Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

„Întâlnirea între Eminescu şi limba română este esenţială pentru cultura românească...”

Teodora STANCIU

Dumitru IRIMIA

Alte articole de
Teodora STANCIU
Dumitru IRIMIA
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

– Stimate domnule profesor, ne-am propus, la ediția din această seară*, un portret de eminescolog – al dumneavoastră, pe care să-l alcătuim recompunând traseul spiritual al dumneavoastră și, bineînțeles, partea efectivă de eminescologie. V-aș întreba mai întâi cum a început dragostea pentru Eminescu.
– Da, e un traseu mai ciudat, să-i spunem, a început în liceu, când am știut de la profesorul meu de limba română, Nicolae Stețcu, că Eminescu nu este cel care se preda în liceu. Și atunci el ne-a scos în afara lui Împărat și proletar și ne-a dus către Eminescu cel adevărat, pe câțiva dintre noi, să spunem, elevii din vremea aceea... Vremea aceea este foarte departe, trebuie să știți.
– Cât de departe?
– Cât de departe? Însemna anii ’55-’56.
– Vremuri grele...
– Vremuri grele, iar gesturile profesorilor noștri au fost extraordinare. Adică noi ne-am putut forma cu niște profesori care ne-au scos în afara restrângerilor pe care le impunea vremea aceea, societatea aceea și așa mai departe, tocmai pentru că făceau parte din generația profesorilor construiți în perioada interbelică, care știau ce-nseamnă formarea elevului. Erau două lucruri extrem de importante și cred că tot de-acolo a pornit și orientarea mea spre litere, spre filologie.
Apoi a venit facultatea. La facultate erau aceleași poziții, din păcate, adică un Eminescu neimportant în fapt, dar de data aceasta n-am mai avut călăuza profesorului, din păcate, am avut călăuza precedentă și atunci am încercat să umblu prin biblioteci. Și așa se întâmplă că am și făcut o teză de licență cu tema Eminescu despre cultură și artă, pe care, sigur, am realizat-o cu mari dificultăți, pentru că nu aveam acces la carte, la reviste; [aveam nevoie de niște reviste] dar dificultățile acestea au fost uşor înlăturate, pentru că m-am întâlnit cu niște oameni extraordinari la Biblioteca universitară ieșeană, BCU, care mi-au dat cărți și reviste pe care trebuia numaidecât să le consult...
...trecute la index, probabil...
– ...trecute la index și pentru care nimeni nu-mi dădea semnătură – era acea metodă să faci un buletin de cerere, semnat de profesor pentru anumite cărți. Și nimeni nu mi-a dat semnătură, atunci conducerea Bibliotecii mi-a dat aceste cărți și reviste fără buletin de împrumut. Mi le aduceau undeva, la sala profesorilor chiar, aveam un locușor acolo. Prin urmare, m-am întâlnit cu rele, dar am avut și norocul să mă întâlnesc cu cei care m-au ajutat să trec peste acele rele.
– Da, a fost o compensație, așa, pentru contextul acela.
– A fost o compensație pentru că înțelegeam deja ceea ce era afară, înțelegeam foarte bine, dar înțelegeam că este important să te întâlnești cu oameni de caracter, ce trec peste niște impuneri ale socialului, care sunt împotriva firii și, în cazul acesta, erau împotriva, să-i zicem așa, procesului nostru de formare, al studentului care trebuie să cerceteze ceva de care era pasionat și din care credea că poate reda ceva, mă rog, cât de cât demn de luat în atenție mai târziu.
– Ce a urmat?
– A urmat activitatea didactică la Facultatea de Filologie, cum se spunea atunci.
– Ați fost oprit, cum se spune...
– Am fost oprit, da, am fost oprit ca asistent, după aceea ca lector, am stat 20 de ani sau mai bine ca lector, nu aveam patalama la mână, nu aveam carnet de partid, l-am luat foarte târziu, în ideea că dinlăuntru se poate schimba ceva – nu s-a putut schimba nimic. Am relatat undeva despre această perioadă a mea la facultate; aici am continuat, alături de alte domenii – în principal gramatica și stilistica –, cercetarea operei eminesciene și am realizat chiar o antologie dedicată lui Eminescu, publicată în 1970 la Junimea, Eminescu Despre cultură și artă, unde iarăși am introdus texte, unele pentru prima dată.
– ...care nu circulaseră...
– ...care nu circulaseră dar, spun din nou, cu norocul de a fi întâlnit oameni care m-au ajutat, de data aceasta la Biblioteca Academiei. Doamna Aurelia Rusu mi-a fost de mare ajutor pentru unele ziare la care trebuia să ajung, unele manuscrise, și am avut atunci acel fior al întâlnirii cu manuscrisul eminescian.
– Când ați ajuns să atingeți manuscrisele eminesciene, care a fost starea de suflet, de minte?
– Nu-mi venea să cred. Dădeam cu mare atenție o foaie după alta, dar întârziam foarte mult și asupra conținutului, mai ales asupra scrisului, fiindcă încercam să-mi imaginez cum scria Eminescu.
– ...scris îngrijit...
– Un scris îngrijit, în parte, alteori repezit în toate modurile, adică și pe verticală. Da. Aș spune că, într-un fel, mi-a întârziat foarte mult lucrul la antologie, dar a fost pentru mine și a rămas pentru mine vremea aceea – câteva zile am stat la Biblioteca Academiei – de neuitat și și-a pus amprenta asupra a ceea ce am gândit apoi despre Eminescu și ca om, și ca poet – un mare creator.
– Da, cred că iradia ceva din acele manuscrise, nu se poate, cred că era o energie investită acolo.
– Fără îndoială, era o energie, o energie specială, dar era acea stare a mea, să spunem... meritam... am meritat eu cu ceva să ajung în fața acestor foi pe care le-a răsfoit și le-a scris, le-a dat deoparte, alții au venit și le-au adunat, le-au legat... era extraordinar...
– De fapt, aveați modelul eminescian, nu-i așa, pentru că și el se întreba la un moment dat, într-un poem, dacă poate mișca lumea măcar o zi, măcar un ceas.
– Eu acuma, sigur, mă întrebam despre locul pe care-l aveam: să mă aflu în fața acelor foi – și-i voi rămâne mereu recunoscător doamnei Aurelia Rusu.
– După acea lucrare de antologie eminesciană v-ați îndreptat spre studiul stilistic eminescian și poetic.
– ...stilistic și poetic, bineînțeles.
– Ați adăstat foarte mult asupra limbajului poetic eminescian. Lucrarea dumneavoastră publicată a fost o primă treaptă, nu-i așa, către această preocupare a dumneavoastră, să-i spunem așa, esențială.
– Da, pentru mine era importantă, pentru că îmi formasem deja concepția, chiar de la Eminescu pornind, că limbajul este esențial, adică limbajul întemeiază, și am încercat să pătrund în mecanismul profund al limbajului lui Eminescu și mi-am realizat teza de doctorat cu limbajul poetic eminescian, și apoi am reconstruit această teză și am publicat Limbajul poetic eminescian, la Editura Junimea din Iași, apoi am continuat, pe lângă alte aspecte ale creativității lui Eminescu, să insist asupra limbajului și oarecum să promovez, să spunem, această atenție acordată limbajului, în care îl descoperim pe creator și în același timp descoperim capacitatea extraordinară a limbii române, în mâna – cum cred că spunea la un moment dat Petru Creția – în mâna unui mare creator. Această întâlnire extraordinară între Eminescu și limba română este esențială pentru cultura românească, pentru că de aici începe, de fapt, o mutație radicală în cultura românească.
– Așa este. De mai multe ori, de exemplu, îl citați pe Ibrăileanu, care spunea: de la Eminescu începe arta, până atunci a fost literatură.
– Da, aceasta este formula lui Garabet Ibrăileanu; aproape identică, această idee este reluată mai târziu de un critic literar, critic și istoric literar, care însă o aplică simbolismului: până la simbolism am avut literatură, de la simbolism avem artă. Nu, până la Eminescu am avut literatură, de la Eminescu avem artă...
– ...artă, sigur că da...
– ...plecând și de la ideea că poezia – și nu mă refer la poezia doar în sensul strofei, rimei, ci poezia și cea din proză – poezia este altceva decât literatură, pur și simplu.
– Apropierea dumneavoastră de Eminescu s-a făcut cu toată ființa, domnule profesor, pentru că, am constatat apoi, ca și cei care vă cunosc într-un fel traiectoria spirituală, nu ați încercat o clipă să părăsiți spațiul creației eminesciene. Ați format, ca profesor, aici la universitate, serii și serii de studenți și doctoranzi și formați în continuare, ați scris, ați publicat, ați coordonat lucrări. Lucrări excepționale, spunem, pentru că nu a mai întreprins nimeni o asemenea acțiune în anii aceștia, în ultimele 2-3 decenii. Cum anume s-a alcătuit procesul acesta, al ordonării studiilor eminesciene?
– Ați pomenit de această relație cu studenții, să-i spun, pentru că, de fapt, s-a alcătuit într-un fel de reciprocitate. În perioada de dinainte de ’89 avea oarecum o deschidere mai mare, din cauza celeilalte închideri, o deschidere mai mare către cercetare.
Și am reușit – e lucrul care mă bucură poate cel mai mult – să grupez de fiecare dată, de la fiecare serie de studenți, un număr destul de semnificativ de tineri care să se ocupe de Eminescu; discutam într-un cerc, aveam un cerc de Stilistică și poetică, unde discutam și pe text și teoretic probleme legate de creația lui Eminescu și probleme de literatură română raportate la Eminescu. Și apoi, dintre acești studenți, unii mi-au rămas aproape, prin implicarea la organizarea Colocviului Eminescu, care a devenit o manifestare științifică extrem de importantă...
– ...anuală.
– ...și care aduna studenți din toate centrele universitare ale țării. Devenise un punct de referință pentru toate universitățile. Era o bucurie pentru noi, ieșenii, că am reușit să atragem atenția tuturor universităților asupra lui Eminescu. Era singura manifestare științifică, ca să invoc și cadrul instituțional, care a figurat printr-o Hotărâre guvernamentală în programul de finanțare, pentru că la început o duceam foarte greu, apoi am reușit să obținem finanțare pentru varii aspecte ale acestei manifestări, inclusiv pentru publicarea lucrărilor Colocviului. Așa se face că, în vremea aceea, până în 1989, vreo 10 ani de zile, cred, am publicat Caietele Eminescu – spun din nou, cu un grup de studenți, pentru că nu aveam alte soluții pentru pregătirea pentru tipar și așa mai departe... care Caiete au ajuns, ca să dau, așa, un exemplu care ar putea să spună ceva, de la 80 de pagini la primul volum la 700 și ceva de pagini la volumul ultim. După aceea, după ’90, a urmat o perioadă foarte grea economicește, din păcate, dar am reușit, cu eforturi de diferite naturi, să repunem în funcție această necesitate, această nevoie de publicare...
– ...sigur...
– ...și, din 2004, am instituit, am înființat chiar, o revistă, „Studii eminesciene”, cu toate elementele proprii unei reviste, de pus în circulație, și în care publicăm de atunci – am ajuns la al 5-lea număr – lucrările cele mai bune prezentate la Colocviul Eminescu și îmi permit să cred că parte din aceste lucrări pot foarte bine intra în dialog cu studiile eminescologilor...
...da.
– Adică sunt mature, sunt proaspete și e pentru noi bucuria cea mare că putem opune, în scris, după ce opunem, să spunem, oral, această poziție de dezvăluire a valorilor naționale, în cazul nostru, de dezvăluire a valorii lui Eminescu în ceea ce este mai puțin cunoscut, atitudinii prea frecvente în ultima vreme de demitizare a lui Eminescu, ca să nu folosesc cuvinte mai grele.
– Am putea să folosim. Toată această atmosferă pe care ați creat-o aici, la Universitatea din Iași, de emulație și nu doar atât, ci pur și simplu de pasiune...
– Da, este cuvântul exact: s-a ajuns la iubirea de Eminescu, această iubire pe care, acum că mă ocup oarecum de editarea scrierilor Zoei Dumitrescu-Bușulenga consacrate lui Eminescu, am găsit-o acolo... o iubire profundă a exegetei față de obiectul supus exegezei.
– Așa este.
– Și acești tineri, care sunt de-a dreptul admiratori și iubitori ai lui Eminescu, intră în același timp în opera lui Eminescu cu rigoarea științifică necesară.
– Cu instrumentele pe care și dumneavoastră sigur că le-ați dat.
– Și în felul acesta, parte dintre studenți mi-au devenit mai departe doctoranzi și au ieșit câteva lucrări foarte bune puse în circulație; parte dintre doctoranzi apoi, ca să insist asupra fenomenului care mi se pare extrem de important: formarea de grupuri de colaboratori care să se armonizeze între ei, așadar, parte din acești doctoranzi au colaborat apoi la Dicționarul limbajului poetic eminescian, în cele două variante: Concordanțe și Semne și sensuri poetice – și cred că e aceasta lucrarea la care de fapt vă refereați.
– Da, este formidabilă această lucrare, nu este doar un simplu instrument, domnule profesor, instrument de lucru...
– Este o oglindă.
– Este o oglindă – e cel mai bun cuvânt!
– Este o oglindă a acelei capacități de care vorbeam, de întâlnirea creatorului de geniu cu geniul unei limbi, cu forța expresiv-poetică a unei limbi. Se poate trece pe lângă asta. Am avut mare noroc cu Eminescu. Limba română îi datorează mult lui Eminescu în sensul acesta, al revelării valorilor sale expresive, rămase ascunse undeva în straturile de adâncime, pentru că, din păcate, aceasta este istoria limbilor: limbile se supun tot mai mult funcției de comunicare, abandonând funcția de expresie; or Eminescu schimbă raportul: funcția de expresie trece pe primul loc, funcția de comunicare rămânând și ea prezentă – în publicistică.
– Vă mulțumim foarte mult, ați făcut o sinteză excepțională, și chiar vreau să subliniez că un mare creator, cum ați spus dumneavoastră, a reușit să o scoată din adâncuri.
– El sondează, de aceea spune Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” și vreau să observăm că această idee esențială, de fapt, a lui Eminescu, este prezentă în centrul gândirii filozofice, care e o filozofie a limbajului, a lui Heidegger. Fraza lui Heidegger e aproape similară cu fraza lui Eminescu: „Noi credem că suntem stăpânii limbii, când, de fapt, limba e stăpâna noastră”. Aceasta este fraza. Or, Heidegger nu-l cunoștea pe Eminescu. E locul unde geniile se întâlnesc. Și se întâlnesc în această, spun încă o dată, idee: în limbă se află totul, totul despre cine suntem ca ființă umană, cine suntem ca ființă națională și cine suntem – pentru cei privilegiați – ca ființă creatoare.
– Da. Îmi permit doar o foarte scurtă paranteză. Am citit de curând în „Convorbiri literare” un eseu al domnului George Popa, care făcea o paralelă între preocuparea lui Heidegger pentru Hölderlin și preocuparea lui Noica pentru Eminescu, pornind de la aceeași idee pe care dumneavoastră ați dezvoltat-o în momentele anterioare: limba este stăpâna noastră și nu noi... este extraordinar!
– Este foarte bună aprecierea pentru că este vizibil că spre un poet s-a dus Heidegger, spre unul dintre marii poeți, un poet care aici seamănă cu Eminescu, care se întreba dacă nu cumva, publicându-și poemul său, cititorii nu-l vor înțelege; or Eminescu avea și el aceeași întrebare, simțind că cititorul stă, de regulă, sau stătea până atunci, în limba convențională, în stratul de suprafață al limbii... și atunci eu am să dau totuși mai departe drumul poemului.
– Este extraordinar, domnule profesor, și cred că acest câmp al eminescologiei este peren pentru noi. Nu se sfârșește studiul eminescian cu o generație de cercetători, nu-i așa?
– Nu se sfârșește în primul rând prin specificul poeziei. Poezia nu are niciodată o singură lectură. Fiecare generație citește, percepe cu ființa sa culturală, mult deosebită de ființa culturală, să-i spunem, contemporană lui Eminescu, dar există în centrul marii poezii un nucleu semantic care ține de întrebările grave ale ființei umane și cu care se confruntă fiecare generație. Prin urmare, nu e vorba numai de dacă mai e actual sau nu, pentru că ceea ce este în miezul acestei poezii eminesciene, sau a lui Goethe, sau Homer... este peren – hai să vă folosesc termenul –, este al întrebărilor omului, întrebările grave; ceea ce ne face eventual să ne întrebăm despre actualitatea lui Eminescu este faptul că noi stăm în afara întrebărilor. Am uitat să ne mai punem întrebări, sau refuzăm să ne mai punem întrebări esențiale.
– Din comoditate?
– Din comoditate, sigur, pentru că nu ne mai uităm la univers, asta-i problema – ce raport este între mine, ca ființă umană, și ființa universului în care mă mișc. Ne uităm la stradă, la palate...
– Da, pentru că ați vorbit de acest raport dintre ființa universului și ființa individuală, haideți să ne apropiem ușor de această lucrare esențială, Dicționarul limbajului poetic eminescian. Am recitit, venind spre Iași, mai multe pagini, printre care cele despre cânt cântare cântăreț, care vă aparțin și care pornesc de la această relație între ființa lumii, ființa individuală, ființa istorică.
– Da, sigur că da.
– Nu am mai întâlnit până la eseurile dumneavoastră, domnule profesor, acest tip de relaţie pe care o dezvoltaţi, mai ales când e vorba de ființă.
– Da, mi s-a părut că poate fi identificată și sigur că acolo am recurs și la versuri eminesciene suficiente, căci în Eminescu recunoaștem această modalitate de a fi unitari cu universul, deci această integrare a ființei umane în ființa universului, adică este același principiu: „Timpul care bate-n stele bate pulsul și în tine”, și acest principiu este cel al mișcării cosmice în baza armoniei, iar armonia, care este greu vizibilă, este reprezentată de cântec – așadar armonie muzicală, plecând de la antici. Eminescu se întemeiază în primul rând pe această gândire și atunci, dacă ființa universului funcționează după principiul armoniei muzicale, ființa umană, parte din acest întreg, funcționează și ea pe același principiu al armoniei muzicale. De aceea spuneam că acest principiu, manifestat prin cânt cântec cântare a cânta și așa mai departe, are două spații în care el se mișcă, spații excelente: ființa lumii și ființa lumii întemeiate poetic, întemeiate de poet. La Eminescu se mai adaugă, în această direcție, principiului armoniei muzicale, i se adaugă principiul muzicii orfice, a cântecului orfic, ceea ce aduce în prim plan un sens tragic, pentru că Orfeu este semnul tragismului condiției noastre existențiale. Așadar, față de univers, față de ființa lumii, care rămâne în armonia ei, ființa umană trăiește și această condiție tragică, între armonie la exterior, spune la un moment dat Eminescu – sigur că nu cu acest termen – și tragismul interior.
– Da, e până la urmă condiția limitată umană.
– Condiția limitată umană, aceasta e condiția tragică a ființei umane, că e conștientă de limită, dar incapabilă să renunțe la lupta împotriva limitelor, așadar, să aspire spre dezmărginire – este aici miezul trăirii existențiale profunde, dar profund tragice, a ființei umane.
– ...pe care o regăsim în creația eminesciană.
– ...o regăsim mai peste tot; cred că și Luceafărul poate fi interpretat în acest sens pentru că, între alte elemente de stabilire sau restabilire a armoniei ființei umane, o dimensiune: iubirea, are un loc esențial; în poemul Luceafărul, la un moment dat, iubirea dintre fata de împărat și Luceafăr este imposibilă, pentru că aparține la două lumi, lumea contingentă și lumea transcendentă, dar cea dintre fata de împărat și o ființă umană, Cătălin dacă vreți, dar nu e vorba de Cătălin, ci de o ființă umană, acolo armonia se împlinește, și totuși fata se adresează Luceafărului: „Cobori în jos, luceafăr blând...” – asta este aspirația. Prin urmare, da, mi-am găsit armonia în contingent, în lumea contingentului, dar eu vreau să depășesc lumea contingentului...
– E o căutare a absolutului.
– E o căutare a absolutului în totul, tot timpul.
 
* * *
– Stimate domnule profesor Dumitru Irimia, care e prima amintire pe care o aveți din copilărie?
– Amintirea mea e una foarte frumoasă, aș spune: o deplasare de 14-15 km, pe jos, de la Roman la bunicii mei. Nu erau mijloace de transport când eram eu copil, asta se întâmpla, prin urmare, la sfârșitul anilor ’40.
– Câți ani aveați?
– Păi, aveam vreo 10 ani.
– O, da’ ați mers mult!
– Da, și mergeam pe malul Siretului. Asta îmi plăcea foarte mult, mă opream foarte des, uneori mergeam singur, alteori cu fratele și sora mea, și ajungeam la bunici; dacă plecam dimineața, ajungeam seara.
– Vă mai opreați pe drum.
– Ne opream să ne uităm la curgerea Siretului, ne fascina, mă fascina această mișcare a apei, era extraordinară. Apoi era uimitor pentru mine, probabil, pentru că aveam un fel de îmbrăcăminte orășenească, când treceam prin sate eu încercam să salut, dar eram salutat de oamenii ceilalți.
– În semn de respect...
– ...raportul acesta între oameni. Și apoi, ajunși la bunici, sigur că la bunici era foarte cald, foarte frumos, foarte uman; atmosfera, dar mai ales amintirea mea cu totul deosebită este că bunicul avea în vie un foișor și mă urcam, sau ne urcam, eu și bunicul, în foișor și vedeam – în vremea aceea se putea vedea de departe – Ceahlăul. La apusul soarelui vedeam Ceahlăul. Asta e amintirea cu care mi-am străbătut până acum viața.
– Ce frumos! Din foișor vedeați un vârf de munte...
– Ceahlăul...
– Extraordinar!
– Da, și zona asta este extraordinară. Ca să-i dau și o identitate, se cheamă Doljești și este locul primei bătălii a lui Ștefan cel Mare. De aici începe drumul lui către Voievodatul Moldovei.
– Un reper.
– Un reper. Din păcate, nefăcut cunoscut așa cum se cuvine. Este un nenorocit de bust acolo, mă rog, de-abia vizibil... nu s-a găsit nimeni până acum să facă o statuie vizibilă de la oarecare distanță; este într-un fel de vale, cine știe se duce acolo. Atât.
– Și, în casa bunicilor, în vacanțe mergeați?
– Da, mergeam în vacanțe. În casa bunicilor erau de toate, era cald în toate sensurile.
– Ce vă plăcea în mod special din ceea ce pregătea bunica?
– Plăcinte. Făcea niște plăcinte cu brânză, erau extraordinare. Și apoi era livada, aveau o livadă mare cu peri, mă rog, și alte fructe, dar perele erau cele care îmi atrăgeau atenția cel mai mult, pentru că erau bergamote și se coceau cam târzior...
– ...așteptați...
– trebuia să aștept... dar mi se dădeau unele și se coceau acasă. Sau din vie, era și o bucățică de vie, nu mare, era un fel de poamă, pomușoară cred că se chema.
Cu bobul mic?
– Cu bobul mic și dulce... Dar cred că partea cea mai frumoasă de acolo era zona florilor – între livadă și vie era un hotar din trandafiri. Bunicul era un florar nemaipomenit. A fost florar și la palatul de la Miclăușeni. Și pe toată lungimea viei, nu prea mare, erau crini, crini albi, frumoși. Sigur că aveau și o alee de cireși goldani, cu cireșe foarte bune, frumoase, erau acolo două case, și în fața fiecărei case se afla iarăși o grădină de flori. Asta era.
– Foarte frumoasă imagine.
– Era un colțișor extraordinar, mai la capul satului, mai aproape de cimitir – acum e chiar foarte aproape de cimitir, într-un loc unde, înainte de a intra la bunici, era un fel de măidănaș, cu o fântână pentru toți cei din jur, era un fel de organizare comunitară, erau oameni foarte curați.
– Ne-ați recompus atmosfera, și culoarea, și parcă ne-ați sugerat chiar mirosul formidabil al trandafirilor, al crinilor.
– Da, vreau să vă spun, era o atmosferă extraordinară să stai acolo, în livadă stăteam pe iarbă și ajungeau toate mirosurile, pentru că atunci când mergeam, cam până în 15 septembrie, erau și gutuile, erau și niște prune mari și erau și florile care veneau dinspre vie, dinspre casa cealaltă.
– Rodul livezilor și mirosul florilor...
– Da, asta am purtat și, nu știu dacă am și spus mai înainte, cred că m-a și apărat de multe...
– Erau toate foarte curate.
– Da, m-ați întrebat acum de amintire, de multe ori tocmai la această amintire mă duceam.
– Revine în minte fără voia dumneavoastră, prea frumoasă.
– Chiar și cu voie... mă duceam acolo ca să scap de altele...
– Da, așa este, o oază de curățenie.
– ...de curățenie a oamenilor, în primul rând. Nu era vorba numai de aceste rude ale mele, ci de tot satul.
– Vedeți, sunt niște valori la care noi acum nu știm dacă mai gândim, cel puțin nu din perspectiva citadină.
– Nu, le-am pierdut, sunt pierderile noastre, mi-e teamă că irecuperabile.
– Așa este.
– Dacă nu se străduie nimeni să redea satului funcția pe care a avut-o, aceea de a păstra puritatea omului. Satul e încă păstrător de puritate. Și noi îl atacăm în continuare, nedându-i sprijin economic, în primul rând. Așadar, dacă ar fi să vorbim despre trecerea aceasta de la economia cooperatistă, să-i zicem, la economia de astăzi, capitalistă, uităm un lucru: că țăranul, atunci când își lucra pământul, înainte de a fi obligat să intre în cooperativa agricolă, avea și atelaje, avea și cal, avea și vacă, avea și oaie, eventual... când a intrat în cooperativă i s-au luat toate astea. A mai rămas doar cu vaca și cu oaia. Acum, când a fost repus în posesie, a fost repus în posesie numai cu bucata de pământ – dar el cu ce s-o lucreze? Cel puțin în zona de unde provin eu, în această comună, Doljești, oamenii nu aveau întinderi mari, dar cu ce aveau le puteau lucra. Sigur că trecea, eu sunt sigur, trecea foarte ușor țăranul, dacă n-ar fi fost perioada aceasta comunistă, de la lucrul individual pe parceluțe la lucrul în armonie, în cooperare cu vecinul care avea tot o parceluță și așa mai departe.
– Era comunitatea lor.
– Era comunitatea lor, or acum nu s-a mai refăcut comunitatea și pentru că țăranul nu mai are încredere, dar și pentru că, din cine știe ce impuls interior, s-a distrus tot; adică ceea ce era necesar pentru lucrul pământului, concentrat undeva la SMT-uri atunci, a fost distrus acum; toate mașinile, tractoarele puteau fi date comunei X, nu direct țăranului, dar se putea constitui foarte bine un fel de gospodărie nesocialistă, la care să participe țăranii și să se lase convinși, dar să aibă totul la dispoziție, să aibă ceea ce aveau înainte ca gospodari individuali.
– Revenind la dumneavoastră, ce citeați pe la vârsta aceea – 9 ani?
– Citeam povești. Îmi amintesc de Creangă. Atât. Alte amintiri nu am.
– Dar citeați Creangă.
– ...și alte cărți de povești, fără îndoială.
– Biblioteca de la școală era, din punctul acesta de vedere, bogată?
– Da, ieșind din copilărie și venind la liceu, da. Aici am început să citesc literatură română. Da, biblioteca școlii noastre era destul de bogată, dar mai bogată era biblioteca orașului, mă duceam foarte des la biblioteca orașului.
– Deci funcționau bibliotecile.
– Am avut un raport foarte bun cu această bibliotecă, apoi, pe tot parcursul... vreau să spun, și după terminarea liceului, atât de bun acest raport încât...
Eu aveam nevoie de bani și, la terminarea liceului, n-am dat examen la facultate. Un an, am zis, voi munci să-mi fac cele de trebuință și biblioteca din Roman mi-a găsit un loc, un loc în comuna Văleni – nu știu dacă vă spune ceva acest nume – este o comună extraordinară, între Roman și Piatra Neamț. Am avut norocul să fiu un an acolo bibliotecar... comunal și am îmbogățit mereu fondul de carte cu ajutorul Romanului și... dar să vă spun ce e cu acest Văleni. Comuna aceasta, Văleni, era foarte bogată, la nivel de țăran, și foarte modernă, modernizată într-un fel la moșia unui personaj interesant, care se chema Stârcea, se numea Stârcea ot Văleni, care fusese mareșalul regelui, și din câștigul pe care-l avea din această poziție acest moșier adusese acolo apă, a construit un parc extraordinar, din vițe unice, aduse din diferite locuri, care parc, în sfârșit, după ’89, a devenit rezervație a Academiei Române. Acolo era și o biserică – și este – o biserică foarte veche.
– Așadar, e protejat acum tot.
– E protejat, dar în ultima vreme am înțeles că sunt urmași ai lui Stârcea care vor înapoi pământuri – sigur, erau pământuri întinse – vii, livezi.
Da, acolo am avut o experiență interesantă... foarte interesantă, și am cunoscut iarăși oameni... și i-am asemănat cu cei de dincolo, cei de dincolo fiind cei de la Doljești, adică și vrednici, și având caractere foarte ferme. Asta am constatat-o pentru că vremea aceea, când m-am dus eu, deci 1956, era vremea accelerării procesului de cooperativizare ...ei! Or, oamenii ăștia nu voiau să intre în colectiv.
– Și aveau personalitate, se opuneau, rezistau, domnule profesor?
– Bineînțeles, au rezistat, au rezistat până după plecarea mea, pentru că era un om care, din întâmplare, era gazda mea, de care depindea totul. Și toți spuneau: când se înscrie ăla atunci mă-nscriu și eu! Iar acela zicea: nu mă-nscriu în vecii vecilor!! Avea un băiat care lucra la Reghin, la fabrica de instrumente muzicale. Era și un foarte bun apicultor. Nu mă-nscriu!
– Oameni vrednici.
– Eu repet: m-am întâlnit cu lume foarte curată și foarte de caracter, cum se spune astăzi. Ei, și după ce am venit la facultate, în anul în care am dat examen la facultate, am rămas în raporturi cu ei, în raporturi foarte bune cu gazda, și mi-a spus c-au trecut să se înscrie toți, pentru că a venit la un moment dat băiatul de la Reghin și s-a certat la MAT cu polițaiul, și i-a dat cu sticla-n cap... Și-a venit primarul sau, mă rog, secretarul, cum se chema, și i-a spus: închisoare pentru băiat sau faci cerere de înscriere în cooperativă! Și a făcut cerere de înscriere și, în felul acesta, s-a format cooperativa agricolă de la Văleni.
– O, Doamne, ce vremuri, într-adevăr!
– Tot la Văleni am avut o altă experiență interesantă în care, să spunem iarăși, m-am întâlnit cu oameni, de data aceasta o întâlnire mai ciudată, norocul meu pentru că se formaseră echipe din profesori, intelectualii satului, medici pentru a merge din casă-n casă, să-i convingă pe oameni... echipe din care Irimia nu voia să facă parte. Şi m-au chemat la raport, m-am trezit chemat acolo la careu, toți profesorii și alți intelectuali, un personaj a început să vorbească despre această aroganță a mea, care nu vreau să înțeleg politica partidului. Da, veniseră și de la Roman și de la Bacău secretarii de partid.
– Să vă judece...
– Da, ei erau acolo de destulă vreme, pentru că trebuia să se termine odată cu povestea asta, cu refuzul țăranilor, și au găsit personajul... aveam 17 ani...
– A avut consecințe?
– Asta e minunea mea, că n-a avut consecințe, în sensul că, după ce mi s-a făcut acest rechizitoriu, primul secretar de la Roman m-a întrebat ce am de spus. Și i-am spus, ce să fac, sunt de la oraș, mă duc din când în când la bunici, mă rog, nu știu, n-am argumente, văd că ei stau bine și așa mai departe... n-am argumente, nu știu cum să mă duc. Pe de altă parte, sunt aici bibliotecar și vreau să le dau oamenilor cărți și, prin carte, se vor lumina...
– Excelent argument!
– ...iar dacă bat la poarta lor, ei nu mai vin la bibliotecă, pentru că îi văd că sunt împotrivă. Și acela spune: Bine, tov. Irimia, să vii la mine, că-și făcuse în școală un birou, în care statul-major urmărea cum stau lucrurile; și tovarășul acesta prim-secretar zice: Tov. Irimia, să-mi faci o listă cu cărțile de care ai nevoie! I-am făcut listă, cărțile n-au venit, dar nu s-a legat nimeni de mine.
– Da, iată că au mers argumentele de data aceasta.
– Au mers argumentele, s-au întâlnit și cu un om, prim-secretar de partid, comunist fiind, treaba lui, dar era totuși un om cu o anumită deschidere.
– A fost un mic noroc, se putea întâmpla și altceva... dacă dădeați peste un om îngust la minte.
– Da, mă dădea afară imediat, nu era nicio problemă...
– Sigur, nu era greu deloc!
– Nu, și era și o obișnuință.
– Când ați susținut examenul la Facultatea de Litere cum a fost? Erau mulți candidați?
– Da, erau, eram 5 pe-un loc, cred. A fost, mă rog, înspăimântător înainte, pentru că erau multe examene, dar încetul cu încetul s-au depășit toate, noi eram atunci în perioada, ca să vorbesc de notare, în perioada de schimbare a notării. Până atunci se nota până la 5 și atunci s-a trecut la notarea până la 10. Îmi amintesc de un coleg – a devenit apoi scriitor – care luase numai de 4 și 5, în sfârșit la un moment dat i-au dat un 6 și ce-ai să faci tu acum, păi, am sa scriu acasă, că el dădea mereu raportul acasă, am să scriu acasă că am fost așa de bun că au fost obligați să inventeze.
– ...să depășească cinci-ul.
– Da, a fost un examen, mă rog, nu ușor, mai ales că erau și zone mai puțin cunoscute mie, introduseseră atunci o istorie în care trebuia să intre și istoria partidului comunist al Uniunii Sovietice... dar, a trecut.
– A trecut. Voiam acum să vă întreb, domnule profesor, studiile despre limbajul poetic eminescian sunt prevăzute a apărea în mai multe volume. Au apărut până acum două dintre ele – varianta de Semne și sensuri poetice, la acelea mă refer. Câte volume vor apărea?
– Câte se va putea! Nu, ele sunt gândite în 5 volume, oarecum raportate la un nucleu semantic al câmpului, prin urmare a fost Arte, primul volum, Elemente primordiale, care vor continua în celălalt volum, apoi va fi un volum despre lumea din jur și un volum despre ființa umană, care va fi cel mai greu, pentru că aici intră și iubire, și gândire...
– Cel mai complex.
– Cel mai complex...
– Din colectivul pe care îl aveți la universitate, doctoranzii despre care ne-ați vorbit, vor contribui categoric la...
– ...fără ei nu se putea face nimic! Ei au contribuit esențial la aceste interpretări, eseuri, cum le spuneți, dar un eseu în sensul bun al termenului și ei rămân în continuare nucleul la care se adaugă alți tineri, pentru a duce mai departe această cercetare.
– Este formidabil, vreau să spun celor care ne urmăresc emisiunea că am întâlnit mai rar, mergând prin țară, această conștiință a continuității unei munci!
– Vă spuneam mai înainte că aceasta este bucuria mea, că s-a putut constitui un grup, iar acest grup s-a păstrat... nucleul; la o primă etapă au fost câțiva, apoi s-au adăugat unii, au plecat alții, și așa mai departe, dar, în orice caz, a rămas de fiece dată cineva din grupul precedent și aceasta a asigurat coordonarea și armonia dintre colaboratorii la Dicționar și la alte activități pe care le facem sub semnul lui Eminescu.
– Toate articolele, eseurile pe care le citim în Semne și sensuri poetice merg, de fapt, către ideea de hermeneutică a textului.
– E o hermeneutică a textului care are, spre deosebire de hermeneutica practicată mai frecvent, și aspectul hermeneuticii limbii, adică, plecând de la această idee că, în stratul ei de adâncime, limba are toate impulsurile și că Eminescu a fructificat aceste posibilități ale limbii. Şi întâlnirea dintre limba română și gândirea lui Eminescu, care a cuprins mare parte din gândirea umanității – sigur. Se revoltă unii când aud vorbindu-se de omul deplin al culturii românești... M. Eminescu este omul deplin al culturii românești pentru că e spirit enciclopedic și e un spirit liber față de creațiile cu care s-a întâlnit și cu care se întâlnește. Or, această întâlnire cu valori exponențiale din cultura umanității a participat la ființa poetică a lui Eminescu. Există, așadar, această întâlnire extraordinară între ființa culturală a lui Eminescu îmbogățită pe temeiul unei creativități specifice și limba română, și cultura românească, în același timp, cultura autohtonă cu care Eminescu a știut să se întâlnească, acolo, în stratul de profunzime, dând la o parte, dacă ar fi să mă refer la o spusă a lui Steiner, în cartea După Babel, dând la o parte praful de pe limbă, care s-a interpus între noi și lume. Pentru Steiner, aceasta este limba acum: un geam prăfuit între mine și ființa lumii. Or, Eminescu a dat la o parte acest praf și el comunică cu stratul de adâncime al limbii, iar stratul de adâncime al limbii este consubstanțial semanticii originare a culturii românești.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog