Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Repunerea în drepturi a limbii române (1917-1918) (III)*

Dinu POŞTARENCU

Alte articole de
Dinu POŞTARENCU
Revista Limba Română
Nr. 5, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Aruncând o privire sumară asupra acestor prescrieri enumerate în proiect (e vorba despre un proiect de lege propus în Sfatul Ţării din partea fracţiunii minorităţilor naţionale pe 5 februarie 1917 ca reacţie la tendinţa românilor basarabeni de a repune în drepturi limba lor maternă), se poate cu uşurinţă constata că autorii respectivei iniţiative legislative urmăreau scopul să menţină în continuare situaţia lingvistică existentă în Basarabia, adică prezenţa la toate nivelurile vieţii publice doar a limbii ruse, aşa cum a fost sub dominaţia ţaristă, pe când statutul oficial al limbii române era formal. K. Misirkov, unul dintre iniţiatorii acestui proiect, solicita să i se acorde statut oficial limbii ruse, deşi nici măcar nu era rus de naţionalitate. În plus, nu era originar din Basarabia, stabilit de curând în provincie. Iar asemenea persoane erau destul de multe.
După ce K. Misirkov le-a adus la cunoştinţă deputaţilor cele 11 articole ale proiectului de lege şi apoi Pan. Halippa, care prezida şedinţa, a propus asistenţei să se pronunţe pe marginea proiectului, deputatul Constantin Bivol, luând cuvântul, a declarat în limba română că, din punctul său de vedere, nu era cazul să fie pusă în discuţie chestiunea abordată în proiect, deoarece nimeni nu împiedică minorităţile naţionale să vorbească în limba maternă, dar, întrucât s-a pus problema, ea trebuie rezolvată. Însă, pe parcursul rezolvării chestiunii, a menţionat în continuare C. Bivol, este necesar să nu se scape din vedere că toţi locuitorii de pe teritoriul Republicii Moldoveneşti, din stimă faţă de moldoveni, sunt datori să înveţe limba română36.
Deputații nevorbitori de limba română i-au cerut lui Constantin Bivol să-și traducă mesajul în limba rusă, dânsul însă a refuzat și atunci Pan. Halippa a declarat că deputaţii sunt liberi să cuvânteze în acea limbă, în care doresc. Deşi a tradus discursul oratorului, Pan. Halippa a ţinut să accentueze că şi el, în calitatea sa de preşedinte, nu este obligat să traducă în limba rusă, întrucât deputaţii care au solicitat să li se tălmăcească au trebuit, între timp, să înveţe limba română.
Conţinutul proiectului a încins spiritele, determinându-i pe mai mulţi deputaţi să ia atitudine. O polemică aparte a stârnit informaţia statistică privind proporţia moldovenilor în raport cu celelalte etnii conlocuitoare din Basarabia, pe care deputaţii moldoveni au numit-o ironic „statistica lui Misirkov”. De bună seamă, K. Misirkov opera cu datele referitoare la structura etnică a recensământului populaţiei din 1897, care, aşa cum s-a afirmat într-o serie de studii critice asupra acestui recensământ, în mod intenţionat falsifica datele prin intervenția puterii autocrate, iar deputaţii moldoveni au recurs la o altă informaţie oficială, ce indica ponderea românilor basarabeni.
Întrebat de Vladimir Bogos câte limbi oficiale sunt în Bulgaria, raportorul a răspuns că situaţia din Republica Moldovenească diferă de cea din Bulgaria, unde bulgarii întrunesc 80% din totalul populaţiei, iar celelalte etnii – 20%.
Cu toate acestea, situaţia etnică din Bulgaria nu se deosebea cu mult de cea din Basarabia, dacă luăm în considerare datele oficiale prezentate în publicaţiile ruseşti de până la 1917, potrivit cărora românii basarabeni reprezentau 70-80% din populaţia Basarabiei.
În acest context, deputatul Robert von Lesch (german rus, după cum a indicat în chestionarul de membru al Sfatului Ţării37) s-a arătat nedumerit de faptul că se insistă ca limba română să fie declarată oficială, relatând, drept dovadă, următoarea situaţie: „La 26 ianuarie, el a primit un document în ruseşte, cu doar patru rânduri de cuvinte, şi nicidecum nu a putut găsi un traducător pentru a-l traduce în limba literară moldovenească. El a apelat la moldovenii instruiţi şi aceştia s-au dovedit a fi neputincioşi”38.
Replica i-a dat-o deputatul Timofei Silistraru39: „Până acum, limba noastră nu s-a studiat, din care cauză nimeni nu a fost în stare să traducă documentul”. Apoi a intervenit deputatul Vasile Gafencu, cu studii făcute în şcoala primară din satul său natal Sângerei şi într-o şcoală de electricieni din Kronştadt, fost marinar, care, susţinând replica colegului de fracţiune, a declarat: „Până la revoluţie ni se ordona să vorbim ruseşte şi arhiereii, dacă nu vorbeam ruseşte, ne numeau măgari. Aici nu erau nici şcoli ruseşti, nici moldoveneşti. Iată de ce limba moldovenească nu este puternică în ţară”.
În cele din urmă, punctul de vedere al Blocului Moldovenesc majoritar l-a exprimat cu fermitate Anton Crihan: „Nimeni dintre noi, moldovenii, nu doreşte să impună limba moldovenească naţiunilor mici, deoarece prea bine ţinem minte vremurile trecute şi ne amintim cu câtă greutate se însuşea limba. În viitor, dar cu atât mai mult acum, nimănui nu-i vom impune limba moldovenească. Dorim doar atât, şi D-voastră nu puteţi să nu fiţi de acord cu noi: în Republica Moldovenească trebuie să se vorbească limba moldovenească. Eu nu sunt statistician, iar dacă Misirkov zice că noi alcătuim 50%, atunci aceasta este statistica lui. Oricine înţelege care era scopul statisticii ruseşti. Ea avea interesul să reducă numărul bulgarilor, ucrainenilor şi aşa mai departe. Datorită acestei tendenţiozităţi, uneori se întâmpla că moldovenii erau prefăcuţi în ruşi, bineînţeles, în mod artificial”40. Opinând în continuare asupra cifrei ce indică ponderea moldovenilor, A. Crihan a remarcat: „Noi, moldovenii, nu afirmăm că suntem exact 70%, dar spunem că statistica rusească nu este corectă. S-ar putea ca noi, moldovenii, să fim într-un număr mai mare de 70%”. În partea finală a discursului său, dorind să sublinieze încă o dată hotărârea nestrămutată a deputaţilor moldoveni de a nu face niciun compromis în privinţa limbii, oratorul a adăugat, adresându-se oponenţilor: „Domnilor, D-voastră nu ne-aţi înţeles. Nimeni nu are de gând să impună limba moldovenească. Noi dorim numai ca anume ea, dar nu limba rusă, să fie limbă oficială. Însă aceasta nu înseamnă că noi privăm pe cineva de limba maternă şi obligăm ca în şcoli să fie învăţată limba noastră. În ceea ce priveşte corespondenţa, apoi ea, desigur, în mod oficial, trebuie să decurgă în limba moldovenească, dar în cazul când va fi adresată bulgarilor, atunci paralel cu textul moldovenesc va fi şi cel în limba bulgară, la fel se va proceda şi în cazul când ea va fi adresată germanilor etc.”. Propunând ca proiectul de lege să fie transmis unei comisii legislative, ce urma să fie creată în vederea examinării acestui proiect, A. Crihan a declarat în mod categoric: „Comisia va trebui să ţină minte un singur lucru, şi anume: limba rusă nu va fi limbă oficială a Republicii Moldoveneşti”41.
La sfârşitul dezbaterilor asupra proiectului de lege prezentat de K. Misirkov, membrii Sfatului Ţării au adoptat propunerea ca această comisie legislativă să fie constituită din 14 deputaţi moldoveni şi şapte din partea etniilor conlocuitoare42. Chiar dacă a început să activeze, aşa cum se afirmă în istoriografie43, comisia respectivă, pe cât se înţelege, nu şi-a definitivat munca. La drept vorbind, activitatea ei devenea inutilă, căci evenimentele ulterioare evoluau, inevitabil, în direcţia realizării unirii Basarabiei cu România.
În aceste circumstanţe au început să intervină schimbări în politica de cadre, care căpăta o orientare naţională, favorabilă românilor basarabeni, ceea ce crea, evident, condiţiile necesare pentru ca limba română să revină în sfera administrativă. Astfel, ministrul Afacerilor Interne al Republicii Moldoveneşti, Vladimir Cristi, a dat publicităţii o dispoziţie de a sa din 8 februarie 1918 cu următorul conţinut: „În interesul serviciului şi al populaţiei, ordon tuturor secţiilor Ministerului Afacerilor Interne să ia drept directivă obligaţia ca în cazurile când îmi vor fi prezentate pentru aprobare solicitările persoanelor care sunt angajate în diferite posturi din cadrul ministerului, aceste posturi să fie acordate exclusiv originarilor din Republica Moldovenească şi, cu precădere, celor care posedă limba moldovenească”44. Vladimir Cristi aplica deja acest principiu. Prin ordinul din 6 februarie 1918, el l-a numit pe Vasile Grigore Secară în funcţia de adjunct al comisarului judeţului Soroca, abilitându-l să execute temporar îndatoririle comisarului judeţului Soroca, iar pe Ioan Ioan Neamţu – în calitate de al doilea adjunct al comisarului judeţului Soroca45.
Între timp, limba română devenea obiect de studiu nu numai în şcoală, dar şi pentru funcţionari. Bunăoară, la 16 februarie 1918, acelaşi ministru Vladimir Cristi a emis următorul ordin: „Cunoaşterea insuficientă a limbii moldoveneşti de către o anumită parte a funcţionarilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, condus de mine, a pus problema cu privire la necesitatea de a studia limba naţională, necesară în contextul raporturilor cu populaţia republicii şi a instituţiilor sale, din acest motiv am considerat necesar de a institui pe lângă Ministerul Afacerilor Interne cursuri de limba moldovenească, cu durata de trei luni, pentru funcţionarii ministerului care doresc să înveţe limba moldovenească”46. Potrivit ordinului, cursurile respective urmau să înceapă înainte de 1 martie 1918.
Iniţiative similare au fost întreprinse şi în cadrul altor instituţii. La 4 martie 1918, Comisia Şcolară Moldovenească i-a adus la cunoştinţă şefului Departamentului Sanitar, Gh. Tudor: „În şedinţa sa din 14 februarie a.c., Comisia Şcolară Moldovenească de pe lângă Ministerul Învăţământului Public a soluţionat solicitarea D-voastră de a permite deschiderea, pe cont propriu, a cursurilor serale de limba moldovenească pentru funcţionarii Departamentului pe care îl conduceţi şi pentru alţii, numindu-l ca lector pe V. Semachi din Bucovina. A fost luată în vedere şi rugămintea D-voastră referitoare la programa după care cursiştii pot fi supuşi unui examen, pentru a le acorda o diplomă corespunzătoare de audiere a cursurilor”. Concomitent, Gh. Tudor mai era înştiinţat că Ministerul Învăţământului Public, prin hotărârea din 23 februarie, a permis deschiderea cursurilor serale de studiere a limbii române în cadrul acestui departament47.
Problema învăţării de către funcţionarii ruşi sau, în caz contrar, înlocuirea acestora, se impunea în mod imperios.
În cele din urmă, climatul favorabil evoluării mişcării de eliberare naţională a românilor din stânga Prutului, ce s-a creat în urma Revoluţiei ruse din februarie 1917, evenimentele social-politice, ce s-au produs în Basarabia pe parcursul anului 1917 şi începutul anului 1918, intrarea trupelor române în Basarabia, stabilirea pe plan internaţional a unor raporturi militaro-politice benefice provinciei româneşti dintre Prut şi Nistru au constituit un concurs de circumstanţe istorice care au dat posibilitate forului legislativ al Basarabiei – Sfatul Ţării, în cadrul şedinţei memorabile din 27 martie / 9 aprilie 1918, să voteze cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România, îndeplinindu-se, astfel, năzuinţa firească a românilor basarabeni de a reveni la vatra strămoşească. Din acest moment, pentru întregul spaţiu dintre Prut şi Nistru a început o nouă etapă de dezvoltare a vieţii social-politice şi culturale – cea a administrării româneşti, realizată în limba ţării şi oportună prosperării naţionale, după 112 ani de dominaţie a autocraţiei imperiale ruse.
Aşadar, pe parcursul dominaţiei ţariste în Basarabia, marginalizarea limbii române a durat până la declanşarea evenimentelor social-politice de importanţă capitală din anii 1917-1918, când, pas cu pas, graţie mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni, limba română a revenit în cadrul sistemului administrativ al provinciei.
 
Note
36 Ibidem.
37 I. Colesnic, Sfatul Ţării. Enciclopedie, p. 199.
38 Сфатул Цэрий (заседание 5 февраля), p. 4.
39 Potrivit surselor consultate de I. Ţurcanu şi V. Popovschi, a vorbit T. Silistraru, pe când în reportajul Сфатул Цэрий (заседание 5 февраля), p. 4, din care am citat mai sus, este redat greşit numele de familie al acestui deputat: Străistaru. Deputat cu numele de familie Străistaru nu a existat.
40 Сфатул Цэрий (заседание 5 февраля), în „Сфатул Цэрий”, nr. 29 din 8 februarie 1918, p. 4; I. Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România, p. 112.
41 Ibidem.
42 Сфатул Цэрий (заседание 5 февраля), nr. 29 din 8 februarie 1918, p. 4; V. Popovschi, Din activitatea Sfatului Ţării, p. 140-141.
43 V. Popovschi, Din activitatea Sfatului Ţării, p. 141.
44 „Сфатул Цэрий”, nr. 30 din 9 februarie 1918, p. 1.
45 „Сфатул Цэрий”, nr. 30 din 9 februarie 1918, p. 1.
46 ANRM, F. 727, inv. 2, d. 108, f. 89.
47 ANRM, F. 2108, inv. 1, d. 5, f. 7.
 
 
* Continuare. Partea I în nr. 1, 2014, p. 196-204, şi partea a II-a în nr. 4, 2014, p. 178-184.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog