „Această tendinţă pe care o are poporul de a-şi satisface curiozitatea etimologică se întinde de la un singur cuvânt la o bucată literară întreagă. Unui cuvânt i se caută semnificarea şi originea de către oricine: de primul vorbitor în feluritele ocazii care i se prezintă în viaţă la pronunţarea acelei vorbe sau la citirea ei. Cel care va avea însă şi o cultură literară va căuta – în mare – să prindă cât mai bine sensul unui vers, unei poeme, unui roman, unei drame, unei doctrine filozofice.” (ibid.: 107-108).
De ce cred că Apostolescu rosteşte ceva de mare însemnătate aici? Pentru că dovedeşte ceea ce s-ar putea numi „atitudine hermeneutică”. El intuieşte faptul că „totul este interpretare”. Hans-Georg Gadamer (2001: 714-715) s-ar referi în acest caz la „universalitatea hermeneuticii”. Interpretăm nu doar texte, ci şi situaţii prezente ori istorice. Şi facem acest lucru cu ajutorul limbajului exprimat (exteriorizat) sau numai gândit. Nici nu are relevanţă mereu dacă rezultatul interpretării este unul adevărat ori fals. În oceanul de sensuri în care trăim, „adevărurile” verificabile ştiinţific nu reprezintă decât o insulă (vezi Dewey 1963: 4-5).
Printre rândurile dedicate chestiunilor lingvistice, conform obiceiului său, Apostolescu inserează şi alte meditaţii legate de literatură. Vorbind despre sensul unei opere (fie aceasta dramă, poezie sau doctrină filozofică), el afirmă: „Se va întâmpla însă, de cele mai multe ori, ca să o socotească ca pe o canava necomplet brodată, în care el va pune, peste tot, idei de ale lui. Astfel, această lucrare se va prezenta minţii a o sută de indivizi în o sută de feluri, după punctul de vedere din care a privit-o, a completat-o, a priceput-o fiecare. [...] Şi lucrul acesta este explicabil. Chiar fără a căuta sensul mai adânc al unei bucăţi literare sau fără a dori găsirea etimologiei unui cuvânt, oricine va fi încurcat când i se va cere lămurirea notelor unei noţiuni.” (Apostolescu 1983: 108).
Hermeneutica sensului, aşa cum a teoretizat-o Eugeniu Coşeriu, are ca obiect revelarea sistematică şi justificată a conţinutului unui text sau al unui discurs. Când are în vedere „sensul mai adânc al unei bucăţi literare” ori „sensul unui vers, unei poeme, unui roman, unei drame, unei doctrine filozofice”, Apostolescu se apropie foarte mult de accepţia pe care o dă Coşeriu sensului. Cum se face însă că autorul nostru stabileşte o relaţie analogică între ceea ce urmăreşte într-un text un critic literar, de pildă, şi ceea ce caută un simplu vorbitor cu privire la originea unui cuvânt sau a unei expresii?
5.3.3. Pentru a arăta în ce măsură este îndreptăţită analogia lui Apostolescu, voi da un exemplu din frazeologie. Expresia a-şi aprinde paie în cap desemna acţiunea prin care, după tipicul oriental, se făcea o reclamaţie, adică i se atrăgea atenţia unui demnitar cu privire la o anumită nedreptate prin purtarea, deasupra capului, a unei rogojini aprinse. Dar acţiunea în cauză se putea întoarce împotriva reclamantului: „De la a atrage luarea aminte asupra unei nemulţumiri sau plângeri până la a întărâta pe cineva din pricina acestei jeluiri – distanţa nu-i mare.” (Şăineanu 1999: 234). Cum de şi-a schimbat semnificaţia această expresie? În niciun caz prin metaforă! Vorbitorul a evaluat o situaţie desemnată, de regulă, prin sintagma respectivă şi a ajuns la concluzia (bazată pe cunoaşterea „lucrurilor”) că „a-ţi aprinde paie-n cap” în vremurile acelea a ajuns să însemne altceva decât se credea (ori se spera) iniţial. Altfel spus, simplul vorbitor a prins tâlcul unei situaţii (repetabile), a avut o iluminare asemănătoare celei care îl încearcă pe cineva care a priceput o glumă („s-a prins de poantă”, cum se zice) sau celei pe care o experimentează un critic literar care a înţeles o poezie dificilă. Când Apostolescu se referă la acea „combinare de fenomene semasiologice şi noematologice”, ne dăm seama că avem de-a face, la rigoare, cu o combinare a semnificaţiei cu desemnarea. Aşa ne spune Coşeriu că ia naştere sensul unui text. Fie şi numai în minte (ca discurs interior), aşa se produce şi sensul unei situaţii interpretate (gândite lingvistic).
6. Fireşte, interpretările pot cunoaşte diverse grade de ştiinţificitate. Vorbitorul, în naivitatea sa, poate greşi atunci când vrea să-şi explice, bunăoară, originea unui cuvânt. Astfel apar, într-adevăr, cazurile de etimologie populară. Bun sau rău, „sensul înhăţat”13 de vorbitor reprezintă o explicaţie (or, una dintre accepţiile termenului hermeneia, din greaca veche, era chiar aceea de ‘explicaţie’). Şi, după cum observă Apostolescu, la fel i se poate întâmpla şi celui care caută „sensul adânc” al unei opere literare. Astăzi am zice că literatura este spaţiul în care interpretările eronate („decodările aberante”, după U. Eco) se întâlnesc cel mai frecvent (vezi Munteanu 2012b).
Pornind de la studiile sau cărţile lingviştilor preferaţi, N. I. Apostolescu oferă şi alte exemple de evoluţii semantice prin care sensurile latente, motivate de condiţii istorice specifice, au înlocuit semnificaţiile proprii ale unor cuvinte. Poate că nu întotdeauna justificările sale (apelând la logica lui John Stuart Mill, de pildă) sunt cele mai potrivite. Pe alocuri, el pare că face confuzie între (ceea ce numim astăzi) «lexic comun» şi «lexic specializat» (sau «terminologie»), deşi intuiţia de la care pleacă nu este în sine greşită (cf. şi Munteanu 2011b). Însă modul (agreat de Hasdeu) în care dezvoltă şi duce mai departe cele deprinse de la Magistrul său mi se pare impresionant. Pentru aceasta, Apostolescu merită întreaga noastră preţuire.
 
Note
1 Vezi Munteanu 2013 şi Hasdeu 2013: 58-85. Fără a trata chestiunea în detaliu, mă mai referisem la noematologia lui Hasdeu, în raport cu unele idei coşeriene, în 2007 şi în 2011 (vezi Munteanu 2007: 40; idem 2011a: 32, preluat şi în idem 2012a: 347-369).
2 Ion M. Dinu, cel mai bun cunoscător al vieţii şi operei lui Apostolescu, precizează că ar fi fost vorba de cursuri de „Semantică, Noematologie [sic!] şi literatură comparată” (vezi Dinu 1983: 5), dar nu ni se spune de unde are această informaţie. În rest (vezi, de pildă, Faifer 2004: 206 şi chiar I.M. Dinu, în prefaţa la Apostolescu 1983: 6), nu se menţionează decât cursurile de semantică şi de literatură comparată. La Paris nu se făceau, în niciun caz, cursuri de noematologie, deci, trebuie să fi fost, la mijloc, recomandarea lui Hasdeu sau a cuiva care ştia că, încă din 1900, Apostolescu discutase despre noematologie.
3 Pentru mai multe detalii despre viaţa şi opera lui N. I. Apostolescu, vezi, în special, Dinu 1983.
4 Scrisoarea este datată la 9 august 1904 (cf. şi prefaţa lui I.M. Dinu la Apostolescu 1983: 9). Nicolae I. Apostolescu o va reproduce în „precuvântarea” la volumul său de studii din 1904, alături de recomandările făcute de Gr. Tocilescu şi de G. Ionescu Gion.
5 Ion M. Dinu (1983: 58) notează că s-ar fi publicat (iarăşi?) tot în „Tinerimea română”, vol. VI, fasc. 1-2, în schiţa Gr. Tocilescu, Istoria românilor. Nu am putut verifica dacă este vorba despre o completare sau o continuare a primei versiuni.
6 Scoasă la Tipografia „Corpului didactic C. Ispăşescu şi G. Brătănescu”, Bucureşti, 1900 [totalizând 36 p.].
7 Într-adevăr, este suficient să mergem la Estetica lui B. Croce (apărută în 1902), pentru a ne convinge că o atare opinie era curentă în acea epocă.
8 Pentru o analiză a lucrării lui M. Bréal (1868/1882), vezi şi studiul meu introductiv la Hasdeu 2013: 70-74.
9 Ediţiile ulterioare ale cărţii lui C. Martha sunt, de fapt, retipăriri ale ediţiei princeps din 1884. Am consultat ediţia a IV-a, din 1907. Apostolescu face trimitere, în studiul său, la o ediţie din 1897, iar apoi, în teza sa de doctorat, utilizează chiar prima ediţie (vezi Apostolescu 1909: 4).
10 Apostolescu trimite, într-o notă de subsol, la studiul lui Bréal. Nici la pagina indicată, dar nici în restul lucrării lingvistului francez nu găsim, desigur, vreo referire la artă. La fel, nici C. Martha nu-l menţionează pe M. Bréal în vreun loc din cartea sa.
11 Apostolescu citează frecvent şi din lucrările lui Şăineanu. În Semasiologia acestuia se mai găseşte un exemplu similar care ar fi meritat amintit: „Bogdaproste sau bodaproste ‘Dumnezeu să vă ierte (păcatele)’, formulă de mulţumire a cerşetorilor, care, mereu repetată, devine o monotonă flecărie, de unde locuţiunea: a umplea [sic!] pe cineva de bogdaprosti ‘a-l ameţi cu gura’.” (Şăineanu 1999: 194).
12 De altfel, nu am găsit nicio altă lucrare în care Hasdeu să fi întrebuinţat ulterior cele două noţiuni. Cât despre ideologic (utilizat în sintagme precum „ciocnire ideologică” ş.a.m.d.) sau ideologie, acestea se datorează influenţei lui Schleicher, neînsemnând altceva decât ‘semantic’ (ori ‘semasiologic’), respectiv ‘semantică’ (ori ‘semasiologie’).
13 John Dewey defineşte adesea chiar aşa procesul înţelegerii: „to understand is to grasp meaning”.
 
Bibliografie
Apostolescu 1909 = N. I. Apostolescu, L’Influence des romantiques français sur la poésie roumaine, Avec une Préface de M. Émile Faguet, Librairie Ancienne Honoré Champion, Paris, 1909.
Apostolescu 1983 = N. I. Apostolescu, Studii şi portrete literare, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion M. Dinu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
Bréal 1868/1882 = Michel Bréal, Les idées latentes du langage [prelegere din 1868], în Michel Bréal, Mélanges de mythologie et de linguistique, Deuxième édition, Librairie Hachette et Cie, Paris, 1882, p. 295-322.
Dewey 1963 = John Dewey, Philosophy and Civilization [1931], Capricorn Books, New York, 1963.
Dinu 1983 = Ion M. Dinu, Nicolae I. Apostolescu. Omul şi opera, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983.
Dumistrăcel 2001 = Stelian Dumistrăcel, Pînă-n pînzele albe. Expresii româneşti (ediţia a II-a revăzută şi augmentată), Editura Institutul European, Iaşi, 2001.
Faifer 2004 = F[lorin] F[aifer], Apostolescu, N.I., articol în [Academia Română] Dicţionarul general al literaturii române (coord. gen.: Eugen Simion), vol. I (A-B), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, p. 206-207.
Gadamer 2001 = Hans-Georg Gadamer, Adevăr şi metodă, Traducere de Gabriel Cercel şi Larisa Dumitru, Gabriel Kohn, Călin Petcana, Editura Teora, Bucureşti, 2001.
Hasdeu 1988, I & II = B.P. Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie, vol. I şi II, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Grigore Brâncuş, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
Hasdeu 2013 = B.P. Hasdeu, Studii de ştiinţa limbii, Prologul editorului, studiu introductiv şi note de Cristinel Munteanu, Editura Institutul European, Iaşi, 2013.
Husserl 2011 = Edmund Husserl, Idei privitoare la o fenomenologie pură şi la o filozofie fenomenologică. Cartea întâi: Introducere generală în fenomenologia pură [1913], Traducere din germană de Christian Ferencz-Flatz, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.
Martha 1907 = Constant Martha, La délicatesse dans l’art [1884], Quatrième édition, Librairie Hachette et Cie, Paris, 1907.
Munteanu 2007 = Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Editura „Independenţa Economică”, Piteşti, 2007.
Munteanu 2011a = Cristinel Munteanu, Când Coşeriu (pare că) greşeşte, în „Analele Universităţii «Dunărea de Jos» din Galaţi”, Fascicula XXIV, Anul IV, Nr. 2 (6), Lexic comun / Lexic specializat, Editura Europlus, Galaţi, 2011, p. 26-50.
Munteanu 2011b = Cristinel Munteanu, Despre necesitatea implicării skeologiei lingvistice în socioterminologie (cu o privire specială asupra sintagmei „apă minerală”), în „Analele Universităţii «Dunărea de Jos» din Galaţi”, Fascicula XXIV, Anul IV, Nr. 2 (6), Lexic comun / Lexic specializat, Editura Europlus, Galaţi, 2011, p. 219-230.
Munteanu 2012a = Cristinel Munteanu, Lingvistica integrală coşeriană. Teorie, aplicaţii şi interviuri, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Iaşi, 2012.
Munteanu 2012b = Cristinel Munteanu, Aberrant Decoding and Its Linguistic Expression (An Attempt to Restore the Original Concept), în “Procedia – Social and Behavioral Sciences”, Volume 63, 2012, p. 229-241.
Munteanu 2013 = Cristinel Munteanu, Noematologia lui B.P. Hasdeu: o anticipare a skeologiei lui E. Coşeriu, în „Philologica Jassyensia”, an IX, nr. 2 (18), 2013, p. 85-94.
Rother 2005 = Christian Rother, Der Ort der Bedeutung. Zur Metaphorizität des Verhältnisses von Bewußtsein und Gegenständlichkeit in der Phänomenologie Edmund Husserls, Verlag Dr. Kovac, Hamburg, 2005.
Şăineanu 1999 = Lazăr Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studii istorice despre tranziţiunea sensurilor [1887], Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indice de Livia Vasiluţă, Editura de Vest, Timişoara, 1999.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog