Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Crimeea vs Moldova. Paralele istorice ale expansionismului rus: 1783-2014

Vlad MISCHEVCA

Alte articole de
Vlad MISCHEVCA
Revista Limba Română
Nr. 5, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Ocuparea şi anexarea peninsulei ucrainene Crimeea, în martie 2014, sunt exemplele cele mai recente şi elocvente ce ilustrează politicile expansioniste ale Moscovei, care nu ezită să pună în aplicare operaţiuni militare sub pretextul protejării etnicilor ruşi şi a intereselor supreme „de readucere” a teritoriilor pierdute în sânul „lumii ruse” (русский мир). Luând în considerare analogiile istorice, constatăm că Federaţia Rusă acţionează în secolul XXI precum Imperiul Rusiei în secolele XVIII-XIX, când îşi argumenta expansiunea prin misiunea de „eliberare” de sub jugul păgân al popoarelor din spaţiul caucazian şi sud-estul Europei.
Totodată, modalitatea executării „fără salve de tun” a acestei acţiuni agresive este similară unor anexări de teritorii, obţinute pe cale „paşnică”, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial: celebrul Anschluss, când Austria a fost anexată la Germania de către Hitler, la 13 martie 1938; anexarea de către Germania, în 1939, a Sudettenlandului, Boemiei şi Moraviei – regiuni ale fostei Cehoslovacii; ca urmare a prevederilor pactului de neagresiune sovieto-german (faimosul tratat Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939), în consecința ultimatumurilor din septembrie şi octombrie 1939, Estonia, Letonia și Lituania au fost invadate de trupe sovietice şi anexate (transformate în republici sovietice, în august 1940) până în anul 1991; Basarabia, parte a României, de asemenea a fost anexată de către U.R.S.S., în iunie 1940. Anexarea acestor state şi teritorii a avut loc când se credea că tratatele internaţionale şi alianţele politico-militare stau la „straja securităţii” colective şi regionale, garantându-se pacea.
Reputatul istoric român Neagu Djuvara afirma recent că: „Nu există istorie definitivă, există doar teorii, iar istoricii pot găsi întotdeauna explicaţii noi pentru faptele istorice care au fost deja interpretate în repetate rânduri. Nu numai cantitatea şi calitatea vestigiilor cu care lucrează istoricul se modifică de la o generaţie la alta, ci mai ales felul în care înţelegem trecutul” (în volumul Trecutul este viu. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara, din seria „Portrete în dialog”, Editura Humanitas, 2014)1.
Însă, reieşind ad literam din supoziţia citată mai sus, am putea crede că se poate argumenta şi îndreptăţi orice agresiune şi anexare, fie din trecutul secular sau cel actual. Pentru a nu cădea, din nou, într-o amnezie colectivă, e cazul să înţelegem adecvat trecutul istoric care, pe bună dreptate, mai „este viu” şi ar trebui să discernem exemplele oferite din abundenţă de istoria relaţiilor internaţionale – mai mult sau mai puţin îndepărtată –, punând în frunte primatul dreptului poporului la Libertate şi Independenţă.
Cea mai mare greşeală este să spui şi chiar să crezi că cel din urmă război care a fost pe pământul tău este, într-adevăr, „ultimul”. Un bun politician, care are cunoştinţe istorice, ar trebui permanent să ia în calcul că acea „ultimă” conflagraţie poate oricând să devină penultima. Iar războiul de pe Nistru, din 1992, s-a terminat doar cu „pacificarea ambelor maluri”, dar nu şi cu soluţionarea definitivă a diferendului, prin împăcarea părţilor...2. Marcând 22 de ani de la desfăşurarea acestor tragice evenimente, este cazul să ne punem un şir de întrebări ce ţin atât de trecutul istoric, cât şi de viitorul nostru. A fost oare acel război Pentru Apărarea Patriei – din 1992 – „ultimul război” purtat pe pământul nostru? Cine poate garanta astăzi „neutralitatea” şi pacea Republicii Moldova? Este oare un caz ieşit din comun anexarea unui teritoriu suveran de către Rusia? Suntem noi oare în stare să prognozăm evoluţia expansiunii colosului din Est?
Iată de ce avem convingerea că, pentru elucidarea Formulei dominaţiei imperiale a Rusiei, este absolut necesar să se abordeze de pe poziţii ştiinţifice şi să se efectueze o cercetare complexă a acestui fenomen tragic şi plin de mister, precum a fost ultimul război purtat pe pământul Moldovei, în secolul XX, reevaluând, totodată, şirul tuturor războaielor întreprinse de Rusia pe teritoriul nostru naţional.
Aruncând o privire retrospectivă asupra istoriei civilizaţiei umane, prin prisma conflictologiei, constatăm că studierea istoriei „artei războiului”, precum şi a „războiului” ca instituţie dezvoltată, permite a elucida atât schimbările de ordin tehnic, social şi economic, cât şi a mutaţiilor de frontieră în cadrul cercetării istoriei universale. Iar influenţa celor mai numeroase şi de lungă durată războaie, purtate cândva pe teritoriul Ţărilor Române – celor ruso-austro-turce – în care Rusia a jucat, tradiţional, rolul „eliberatorului”, a fost incontestabilă din punctul de vedere al impactului acestora asupra unităţii teritoriale a românilor.3 Ele au alcătuit o adevărată „epopee” militară, cu implicaţii de ordin politico-administrativ, diplomatic, economic, cultural, al mentalităţilor etc., în istoria politică şi a relaţiilor internaţionale din sud-estul continentului Europei de la sfârşitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XX-lea.
În acest context, anul 1711 marchează acel rubicon când pentru prima dată un împărat (ţarul Petru I) al Rusiei a trecut Nistrul şi a păşit în fruntea armatei ruseşti pe teritoriul Ţării Moldovei. Începând din 1711, când trupele ruseşti şi-au făcut pentru prima data apariţia pe pământ românesc, şi până în 1944 acestea au invadat teritoriul nostru de 12 ori4. Iar dacă vom lua în calcul şi războiul de la Nistru, când, în 1992, armata rusă (adică ofiţerii şi armele din dotarea Armatei a 14-a) a participat la acţiuni militare împotriva Republicii Moldova, atunci această cifră se estimează la 13 invazii. Pe parcursul a 525 de ani (1368-1893) Rusia a purtat războaie timp de 353 de ani, practic două treimi din tot parcursul istoric. După moartea lui Petru I (1672-1725) Rusia a fost în stare de beligeranţă 160 de ani, dintre care 98 de ani au alcătuit războaiele duse cu Turcia, Crimeea, Iranul şi în Caucaz (direcţia sudică)5.
Din păcate, astăzi în geopolitică nu mai contează cine a „descălecat” sau a fost „primul” într-o regiune sau alta, căci are „drepturi” doar acel care a intrat „ultimul” pe un anumit teritoriu şi posedă destule forţe pentru a-l anexa şi stăpâni. Iar politica actuală a Rusiei plonjează direct nu în secolul XX, ci în secolul XVIII – dorind să rezolve pe cale armată sau diplomatică anexarea Crimeei, ieşirea la Nistru şi Dunăre, ocupând tot ţărmul Nord Pontic, la fel ca în timpurile Ecaterinei II (1762-1796).
Volens-nolens, impactul trecutului asupra prezentului este simţit şi astăzi îngeopolitica contemporană care, deși se şi preocupă, conform definiţiei lui Gallois,de administrarea politică a teritoriului aşa cum este el organizat, fără să se aibă în vedere deplasarea frontierelor”6, totuşi, drept condiţie sine qua non a analizei politice(în sensul definiţiei date de S. Tămaş)7, are nevoie de cercetarea, cunoaşterea şi aplicarea tuturor factorilor semnalați în istoria raporturilor internaţionale din epocile precedente, necesare pentru înţelegerea adecvată a stării statelor şi societăţilor din epoca contemporană în debutul mileniului trei.
Politectonica lumii (după Cline)8 s-a schimbat radical în ultimele două secole, dar unul dintre protagoniştii principali care influenţează poziţia geopolitică (după V. Cucu)9 a spaţiului românesc din centrul şi sud-estul Europei a rămas acelaşi – Rusia(care s-a afirmat plenar ca mare putere continentală încă în sec. al XVIII-lea). Câteva secole despart epoca împăraţilor ruşi, care şi-au stabilit capitala imperiului la St. Petersburg, de liderii actuali ai Kremlinului, dar constantă rămâne tendinţa Rusiei de a controla teritoriul nord-pontic. În orice caz, până astăzi istoria a confirmat supoziţia profetică a geopoliticii lui S. Mehedinţi:„Meridianul istoriei se mută iarăşi spre răsărit”10. În acest context, ponderea geostrategică a Ţărilor Române a fost şi rămâne statornică.
Vom menţiona că impactul raporturilor internaţionale asupra Principatelor Române este legat de apariţia şi dezvoltareaProblemei Orientale11. Punctele de reper ale fazelor dezvoltării Problemei Orientale rămân, incontestabil, anii: 1699 (Tratatul de la Carloviţ) – 1711 (Campania de la Prut) – 1774 (Tratatul de la Kuciuk-Kainargi) – 1783 (Anexarea Crimeei) – 1792 (Tratatul de la Iaşi) – 1812 (Tratatul de la Bucureşti)...
Cu părere de rău, politica marilor puteri la adresa Moldovei şi Ţării Româneşti în această perioadă continua să se bazeze, în fond, pe dreptul celui mai puternic, prevalând, mai ales, din partea Imperiului Rusiei, argumentul forţei şi nu forţa argumentului. Dihotomia: state puternice – state slabe sau ţări independente – ţări dependente poate fi considerată una dintre axele principale ale raporturilor internaţionale şi, în general, universale ale dezvoltării istorice a societăţii umane. Astfel, evoluţia situaţiei politice a Principatelor Române în cadrul relaţiilor internaţionale a fost determinată, în mare măsură, şi de factori geopolitici.
Bazându-ne pe supoziţia că esenţa geopoliticii rezidă în controlul asupra spaţiului12 (în primul rând, politic, militar, economic etc.), vom menţiona că Principatele se aflau pe parcursul sec. al XVIII-lea într-un câmp încrucişat, adică erau într-un spaţiu la care pretindeau mai multe imperii: otoman, ţarist, habsburgic. Ţările Române, deşi alcătuiau, de fapt, fără nici un echivoc, conform terminologiei geopolitice13, un câmp endemic, adică un teritoriu pe care comunitatea naţională s-a constituit ca atare şi care în procesul formării s-a aflat sub controlul său, erau considerate ca fiind incluse, conform unui şir de tratate internaţionale, în aşa-zisul câmp total al Porţii Otomane. Adică, se aflau sub suzeranitatea totală a otomanilor, supuși multiplelor forme de control: politic, militar, comercial, logistic ş.a.14. Însă acest teritoriu era disputat din ce în ce mai mult atât de unele puteri limitrofe (Austria, Rusia – vecină de la 1792), care întreprindeau o expansiune directă asupra posesiunilor otomane, cât şi de altele mai îndepărtate (Franţa), care, neavând căi de comunicaţii directe cu Principatele Române, încercau să-şi stabilească aici un punct de reper geopolitic, fapt ce a provocat adevărate cutremure politice (folosind expresia lui Mehedinţi)15 atât la 1774-1775, 1791-1792, dar, mai ales, la 1812, deoarece Principatele, în calitatea lor de zonă de interferenţă, au fost un măr al discordiei pentru imperiile rivale.
Vom aminti, în acest context, că comisarul francez Joseph Parant (1773-1806), relatându-i lui Talleyrand, în mod special, despre Moldova, la sfârşitul anului 1805, menţionă că atunci când „invincibilul împărat” francez deţine în mâinile sale soarta Europei întregi, iar statele continentului deveniseră „elemente ale marilor combinări” napoleoniene, „micul Principat al Moldovei”, în care diplomatul francez „avea onoarea să-şi aibă reşedinţa”, „ar putea, de asemenea, să suscite un anumit interes şi să reclame numaidecât atenţia” Franţei16. Chiar dacă poporul de rând „era absolut pasiv”, totuşi unii boieri, care nu doar se manifestau, pur şi simplu, „prieteni”, ci, în general, entuziaşti chiar ai „numelui francez”, erau gata să se arunce în braţele unei „puteri protectoare, dezinteresate”, spre deosebire de cea actuală (Rusia), sub tutela căreia se afla Moldova. Aspiraţiile autohtone constând, în fond, în restabilirea „vechilor privilegii şi restituirea Bucovinei...”17. Astfel, dacă la începutul secolului al XIX-lea moldovenii doreau să-şi recapete Bucovina răpită, apoi la începutul secolului al XXI-lea noi încă nu pierdem speranţa să redobândim Transnistria ocupată.
Revenim, în această ordine de idei, la Anul 1774, considerat drept începutul unor schimbări calitative în raporturile Principatelor Române cu Sublima Poartă, favorizându-se, astfel, creşterea rolului acestora pe arena internaţională. Totodată, Poarta acceptase dreptul Rusiei de a „vorbi în favoarea lor”. După Pacea de la Kuciuk-Kainargi (iulie 1774), Rusia, devenind protectorul Moldovei, şi, în general, al creştinilor ortodocşi din Imperiul otoman, reieşind din interesele sale politice, intervenea pe lângă Poartă în favoarea Principatelor. Toate acestea n-au putut să nu inspire anumite speranţe, contribuind la creşterea influenţei politico-ideologice a Rusiei în Principate.
Referindu-se la aceste aspecte ale problemei influenţei Rusiei în sud-estul Europei, istoricii au constatat că „influenţa ruşilor în principate, după tratatul de la Iaşi, a fost foarte mare. Acum începe a se accentua şi mai mult influenţa rusească foarte puternică, mai ales, în Moldova”18. Despre influenţa predominantă a Rusiei la acea vreme relatează şi viceconsulul francez de la Iaşi, Joseph Parant (în iunie 1798): „Ruşii au cucerit în aceste ţări toate spiritele şi aceasta nu este de mirare; religia – un mijloc întotdeauna eficient, ce stă alături de ignoranţă, a deschis toate inimile”. În continuare, el menţiona că anume preoţii greci, ca agenţi secreţi ai Rusiei în Imperiul otoman, prin predicile lor, insuflă dragostea faţă de moscoviţi şi ura faţă de musulmani, fapt ce, fireşte, îi determină pe greci, şi mai cu seamă pe grecul din Moldova („Grec moldave”), să vadă în fiecare rus un prieten natural, un frate („un ami naturel, un frère”). Aceasta se referă însă, după cum susţinea diplomatul francez, mai puţin la ţărani, căci „dragostea lor nu este generală”, deoarece ruşii au provocat „unele nemulţămiri şi amăgeli, ce au servit drept exemplu pentru alţii”19, fapt ce demonstrează, încă o dată, importanţa factorului religios. Deoarece, după cum s-a mai scris deja, până în secolul al XIX-lea – numit pentru şirul revoluţiilor sale de emancipare, secolul naţiunilor – înmentalitatea politică, ideologică şi psihologică principiului religios i-arevenit rolul predominant faţă de cel naţional20.
Într-o monografie specială, Şt. Lemny a arătat ce importanţă capătă „patria” în ideologia politică românească, mai cu seamă în ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea21. În această epocă, implicarea individului în viaţa politică, fapt de cultură încep a fi judecate după folosul pe care îl aduc Patriei. Apare noţiunea de „bun sau rău patriot”, care nu avea încă sensul contemporan, ci acel de „pământean, autohton”22. Odată cu constituirea şi consolidarea conştiinţei naţionale şi a deosebirii etnice, ideile comunităţii religioase au fost depăşite şi înlocuite cu principiile naţionale. Astfel, aceste schimbări remarcabile au survenit către sfârşitul sec. al XVIII-lea, când s-a produs evoluţia de la „conştiinţa ortodoxă” la conştiinţa naţională23.
Expansionismul politic ţarist înainta „mână în mână” cu un expansionism bisericesc, pravoslavnic, oastea moschicească aducând în furgoanele ei pravoslavia rusească, cu rânduielile sale de acasă şi cu vlădicii gata să „regularisească” treburile Bisericii autohtone, şi chiar ţara întreagă, după calapodul moscovit24.
La 1775 s-a produs un grav rapt teritorial al Moldovei, când Austria, în urma unei înţelegeri cu Poarta (pentru serviciile făcute pe lângă Rusia) a ocupat nordul ţării (10.442 km2), numit ulterior Bucovina. Poarta accepta, prin convenţia de la 7 mai 1775, această anexare, care s-a produs în mod conştient şi cu consimţământul Rusiei.
Conjunctura internaţionala de la sfârşitul anilor ’70 – începutul anilor ’80 ai sec. al XVIII-lea, favorabilă Rusiei, precum şi victoriile obţinute în ultimul război cu turcii (1768-1774), au dat naştere, în mediul cercurilor guvernamentale ale imperiului, unor largi planuri expansioniste. Calculele Ecaterinei II privind împărţirea posesiunilor otomane au fost dezvăluite în timpul întrevederilor ei cu Iosif (Joseph) al II-lea la începutul anilor ’80, fiind formulate şi disputate în continuare de către împărăteasa rusă în faimoasa ei corespondenţă cu împăratul Austriei25.
Este vorba de vestitul „Proiect grecesc”, ce prevedea crearea, în urma distrugerii otomanilor şi alungării lor din Europa, a unui Imperiu Grec („Oriental”), în frunte cu nepotul Ecaterinei II – marele duce Constantin Pavlovici – şi transformarea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un stat pseudoindependent – Dacia, al cărui suveran trebuia să fie de religie ortodoxă şi cu domnie ereditară (preconizându-se candidatura lui Gr. Potemkin). Graniţele noului stat al Daciei urmau să fie marcate de Nistru, Marea Neagră, Bucovina, Olt şi Dunăre, până la vărsare. Totodată, Dunărea urma să delimiteze hotarele dintre noul Imperiu Grec (ce ar include şi insulele Arhipelagului) şi Dacia. În septembrie 1782 Ecaterina II se „limita” a dori doar alipirea la Rusia a cetăţii Oceakov şi a pământurilor cuprinse între Bug şi Nistru26.
Astfel, obţinând undă verde din partea Austriei, Rusia a rezolvat iniţial o parte din planurile urzite. Pentru Ecaterina II mult mai stringentă s-a dovedit a fi, la începutul anilor optzeci ai sec. al XVIII-lea, „problema Crimeei”, care, fiind declarată, cu puţin timp înainte (1774), independentă, a şi fost anexată, în aprilie 1783, de către Gr. Potemkin la Rusia.
După anexare, populația tătară a emigrat în valuri către Imperiul Otoman. Dacă la 1770 în peninsulă trăiau peste jumătate de milion de tătari, după 10 ani de ocupație rusească, recensământul din 1793 mai numără în Crimeea o populație de doar 127.800, dintre care 87% tătari27.
Atestând că rolul Rusiei în raporturile internaţionale din sud-estul Europei, în general, şi, în Principate, în special, a fost către începutul sec. al XIX-lea predominant, vom scoate în evidenţă etapele de realizare a acestei politici. Astfel, considerăm că algoritmul politicii externe a Rusiei în ecuaţia Problemei Orientale poate fi exprimat prin următoarea formulă, care nu este o expresie matematică tipică, ci, mai mult, un silogism:
A (Influenţă politică predominantă)
B (Cvasiindependenţă sau pseudoindependenţă)
C (Anexare totală sau parţială):
F F1 F2  A → B → C = Dominaţie imperială.
   m+d
Unde F, F1, F2 sunt factorii externi şi interni, care influenţează procesul dat. Această formulă a Dominaţiei Imperiului Rusiei asupra ţărilor din calea expansiunii sale are la bază, practic, permanent, elementul acţiunii militare violente – „m” (războaiele ruso-turce), conjugat cu cel al luptei diplomatice – „d”. Formula dată a expansiunii ruse putea fi aplicată în forma ei deplină: prin cele3 etape (A, B, C) şi asupra Moldovei, aşa cum s-a aplicat şi în „cazul Crimeei” în sec. al XVIII-lea (culminând la 1783 până la „D” – Dominaţia Imperiului Rusiei). Dar evoluţia rapidă a raportului de forţe pe arena internaţională – ascensiunea Franţei napoleoniene ş.a. – a înaintat, la 1812, în faţa Curţii de la St. Petersburg realizarea parţială a planurilor sale agresive (anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru), adică direct de la etapa„A” la „C”, omiţându-se etapa intermediară – „B”,ceaa Cvasiindependenţei Moldovei (spre deosebire de cazul Crimeei)28.
De remarcat că pentru diplomaţia europeană această strategie a politicii externe a Rusiei în raporturile internaţionale din sud-estul Europei (pe care noi am redat-o prin formula de mai sus) n-a prezentat un secret. Fapt confirmat şi de documentele diplomatice de epocă. Diplomatul francez Roux, de exemplu, raporta, la 5 februarie 1806, Ministrului de Externe al Franţei despre discuţia avută la Constantinopol, în care el a evidențiat că politica Rusiei în ultimii 50 de ani demonstrează agresivitatea ei la adresa Porţii. „Independenţa” Principatelor Române, pentru care St. Petersburgul luptă, este o ficţiune, doar o etapă pentru anexarea lor ulterioară. Exemplu elocvent ne poate servi Crimeea29, care a fost la început declarată „independentă” – la 1774, sub cârma dinastiei hanilor Ghirei, ca, în 1783, să fie anexată total Rusiei.
Până la reanexarea din 18 martie 2014 a peninsulei Crimeea, zona costieră a Mării Negre era repartizată astfel: Ucraina – 36,6%, Turcia – 33,2%, Rusia – 9,4%, Georgia – 8,1%, Bulgaria – 6,7%, România – 6%30. După ocuparea Crimeei, de către Rusia lui Vl. Putin, Marea Azov devine, practic, închisă de ruşi. Astfel, ocupând fără luptă peninsula, la fel ca şi în 1783, Rusia şi-a extins teritoriul de coastă maritimă din contul Ucrainei, concurând de acum încolo doar cu Turcia.
Marea Neagră, reprezentând miza europeană pentru realizarea punţii euroasiatice, devine, ca şi pe timpul Ecaterinei II, un bazin al confruntării, în care marile puteri, asociate în alianţe politico-militare, sunt chemate să se confrunte cu expansiunea rusă în încercarea de refacere a unui nou Imperiu Oriental (alias sovietic).
Rezumând cele enunţate sumar cu privire la situaţia geopolitică a Moldovei în contextul Problemei Orientale la cumpăna sec. XVIII-XIX, e necesar de a evidenţia următoarele concluzii:
* Ponderea geopolitică a Principatului Moldovei a căpătat în epoca Ecaterinei II o valoare considerabilă, sub impactul situaţiei geostrategice la hotarul a trei imperii: otoman, habsburgic şi ţarist; iar în actualul coraport de forţe pe segmentul geografic al Prutului – ca hotar al UE – rolul Republicii Moldova va spori considerabil.
* Expansiunea Imperiului Rusiei în sud-estul Europei a avut câteva faze deosebite: de la influenţă politică predominantă la cea a acţiunilor militare deschise asupra Porţii Otomane (inclusiv a statelor din cadrul Imperiului Otoman), în care locul şi rolul Principatelor a fost deosebit de important, în calitate de obiecte de partaj teritorial; Republica Moldova, devenind independentă, şi fiind încă din 1991-1992 un subiect al agresiunii militare, este actualmente un impediment în calea noilor extinderi expansioniste ruseşti.
* Crizele Problemei Orientale au determinat permanent agravarea poziţiei internaţionale a Principatelor de la nord de Dunăre, iar criza ucraineană va determina accelerarea schimbării statutului de „neutralitate” al Republicii Moldova pe harta politică a Europei şi în cadrul coraportului de forţe ale marilor puteri.
* Rivalitatea marilor puteri europene la Dunărea de Jos le permitea domnilor Moldovei să profite, în anumite circumstanţe, de internaţionalizarea acestor dispute politico-diplomatice, pentru a-şi consolida propriile poziţii; iar în prezent – disputa cu Federaţia Rusă în bazinul Pontic poate să ne acorde o şansă unică pentru definitivarea vectorului proeuropean al Republicii Moldova sau chiar izbânda reunificării cu România.
 
Note
1 http://adevarul.ro/cultura/carti/video-istoricul-neagu-djuvara-Inrudirile--semnificatii-politice-sociale-1_532c2d630d133766a819f15d/index.html [Accesat la 14.05.2014]
2 Vlad Mischevca, Ultimul război? (Reflecţii în jurul unui eveniment din istoria recentă: Transnistria, 1992), în Buletinul informativ InfoHis, Chişinău, 2004, nr. 3 (23), p. 10-12; Vlad Mischevca, Ultimul război?, în „Curierul Atenei”, 12 aprilie 2002, nr. 4, p. 7; Vlad Mischevca, Moldova de peste Nistru (de la anexare până la Războiul pentru Apărarea Patriei: 1792-1992), în „Limba Română”, nr. 9-12, 2013, p. 219-225.
3 Vladimir Mischevca, Influenţa războaielor ruso-turce asupra unităţii teritoriale a românilor,în Unitatea Naţională a românilor între ideal şi realitate. Materialele Dezbaterilor Naţionale. Chişinău, 2001, p. 39-45.
4 Vezi: Nicolae I. Arnăutu, Douăsprezece invazii ruseşti în România / Prefaţă de A. Stan, Bucureşti, 1996, 207 p.
5 Н. Н. Сухотин, Война в истории русскаго мiра, СПб., 1898, с. 31.
6 Vezi: Glosarul din Geopolitica, vol. 1 / Editori: E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, Iaşi, 1994, p. 570.
7 Ibidem, p. 569. „Analiză politică – activitatea intelectuală sistematică urmărind definirea, clarificarea şi explicarea fenomenelor politice pentru înţelegerea stării societăţii la un moment dat”.
8 Ibidem, p. 572. „Politectonica – realizează constituirea, mişcarea şi urmărirea, pe harta politică a lumii, a centrelor de putere”.
9 Ibidem, p. 571-572. „Poziţia geopolitică – reprezintă suma condiţiilor cu grad pronunţat de favorabilitate pentru consolidarea temeliilor proprii naţionale, pentru afirmarea ţării respective în relaţiile cu comunitatea regională geografică din care face parte; se indentifică trei nivele: manopoziţia faţă de marile puteri; mezopoziţia în cadrul continentului; micropoziţia faţă de statele vecine.”
10 Cit. după: I. Bădescu, D. Dungagiu, Sociologia şi Geopolitica Frontierei, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 8.
11 Pentru detalii şi comentarii pertinente asupra „chestiunii orientale” vezi: A. Oţetea, Contribuţie la chestiunea orientală, în Scrieri istorice alese, Cluj-Napoca, 1980, p. 69-184; P. Cernovodeanu, Andrei Oţetea istoric al chestiunii orientale, în „Revista istorică”, 1994, tom. V, nr. 7-8, p. 657-669; L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (sec. al XVIII-lea), Iaşi, 1986, p. 34-38; A. Sorel, La Question d’Orient au XVII siècle (Les origines de la triple alliance), Paris, 1878; C. F. Wurm, Diplomaische Ceschichte des Orientalischen Frage,Lpz., 1858; J. Ancel, Manuel historique de la Question d’Orient (1792-1925), 2 ed., Paris, 1926; Fr. Ercole, La question d’Orient, Roma, 1939; M. S. Anderson, The Eastern Question, 1774-1923. A study in international Relations, London, 1966; S. P. H. Duggan, The Eastern Question. A study in diplomaty, New-York, 1970; A. Karl Roider jr., Austria’s Eastern Question, 1700-1790, Princeton, 1982.
12 К. Плешаков, Геополитика в свете глобальных перемен, în „Международная жизнь”, 1994, nr. 10, c. 32.
13 Ibidem.
14 Ibidem, p. 34-37; Cf.: M. Maxim, Ţările române şi Înalta Poartă, Bucureşti, 1993.
15 Vezi: Glosarul în Geopolitica, vol. 1, p. 569.
16 Hurmuzaki, XVI, Bucureşti, 1912, p. 695-696.
17 Ibidem, p. 696.
18 Gh. I. Damian, Politica externă a Principatelor Române (încercare de sinteză istorică), vol. I, Timişoara, 1933, p. 95.
19 Hurmuzaki. Supl. 1/2, Bucureşti, 1885, p. 183.
20 După instaurarea otomanilor în Balcani, biserica ortodoxă a devenit – după cum s-a exprimat Hans-Georg Beck – o „biserică a oprimaţilor”, care a întreţinut, prin imaginea reînnoită a trecutului, speranţa unei eliberări complete de dominaţie străină (vezi: Al. Duţu, Sud-estul european în vremea Revoluţiei Franceze, Bucureşti, 1994, p. 9). De la caracterul pur constatativ al identităţii, sub impactul ideologiei veacului al XVIII-lea, numit al Luminilor şi al Revoluţiei, se trece la o activă luptă politică, ce dă expresie unor noi opţiuni, exprimă un alt orizont mental, urmăreşte redimensionarea societăţii în raport cu realităţile proprii fiecărui popor. Conştiinţa unităţii de origine devine conştiinţa unităţii de interese. Gh. Platon menţionează că „Conştiinţa etnică devine panromânism, prag necesar pentru trecerea spre unificarea politică de mai târziu (Gh. Platon, Conştiinţa naţională românească: geneză, emergenţă, orizont european. I, în Analele Ştiinţ. Universităţii „Al. I. Cuza”. Istorie, 1990, t. XXXVI, p. 116).
21 Vezi: Şt. Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
22 Mihuţ E. Popescu, Ideologie politică şi propagandă în actele cancelariilor domneşti din Ţările Române (1775-1822), în Sud-estul european în vremea Revoluţiei franceze. Stări de spirit, reacţii, confluenţe / Coord. Al. Duţu, Bucureşti, 1994, p. 86-87.
23 Al. Duţu, Mişcarea iluministă moldoveană de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, în „Studii. Revista de istorie”, 1966, nr. 5, p. 920.
24 B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944), Bucureşti – Chişinău, 1996, p. 14, 22.
25 Переписка Екатерины Великой с Германским императором Иосифом II-м. 1774-1790, în Русский архив, 1880, кн. 1, с. 232-355; I. Jarcuţchi, Proiectul grecesc în contextul recentelor cercetări istoriografice, în Politica marilor puteri în Balcani şi Europa Centrală. Materialele Simpozionului Internaţional, Chişinău, 10-13 octombrie, 2013, In honorem Gheorghe Gonţa, Chişinău, 2013, p. 225-235.
26 Переписка Екатерины Великой с Германским императором Иосифом II-м. 1774-1790..., p. 289-291.
27 A. Goşu, Crimeea: de la Hoarda de Aur la Republică Autonomă, http://www.revista22.ro/crimeea-de-la-hoarda-de-aur-la-republica-autonoma-38825.html#.Uxoj1L6Ts3A.facebook [Accesat la 14.05.2014]
28 Vl. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea, Chişinău, 1999, p. 34.
29 Hurmuzaki, Supl. 1/2, Bucureşti, 1885, p. 325.
30 V. Simileanu, Marea Neagră nu trebuie să devină o „mare moartă”, în „GeoPolitica”, anul III, nr. 14-15 (4-2005), p. 2.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog