Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Constantin Nisipeanu, un poet substanţial

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Alte articole de
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
Revista Limba Română
Nr. 5, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Lăsat să doarmă în biblioteci, cum spunea, la un moment dat, despre Gellu Naum, Mircea Ghiţulescu, referindu-se la dramaturgia acestuia, Constantin Nisipeanu (n. 1907, Craiova – m. 1999, Bucureşti) este în continuare prea puţin cunoscut în spaţiul autohton al literelor. Deşi toate cărţile i-au apărut cu numele său real, semnează şi sub pseudonimul C. Olteanu. Născut la Craiova, poetul suprarealist debutează în anul 1928, în liliputana revistă „Bilete de papagal”, fiind susţinut de Felix Aderca. În acelaşi an, în urbea natală, fondează revista avangardistă „Radical”. În paginile efemerei publicaţii vor semna nume precum Eugen Ionescu, Ionathan X. Uranus, Geo Bogza sau Camil Petrescu. Peste ani, aflat la vârsta senectuţii, Constantin Nisipeanu mărturiseşte că din articolul de fond publicat în numărul inaugural al periodicului craiovean îşi mai aminteşte doar o frază: „O revistă fără program este ca o vacă fără macaz, căreia cineva i-a tăiat şnurul cu foarfeca şi a rămas bearcă”. Pe lângă revista menţionată, Nisipeanu a mai editat şi condus „Ostaşii luminii” (un singur număr, în 1933).
Cartea cu grimase este volumul cu care va debuta în 1933, la Editura Radical, de al cărei directorat se îngrijea. În 1938 devine absolvent al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. Fire aventurieră, va duce o viaţă pe măsură, schimbând mai multe slujbe, dintre care le enumerăm doar pe cele de casier, contabil sau director. Apropiat al lui Saşa Pană, Nisipeanu va colabora vreme de mai mulţi ani la revista „Unu”. Datorită aceluiaşi prieten, poetul craiovean îl va cunoaşte pe Nicolae Iorga. Despre acel moment, Constantin Nisipeanu spune: „Eram presat de prejudecăţile vremii să-mi ameliorez studiile, eu neavând dreptul, conform cerinţelor legii de atunci, să absolv bacalaureatul. Amicul Saşa Pană mă ia şi mă duce în audienţă la Iorga, atunci prim-ministru. Fusese anunţat mai întâi Saşa – dar Iorga, când îl vede, îl întreabă: «Bine, dar eu ştiam că te numeşti Alexandru Binder!?». Saşa i-a răspuns mucalit: «Nicio problemă, domnule prim-ministru; eu sunt şi Binder, şi Saşa Pană!». Montat, Iorga continuă: «Şi de ce scoţi revista aia trăsnită, „Unu”?». «Pentru că dacă n-o fac acum, la tinereţe, mai târziu s-ar putea să gândesc şi eu ca alţii», i-a răspuns Saşa cu o înţepătură. În fine, m-a prezentat pe mine, i-a explicat că eu, pentru că nu aveam studiile cuvenite, nu aveam dreptul să dau bacalaureatul, şi i-a cerut sprijin. Adică, să-mi aprobe susţinerea examenului. «Nu pot, i-a răspunsIorga,că nu mă înţeleg cu Argetoianu, care-mi face şicane». Dar spre sfârşitul discuţiei s-a răzgândit şi a aprobat să dau nişte diferenţe pentru care urma să frecventez un curs pregătitor”.
Perioada de la „Unu” se dovedeşte a fi deosebit de prolifică pentru Constantin Nisipeanu. La Editura Unu vor vedea lumina tiparului plachetele de versuri intitulate Metamorfoze (1934), Spre ţara închisă în diamant (1937) şi Femeia de aer (1943). Această etapă a creaţiei sale este, fără discuţie, de orientare avangardistă. Încă de la volumul de debut Cartea cu grimase, Ion Pop, în Dicţionarul scriitorilor români (Editura Albatros, Bucureşti, 2001), observa „versuri cu aer nonconformist, reţinând ecouri ale avangardei din imediata apropiere, oscilând între ironizarea sentimentalismului romantic şi o anume brutalitate senzuală, ce aminteşte de poemele din anii ’30 ale lui Geo Bogza”. Alte versuri, tot din acest volum, trimit la Arghezi. Nu întâmplător criticul literar Pompiliu Constantinescu aştepta „propria fizionomie lăuntrică” a poetului. Deşi înzestrat cu evident talent, Constantin Nisipeanu încă nu este suficient de original. Eclectismul poeziei autorului originar din capitala Olteniei se menţine şi în volumul Metamorfoze. Cu toate acestea, ecoul cel mai pregnant al versurilor din acest op vine din sfera imagismului care se practica la revista „Unu”. De remarcat că poemul Protozoar a fost compus în timpul unui acces de malarie, cum precizează însuşi autorul, la îndemnul unui anumit medic. Versurile acestui poem sunt absurde, amintind într-o anumită măsură de literatura practicată de Urmuz: „Am în sânge un patruped / Cu trei plopi în barbă / Ziua paşte ca un ied / Soarele şi melcii în iarbă”. După părerea lui Ovidiu Morar: „Poate că textul cel mai interesant din acest volum este cel publicat chiar în debutul lui, intitulat Umbra unei clipe, care, prin fantasticul imaginilor sale quasionirice, neliniştitoare şi prin refuzul încifrării metaforice à la Ilarie Voronca, anticipează deja scriitura suprarealiştilor din al doilea val (a lui Gellu Naum, în primul rând) [...]”. Aşadar, acelaşi exeget afirmă că în poemul Umbra unei clipe putem vorbi despre suprarealismul genuin: „Din pământ ies mâini verzi / Care străpung aerul în coaste / Sunt scheletele unor monştri de fier / Ascunşi în humă ca-ntr-o cetate / Acum pământul e limpede ca o sticlă / Privesc prin el lumea din lăuntru / Cum se frământă printre filoane metalice / Cu sufletul fumegând în buze ca o ţigară / Mâinile se încolăcesc pe gâtul furtunii / Şi îl strivesc ca pe un bulgăr de sare / În cazanul mărilor uriaşe / Unde peştii şi-au creat metropole”.
Următoarele volume ale lui Constantin Nisipeanu, Spre ţara închisă în diamant şi Femeia de aer,sunt considerate de către critica literară ca fiind cele mai reprezentative. Ion Pop situează aceste două plachete de versuri „în centrul imaginarului suprarealist”. „Asociaţiile insolite, generate de tehnica dicteului automat, întăresc atmosfera straniu-onirică deja conturată în cărţile anterioare, dându-i un plus de tensiune”.
Până şi George Călinescu, despre care se ştie că privea cu reticenţă avangarda, la apariţia cărţii Spre ţara închisă în diamant, se arată încrezător în evoluţia poeziei autorului suprarealist: „Nisipeanu a făcut o evoluţie din cele mai interesante şi se revelă acum ca cel mai tulburător dintre unişti prin purismul său şi prin efectele de adâncime pe care ştie să le scoată din el. Fondul poeziei sale, ca al celor mai autentici suprarealişti, este absurdul, un absurd însă plin de semnificaţii ascunse şi tulburătoare”.
În fine, de o primire şi mai entuziastă din partea criticii literare s-a bucurat volumul Femeia de aer, carte considerată a fi cea mai ilustrativă pentru arta sa poetică. Nu mult de la apariţia tomului pe piaţa literară, Ion Caraion declara răspicat, fără ocolişuri, că volumul este „cea mai bună carte a anului”. În timp ce Virgil Ierunca precizează că prin această carte autorul „reabilitează poezia actuală”, Pompiliu Constantinescu nu ezită să susţină faptul că opul este tipărit „atât de somptuos, într-o vreme când plăcerea estetică a înfăţişării cărţii este din ce în ce mai rară”. În Femeia de aer, carte alcătuită doar dintr-un singur poem şi două desene ale autorului în maniera lui Victor Brauner, publicate în „Unu”, regăsim, după cum declara Ion Pop, „mitul suprarealist, de origine romantică, al femeii mediatoare, feerice (vezi A. Breton, P. Eluard)”. Eroina volumului este Ranna, o prezenţă feminină cu trupul de aer, despre care Constantin Nisipeanu zice: „O, Ranna, niciodată nu te-am presimţit / Atât de frumoasă / Şi niciodată n-am bănuit că te vei naşte / Din visul meu ca dintr-o scoică”. Femeii cu trupul de aer poetul îi închină un adevărat imn, un superb poem erotic. În versurile lui Nisipeanu totul este posibil, apar tot felul de asocieri, care mai de care mai insolite, lumea se metamorfozează: „Dintr-o vitrină manechinele au plecat la plimbare / Lăsând imprimată pe geam umbra lor care a devenit un pian / La care trecătorii se opresc să cânte game”. „Sângele este vinul îndrăgostiţilor / Iar dragostea este ozonul care primeneşte / Aerul sângelui”, spune Nisipeanu în acelaşi poem. Înainte de „marea tăcere”, poetul îşi pregăteşte „jobenul şi batista pentru dragoste”. Atunci „Ranna se îndreaptă în vârful picioarelor / Către inima ei / Păsări sălbatice izbucnesc din inimă. / Inima este ridicată în amândouă mâinile / Până la înălţimea ochilor. / Ce frumoasă eşti Ranna! / Trupul tău curge pe lângă mine ca o apă, / Vocea ta e o ventuză / Care se aprinde în fiecare floare”.
În privinţa acestei cărţi-poem, Miron Radu Paraschivescu concluzionează că: „Oricum ar fi Femeia de aer rămâne, cred, până azi opera de căpetenie şi de maturitate a lui Constantin Nisipeanu”.
Cum în perioada postbelică în România suprarealismul nu a mai putut fi practicat, Constantin Nisipeanu schimbă partitura, limbajul utilizat fiind mai puţin temerar. Astfel, opera postbelică a autorului „unist” (din care enumerăm Moş Ioniţă Făt-Frumos, 1956; Cartea cu oglinzi, 1962; Să ne iubim visele, 1967; Stăpâna viselor, 1968; Păstorul de umbre, 1971; O lăută de frunze, 1977; Păsări de fum, 1982; Arbori cu aripi de harfe, 1986; Fata pescăruşului, 1988), cum afirmă critica literară, este marcată într-o mai mică măsură de acel suprarealism situat între primul şi al doilea val al mişcării. Dar şi aşa, poetul craiovean nu renunţă în totalitate la idealul suprarealist din tinereţe, ci rămâne fidel universului imaginar care l-a consacrat şi din care nu lipsesc visul, erosul, absurdul.
Pentru a întregi panopticul operei literare a lui Constantin Nisipeanu, nu putem omite faptul că autorul a scris, pe lângă versuri, şi piese de teatru. Este vorba despre poemul dramatic în patru acte intitulat Stăpâna viselor, apărut, împreună cu o serie de poeme din volumele trecute, în anul 1968, la Editura pentru Literatură, Bucureşti. Cartea a beneficiat de o prefaţă a lui Miron Radu Paraschivescu, fiind ilustrată cu un portret realizat de Julles Perahim. Despre literatura din perioada în care a scris Stăpâna viselor, Miron Radu Paraschivescu susţine că poate fi caracterizată prin faptul că „tehnica suprarealistă a fost turnată în forma fixă a iambului, dar viziunea poetului rămâne una de vis şi permanentă invenţie, continuând, într-un fel, filonul liric din Femeia de aer”.
Din ultima etapă a creaţiei lui Nisipeanu, cel mai valoros volum a fost considerat Păsări de fum (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982). Acesta din urmă, din punct de vedere axiologic, a fost urmat îndeaproape de Arbori cu aripe de harfe (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986) şi Fata pescăruşului (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988).
În Dicţionarul General al Literaturii Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005), apărut sub egida Academiei Române, Emil Moangă, semnatarul fişei despre viaţa şi opera lui Constantin Nisipeanu, conchide că aceste culegeri de versuri din anii ’80 „readuc în atenţie un poet substanţial”.
Prin opera sa, privită în ansamblu, Constantin Nisipeanu se remarcă drept un autor de neocolit pentru oricine se arată interesat de literatura de avangardă din spaţiul românesc.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog