Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Dicţionar toponimic (VI)*

Anatol EREMIA

Alte articole de
Anatol EREMIA
Revista Limba Română
Nr. 5, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Ghindar, numele mai multor locuri de pădure: Ghindari, pădure în hotarul satului Morozeni (Orhei), Ghindariul, pădurice pe teritoriul satului Vatici (Orhei), Valea Ghindarului, vale la vest de or. Hânceşti. Apelativul ghindar este un sinonim al lui stejar, fiind deci o formaţie prin derivare cu suf. -ar de la ghindă „fructul stejarului”, apărută după acelaşi procedeu ca şi merar, perjar, vişinar, corespondentele lui măr, perj, vişin etc. Compară pasajele: „Ţăranul nostru... începu să sluţească pădurea cea bătrână. Tufari, palteni, ghindari... tăia totul de rând”(Gr. Alexandrescu), „Copaci cu tot fel de fructe găsi Ionel Vântură-Cenuşa în grădina ceea împărătească: aguţari cu agude, alunari cu alune, merari cu mere, perjari cu perje, ghindari cu ghinde...” (folclor).
Pe teren onimic, termenul ghindar şi-a extins sensul, însemnând în arealul său de circulaţie poene cu stejari, precum şi pădure de stejar,aceasta, mai cu seamă, în zona codrilor Lăpuşnei şi Orheiului. În terminologia entopică îi corespund sinonimele cu sensuri mai mult sau mai puţin apropiate: dumbravă, goruniş, gorunişte, stejăret, stejărie, stejăriş. Local, ghindar poate avea şi forma ghindari.
Ieruga, depresiune de teren în hotarul satelor din raioanele de nord: Ieruga, vale, Vărăncău (Soroca), Iaruga, vale râpoasă, Nicoreni (Drochia), Iruga, vâlcea, Bisericani (Glodeni), Iruguţa, vâlcea, Cuhneşti (Glodeni). Toponimul are la bază termenul entopic ierugă, înregistrat în unele dicţionare şi în studiile de specialitate cu forme şi semnificaţii diferite: ierugă „pârâu mai mare”, „braţ al unei ape”, „canal prin care se abate apa la moară”, „vână de apă”, „izvor latent”, iarugă, iruga „vâlcea lungă şi îngustă, adâncă, cu coaste prăpăstioase şi stâncoase”, „canal”, irugă „urmă lăsată de un şuvoi de apă”, ierugă „loc uşor adâncit pe coasta unui deal”, „săpătură lungă şi îngustă făcută pentru irigaţie”. Cu sensul general „vale scurtă şi îngustă; vâlcea” la noi a fost înregistrat în mai multe localităţi din arealul toponimic Ierugă (raioanele Donduşeni, Făleşti, Glodeni, Râşcani, Soroca).
Termenul entopic e frecvent folosit în operele literare şi folclorice: „Valea e ţesută de irugi şi ostroave” (M. Sadoveanu), „S-a oprit trudită moara, Doarme apa la irugă”(O. Goga), „Voinicul străbătu cale lungă, urcând munţi şi dealuri, cutreierând văi, vâlcele şi ierugi, până să ajungă la palatul împăratului” (folclor). În terminologia entopică lui îi corespund sinonimele: balcă, derea, dolie, dolină, vale, văioagă, văiugă, viroagă, vâlcea.
În limba română, apelativul a pătruns din rusă sau ucraineană, în care este explicat prin tcc. jaryk „crăpătură”, „săpătură”, „scurgere”, „trecătoare”. Să se compare: v. rus. яруга „râpă”; rus. reg. яруг „râpă”, „pârâu într-o râpă”, „izvor”, „băltoacă”, „vale cu maluri abrupte”, „prăpastie”; pol. reg. jaruga „râpă adâncă”, „mlaştină”; slov. jaruga „râpă cu maluri prăpăstioase” [13, p. 172; 14, p. 255; 15, p. 651-652; 16, vol. IV, p. 561]. În limbile slave, termenul apare frecvent şi în funcţie de nume topic: Iarug, Iaruga, Glubokii Jarug, Kalinovaia Jaruga, Kamennaia Jaruga, Krasnaia Jaruga.
Iezer, lacuri în luncile unor râuri mari: Iezerul, lac, Chircani (Cahul), Iezărul, lac, Colibaşi (Cahul), Iezărul Lat, lac, Cioburciu (Ştefan-Vodă), Iezărcane, Iezurcane, lacuri mici, Cotova, Dominteni (Drochia), Iezărenii Noi, Iezărenii Vechi, sate în r-nul Sângerei. Etimonul acestor toponime este apelativul iezer, cu sensul general cunoscut „lac natural”, „lac de munte adânc”, cuvânt foarte vechi în limba noastră, împrumutat din slava comună (eзeръ, eзeро – „lac”). Apare menţionat încă la începutul sec. al XVI-lea, în anii 1511, 1520, 1534 [17, p. 111]. E utilizat în cronici şi în operele literare: „Ce prinzându de veste oastea lui Pătru vodă, s-au pornit după dânşii şi la iezerul Ciurbeştilor i-au ajunsu şi pre toţi i-au surpat acolo” (Gr. Ureche), „Doi caligrafi trecură în zbor către iezer” (M. Sadoveanu), „Păi aici, puţin mai la vale, e un iezer în munte şi pescuim şi noi mrene şi ţipari” (B. Delavrancea).
În terminologia entopică românească, apelativului iezer îi corespund sinonimele: barc, heleşteu, ghiol, lac, rămnic (râmnic), tău. Limbile slave dispun de forme şi variante fonetice aproximativ identice din punct de vedere semantic: pol. jeziero „lac”; ceh. şi slov. jezero „lac”; slc. jazero „lac”, „baltă”; bg. eзeрo „lac”, „heleşteu”; scr. jèzero; scr. reg. jèzér „baltă”, „lac”, „heleşteu” [13, p. 62; 15, p. 408].
Maşcăuţi, sat în raionul Criuleni, situat pe Răut, la 19 km nord-vest de Criuleni şi la 62 km nord-vest de Chişinău. Coordonate geografice: 47°17’30” lat. N, 29°00’30” long. E. Gospodării individuale: 1535. Populaţia: 4420 de locuitori. Este o aşezare veche, existentă încă pe vremea domniei lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. Prima menţiune documentară a satului datează din anul 1436. Prin acest document i se întăreşte lui Oancea logofăt satul Macicăuţi de pe Răut [10, vol. I, p. 218-219]. Mărturiile documentare de mai târziu sunt frecvente şi bogate în informaţii. În actul din 7 august 1617, se face hotărnicirea moşiei satului Maşcăuţi din ţin. Orhei şi se recunoaşte că stăpâni peste două părţi de ocină sunt Andrei şi Eftimie, „prenepoţii Maşcului”. Ca repere de hotar sunt arătate numeroase locuri, dintre care: Sărăncuţa, Săbana, Valea Izvoarelor, Podul lui Aftenie, Pădurea Cotelnicilor, Drumul Zăvoaielor, Podul Neculcii, Fricoasa, Fântâna Furilor, Bacota, Huceşca, Schitul Albului, Gura Râposului, Culişeuca, Morovaia, Ţiganca, Fântâna lui Lefter, Fundul Prilejnii, Piscul lui Hariton, Valea lui Stan, Pârâul Fântânii, Lutniţele Albe, Mormânturile Tătăreşti ş.a. [18, p. 13-16]. Aceste nume de locuri sunt deosebit de semnificative, deoarece constitue o dovadă a unei vieţi româneşti sedentare, continue şi permanente, în zona pomenită. Într-un alt document, din 1618, se vorbeşte de „un vad vechi de moară din satul Macicăuţi, vadul cel din jos, unde a fost moara lui Macicu” [11, veac. XVII, vol. IV, p. 123].
După datele recensământului din 1774, satul avea doar 12 case, cu 12 familii, dintre care 5 birnici şi 7 rufetaşi [19, vol. VII, partea II, p. 417]. Următoarele statistici reflectă starea şi evoluţia economică şi demografică a localităţii: 1817 – 175 gospodării, moşia aparţinând moşierului Alexandru Panaite şi răzeşilor, vii, livezi, pădure [2, p. 135]; 1861 – 260 de ogrăzi, 1250 de locuitori, biserică ortodoxă [20, p. 38]; 1897 – 1418 locuitori [5, p. 7]; 1904 – 469 de case, 2914 locuitori, şcoală elementară, biserica Sf. Mihail [6, p. 141]; 1930 – 4117 locuitori, dintre care 3815 români [7, p. 334]; 1970 – 4856 de locuitori [8, p. 168]; 1994 – 1510 gospodării individuale, 4274 locuitori, dintre care 4257 români [9, vol. II, p. 437].
Din documente rezultă deci că moşia şi satul aparţineau pe vremuri lui Macicu (Maşcu), al cărui nume a şi servit ca punct de plecare la crearea acestui toponim. Forma iniţială (de origine) a denumirii fusese Maчковци (Машковци), un derivat cu sufixul ucrainean -овци de la Maчко (Машко), acesta reprezentând diminutivul în -ко al prenumelui Максим. Să se compare şi alte formaţii de acest fel: Васько < Василь, Грицько < Григорiй, Ивашко < Иван, Олешко < Олексiй, Пашко < Павел (Павло), Сашко < Олександр. Grafiile documentare Macicu şi Maşcu se explică prin adaptarea fonetică a numelui respectiv pe terenul limbii noastre. Aceluiaşi fenomen se datorează şi forma actuală a toponimului în discuţie: Maşcăuţi < Maчковци (Машковци).
Ocniţa, este numele mai multor localităţi din spaţiul de la est de Prut: Ocniţa, oraş, centru raional; Ocniţa, sat în r-nul Ocniţa; Ocniţa, sat în r-nul Camenca; Ocniţa-Răzeşi, sat în r-nul Orhei, com. Cucuruzeni; Ocniţa-Ţărani, sat în r-nul Ocniţa, com. Zorile. Aceste localităţi au vechime diferită, dar numele lor provin de la unul şi acelaşi cuvânt – ocniţă.
Oraşul Ocniţa a luat fiinţă la sfârşitul sec. al XIX-lea, pe lângă o staţie de cale ferată (Bălţi – Drochia – Donduşeni – Secureni – Cernăuţi). Este situat la hotarul de nord al Republicii Moldova, dinspre Ucraina, la 232 km de Chişinău. Coordonate geografice: 48°24’30” lat. N, 27°29’20” long. E. Atestări documentare: Ocniţa-Târg, staţie de cale ferată, 487 de case, 3240 de locuitori [1904, 6, p. 154]; Ocniţa-Gară, 2676 de locuitori [1930, 7, p. 424]; Ocniţa, 8224 de locuitori [1989, 21, p. 312]; Ocniţa, 2674 apartamente, case individuale, 11 349 de locuitori [1994, 9, vol. III, p. 932].
Satul Ocniţa din raionul Ocniţa a fost întemeiat pe locul sau în preajma unei aşezări mai vechi, care la 1433 se numea Durneşti, aceasta fiind proprietatea lui Petru Durnea şi a fraţilor săi Ion şi Giurgiu [10, veac. XIV-XV, vol. I, p. 166-167]. Din 1620, satul apare menţionat cu numele actual Ocniţa. Atestări documentare: Grigore Urmeziu schimbă o parte din satul Ocniţa pe o parte din satul Medvidca, care aparţinea unchiului său Ionaşcu Urmeziu [1620, 22, vol. I, p. 363]; Ionaşcu Urmeziu vinde o jumătate din satul Ocniţa lui Gavrilaş, mare vornic al Ţării de Sus [1629, 22, vol. III, p. 222]; Ocniţa, 51 de case, dintre care una a preotului Gheorghe şi 50 ale ţăranilor [1774, 19, vol. VII, partea II, p. 151]; Ocniţa, 135 de gospodării, moşia aparţinând căminarului Enache Pruncul (550 fălci de pământ arabil, 500 fălci de fâneaţă, 750 fălci de imaş, 300 fălci de pădure ş.a.), 5 iazuri, 2 mori [1817, 2, p. 24]; 1607 locuitori [1897, 5, p. 8]; Ocniţa, 380 de case, 1720 de locuitori [1904, 6, p. 153-154]; 2704 locuitori, dintre care 2599 români [1930, 7, p. 220]; 3181 de locuitori [1989, 21, p. 315]; 1219 gospodării individuale, 3214 locuitori, dintre care 3096 români [1994, 9, vol. III, p. 956].
Satul Ocniţa din raionul Camenca este situat pe valea râului Ocniţa, afluent pe stânga al Nistrului, la satul Cuzmin. Coordonate geografice: 48°07’30” lat. N, 28°38’ long. E. Apare notat pe hărţile din sec. XIX-XX. Atestări documentare: Ocniţa, sat în r-nul Camenca, 1348 de locuitori în 1959 şi 1223 de locuitori în 1970 [8, p. 123]; 1099 de locuitori în 1979 şi 985 de locuitori în 1989 [21, p. 157]; 1010 locuitori în 1996.
Ocniţa-Răzeşi este un sat din raionul Orhei, situat pe valea râului Cogâlnic, la 14 km N de Orhei şi la 60 km N de Chişinău. Coordonate geografice: 47°28’ lat. N, 28°43’ long. E. Satul Ocniţa-Ţărani (Orhei) este situat pe aceeaşi vale a râului Cogâlnic, la 2 km E de Ocniţa-Răzeşi, localitate foarte veche, în sec. al XVI-lea aflându-se pe moşia răzeşilor din Brăviceni. Iniţial, acest ultim sat s-a numit Ocna, după cum reiese dintr-un document din 1559, când este dăruit de domnul Moldovei Mănăstirii „Sf. Sava” din Iaşi [11, veacul XVI, vol. II, p. 124]. Ocniţa-Ţărani a luat fiinţă în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, după împroprietărirea ţăranilor în anul 1864. Atestări documentare: 1614 – este menţionat un Necula cămăraş de Ocna [12, p. 52]; 1654 – prăvalul Ocnii şi apa Ocnii [12, p. 99]; 1724 – Ocna, sat pe Cogâlnic [12, p. 190]; 1774 – Ocna, sat în ţin. Orhei, ocolul Câmpurilor [19, vol. VII, partea II, p. 470]; 1777 – izvorul Ocna, pe Cogâlnic, în hotarul moşiei Brâviceni [12, p. 270]; 1875 – Ocniţa, sat în jud. Orhei, volostea Brăviceni, 37 de case, 136 de locuitori [4, p. 43]; 1904 – Ocniţa, sat în jud. Orhei, volostea Ciocâlteni, se compune din două cătune, aşezate pe valea Cogâlnicului, cu 46 de case şi 470 de locuitori [6, p. 154]; 1930 – Ocniţa-Răzeşi, sat în jud. Orhei, plasa Ciocâlteni, 370 de locuitori români, şi Ocniţa-Ţărani, sat cu aceeaşi subordonare teritorial-administrativă, 134 de locuitori, dintre care 129 români [7, p. 332]; 1989 – Ocniţa-Răzeşi, 398 de locuitori, şi Ocniţa-Ţărani, 77 de locuitori [21, p. 332]; 1994 – Ocniţa-Răzeşi, 161 de gospodării individuale, 427 de locuitori, şi Ocniţa-Ţărani, 28 de gospodării individuale, 71 de locuitori [9, vol. III, p. 1017-1018].
Dicţionarele înregistrează apelativele ocnă şi ocniţă. Primul, explicat prin „mină de sare”, „mină” în general, este considerat un împrumut sud-slav (cf. bg. окно „gaură”, „mină”; scr. окно „ochi de geam”, „mină”), al doilea – prin „firidă, nişă”, „deschizătură într-un zid; ferestruică”, „groapă adâncă; hrubă”, fiind dedus din ocnă cu suf. -iţă. Dintre semnificaţiile menţionate la analiza etimologiei toponimelor pot fi luate în considerare „mină” pentru ocnă şi „groapă adâncă; hrubă” pentru ocniţă. În terminologia entopică însă ocnă mai poate însemna şi „izvor”, precum şi „groapă adâncă”, „râpă”, „hârtop cu pante abrupte”. Acest ultim sens îl are la origine microtoponimul Ocna din hotarul satului Butuceni (Orhei). Regional apelativul ocniţă apare şi cu înţelesul de „izvor; fântână”. Această accepţie o are cuvântul în graiul multor sate din raioanele Orhei (Cucuruzeni, Ocniţa-Răzeşi, Ocniţa-Ţărani, Ustia) şi Rezina (Buşăuca, Cuizăuca, Otac). Izvoare cu denumirea Ocna se găsesc pe teritoriul satelor Echimăuţi, Minceni, Horodişte (Rezina). Local, pentru ocnă, a fost înregistrat şi sensul de „ochi de apă; mlaştină”. Informatorii din Ocniţa-Răzeşi ne-au dat următoarele explicaţii: „La noi ocnă se cheamă un izvor mare, cu apă limpede, bună de băut. Dacă-i un izvor mai micuşor, îi zicem ocniţă. Tot ocnă se cheamă şi un ochi de apă, mlăştinos. Aşa ocnă mare am avut mai la vale de sat, dar s-a uscat”. În această ordine de idei, să se compare informaţiile documentare din 1654 şi 1775 referitoare la „apa Ocnii” şi „izvorul Ocna”. Informatorii din satul vecin Ustia ne-au comunicat: „Pe-a răzeşilor era un ochi de apă cât o făţare, cât o ogradă, care se chema Ocna. Primprejur creştea stuh, pănăşiţă, ţipirig, dar de la o vreme a prins a se mâli şi s-a uscat”.
Prin urmare, oiconimele Ocniţa-Răzeşi şi Ocniţa-Ţărani au la bază, ca prim element de compunere, termenul hidrografic ocniţă cu sensul „izvor mic”, „mic ochi de apă”, dezvoltat din entopicul ocnă „izvor”, „ochi de apă; mlaştină”. În vorbirea populaţiei locale atât apelativul, cât şi toponimul sunt rostite cu accentul pe sufix, nu pe temă – ocníţă, Ocníţa (asemenea diminutivelor cană – căníţă, fată – fetíţa, poartă – portiţă), ceea ce dovedeşte, o dată în plus, că ambele cuvinte sunt creaţii lexicale româneşti. Cât despre determinativele Răzeşi şi Ţărani, acestea evocă starea socială de altădată a locuitorilor din satele respective.
 
Referinţe bibliografice
1. Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. VI, partea II, Iaşi, 1933.
2. Роспись землевладения и сословного строя населения Бессарабии по данным переписи 1817 года // Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиcсии, vol. III, Chişinău, 1907.
3. Localităţile Republicii Moldova, vol. I-IX, Chişinău, 1999-2010.
4. Бессарабская губерния в 1870-1875 годах. Перепись населенных мест, Chişinău, 1912.
5. Первая всеобщая перепись населения Российской Империи. Бессарабская губерния. 1897 год, Sankt-Petersburg, 1905.
6. Zamfir Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Chişinău, 2001 (după ediţia I, Bucureşti, 1904).
7. Enciclopedia României, Bucureşti, vol. II, partea I, 1935.
8. Итоги Всесоюзной переписи населения 1970 года по Молдавской СС, Chişinău, 1972.
9. Dicţionarul statistic al Republicii Moldova, Chişinău, vol. I-IV, 1994.
10. Documenta Ramaniae Historica. A. Moldova, Bucureşti, vol. I, 1975 şi urm.
11. Documentele privind istoria României. A. Moldova, Bucureşti, veac. XIV-XV, vol. I, 1954; veac. XV, vol. II, 1954; veac. XVI, vol. I-III, 1955; veac. XVII, vol. IV, 1956.
12. Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944.
13. Marian Jurkowski, Ukrainska terminologia hydrograficzna, Wrocław-Warszawa-Kraków-Gdańsk, 1971.
14. Т. А. Марусенко, Материалы к словарю украинских географических апеллятивов // Полесье, Moscova, 1968.
15. Э. М. Мурзаев, Словарь народных географических терминов,Moscova, 1984.
16. Makc Фасмер, Этимологический словарь русского языка, vol. I-IV, Moscova, 1964-1973.
17. Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române. 1374-1600, Bucureşti, 1981.
18. L. T. Boga, Documente basarabene. Mărturii hotarnice, vol. XX, Chişinău, 1938.
19. Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774 // Moldova în epoca feudalismului, Chişinău, vol. VII, părţile I-II, 1975.
20. Списки населенных мест Российской Империи. Бессарабская губерния. 1859 год, Sankt-Petersburg, 1861.
21. Totalurile recensământului unional al populaţiei din R.S.S. Moldova din anul 1989, Chişinău, 1990.
22. Moldova în epoca feudalismului, Chişinău, vol. I, 1961; vol. II, 1978; vol. III, 1982; vol. IV, 1986; vol. V, 1987; vol. VI, 1992; vol. VII, 1975; vol. VIII, 1998; vol. IX, 2004; vol. X, 2005.
 
 
* Continuare. Partea I în nr. 4, 2014, p. 129-134.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog