Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Eugeniu Coșeriu și Școala lingvistică de la Tübingen (II)

Eugenia BOJOGA

Alte articole de
Eugenia BOJOGA
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Maestrul trebuie să fie admirat şi respectat
1. A doua condiţie indispensabilă pentru edificarea unei şcoli de lingvistică, în viziunea Claudiei Mejía Quijano, autoarea cărţii Le cours d’une vie. Portrait diachronique de Ferdinand de Saussure, ar fi afecţiunea discipolilor pentru Maestru. Considerat ca axis mundi pentru universul interior al oricărui curent de idei, Maestrul trebuie să fie respectat, admirat, iubit şi... temut. Această gamă variată de sentimente, pe care Maestrul o poate trezi în discipoli, alcătuiește o zonă lexicală foarte amplă: de la a-i arăta simpatie, a-l trata cu deosebit respect şi ataşament sufletesc, a-i purta un sentiment profund de afecţiune şi devotament, a avea considerație și prețuire deosebită față de el, până la a le fi frică, a le inspira teamă discipolilor. Ceea ce îi scapă însă Claudiei Mejía Quijano este faptul că Maestrul, pentru a le putea transmite elevilor / studenților săi pasiunea față de disciplina sa, trebuie să aibă el însuși o stare de dăruire totală. Cert este că doar din plenitudinea acestei stări de dăruire totală poate să încolțească în sufletul discipolilor săi pasiunea pentru studiul limbajului, care generează apoi simpatie, bunăvoință sau afecţiune pentru „agentul acţiunii”: Maestrul, în calitate de factor activ care le „provoacă” / stimulează cunoaşterea.
În cazul reprezentanților Şcolii de la Tübingen, credem că, fără o simpatie reciprocă şi, implicit, fără respect pentru Maestru, aceasta nu s-ar fi putut constitui din capul locului. De la bun început, viitorii discipoli remarcaseră faptul că Eugeniu Coşeriu venea cu o metodă nouă de predare, că vorbea foarte multe limbi străine și că avea o mare deschidere spre alte orizonturi culturale, pe lângă viziunea sa proprie asupra limbajului, într-un cuvant, că era altfel decât ceilalți profesori.
Înaripaţi de entuziasm, studenţii făceau comparaţie între Coşeriu şi ceilalți dascăli de lingvistică romanică. În aceasta ecuație, termenii de comparaţie sunt diferiţi, în funcţie de generaţia pe care o reprezintă fiecare discipol. Cu toate acestea, cel mai frecvent apar citați Ernst Gamillscheg, Gerhard Rohlfs, Mario Wandruszka, Hans Helmut Cristmann, dar și alții. Bunăoară, G. Narr consideră că, spre deosebire de E. Gamillscheg şi G. Rohlfs, „Eugeniu Coşeriu venea cu un aer proaspăt şi cu o altă metodă”. În consecinţă, „el a ridicat la un alt nivel studiul limbilor romanice la Universitatea din Tübingen, bazând acest studiu pe un fundament filozofico-conceptual foarte larg, ceea ce nu se mai făcuse până atunci. De aceea mulţi studenţi de la alte centre universitare din Germania, auzind de E. Coşeriu, au început să se transfere la Universitatea noastră”24.
H. Geckeler, care studiase cu Wandruszka, remarcă la Coşeriu diversitatea tematică şi amplificarea permanentă a domeniilor tratate, precum și deschiderea sa spre alte orizonturi, nebănuite de studenții nemți până atunci. Astfel, până la venirea lui Coşeriu la Universitatea din Tübingen, nimeni dintre profesori nu le vorbise de spaniola din America sau de portugheza din Brazilia: „Bineînţeles, ştiam cu toţii că spaniola şi portugheza nu se limitează la peninsula Iberică, însă cam atât. Poate şi pentru faptul că profesorii noştri nu prea călătoriseră, ei făcând parte din altă generaţie. Pe atunci, un drum cu vaporul din Germania până în America de Sud dura cam şase săptămâni (…). Coşeriu, prin tematica vastă pe care o aborda la cursuri şi seminarii, a lărgit considerabil aria de investigaţie, de cuprindere a limbilor romanice. În ceea ce priveşte spaniola şi portugheza din America, de atunci au devenit teme constante / recurente în activitatea noastră didactică şi ştiinţifică. Pe de altă parte, ocupându-se de spaniola şi portugheza din America de Sud, E. Coşeriu a pregătit un cadru propice pentru receptarea literaturii hispano-americane pe care, spre surprinderea noastră, o cunoştea foarte bine. Or, profesorii noştri nu aveau nici pe departe astfel de cunoştinţe şi din motivul că nu aveau deschidere, limitându-se la lingvistică şi doar la lingvistica tradiţională”25.
Wolf Dietrich, care studiase anterior la Universitatea din Münster, apoi la Montpellier, în Franţa, avea alți termeni de comparație. El mărturisește că Prof. Coşeriu îi impresionase de la bun început prin varietatea tematică a cursurilor pe care le-a propus – „o gamă vastă de cursuri opţionale în toate limbile romanice, ceea ce nu făcuse nici unul dintre profesorii noştri până atunci. Îmi amintesc că pe lângă cursurile magistrale de lingvistică generală şi romanică, pe care le ținea, Coşeriu avea obiceiul să ne ofere în fiecare semestru ceva nou, fie că era vorba de un curs special / opţional de portugheză sau sardă, fie de provensală sau catalană, fie de latina vulgară şi primele diferenţieri ale limbilor romanice, fie de sistemul verbal romanic sau tipologia limbilor romanice. În plus, fiind un mare cunoscător al literaturilor scrise în aceste limbi, obişnuia să ţină şi cursuri intitulate generic Comentarii de texte literare, ilustrative pentru fiecare limbă romanică în parte, o interpretare critico-filologică a celor mai semnificative texte”26.
Nu doar H. Geckeler, W. Dietrich, G. Narr ş.a. au legitimitatea să se pronunţe asupra diferenţei dintre Coşeriu şi ceilalţi profesori, ci și următoarele generații de discipoli. Cât priveşte nota distinctivă a lui E. Coşeriu, în comparație cu H. Helmut Christmann, M. Ringmacher consideră că „deosebirea dintre cei doi era că Profesorul Coșeriu avea un sistem al său – teoria sa lingvistică – în care credea, pe când Profesorul Christmann nici măcar nu admitea aşa ceva”27.
Cursurile lui Coşeriu, mesajul său ştiinţific, calităţile sale didactice au fost remarcate nu doar de studenţii nemţi, ci şi de cei din alte ţări. Astfel, Ana Agud rememorează că în 1971 terminase facultatea şi vroia să facă o teză de doctorat despre descrierea structurală a cazurilor în greacă şi latină, însa profesorii de la Universitatea din Salamanca considerau acest subiect dificil şi lipsit de perspective. Norocul ei a fost că în acel moment a venit Eugeniu Coșeriu la Salamanca, fiind invitat de prof. E. de Bustos Tovar pentru a ţine un ciclu de prelegeri de semantică structurală. „Frecventând acele cursuri, mi-am dat seama imediat de anvergura ştiinţifică şi filozofică a concepţiei sale – care mi s-a părut din capul locului foarte interesantă – şi de perspectivele pe care le oferea”28.
La fel fusese perceput Coşeriu şi de către Nelson Cartagena pe când acesta era tânăr student în Chile: „Cursurile şi întreg mesajul lui Coșeriu aduceau o undă proaspătă la Universitatea din Santiago de Chile, de aceea mi-au produs o impresie extraordinară, iar personalitatea sa m-a fascinat de-a dreptul. Dincolo de aspectele de noutate absolută a prelegerilor sale, Coșeriu m-a impresionat şi prin cunoaşterea profundă a mai multor limbi. În timpul conferinţelor reproducea din memorie fragmente din latină, greaca veche, germană, franceză, italiană etc. Am observat de asemenea caracterul sistematic al predării, creativitatea şi extraordinara sa inteligenţă. Eu, fiind foarte tânăr, am fost de-a dreptul copleşit de toate acestea”29.
2. Discipolii mărturisesc că Eugeniu Coşeriu era pentru ei un profesor agreabil, cu un farmec personal aparte, foarte exigent şi cu multă ştiinţă de carte30. Tinerii de la Tübingen care avuseseră ocazia să participe la prelegeri sau să-l asculte la seminarii remarcaseră amploarea cunoştinţelor sale, anvergura concepţiei sale asupra limbajului, modalitatea interactivă a întâlnirilor săptămânale şi carisma sa. Într-un cuvânt, ei şi-au dat seama că E. Coşeriu este profesorul pe care îl căutau intuitiv, profesorul cu care vroiau să studieze, să se formeze. Cei mai mulţi dintre discipoli au avut norocul să intre în contact direct cu dumnealui, fiind studenţi la Tübingen, alţii au mers acolo în mod special. Jürgen Trabant a fost unul dintre aceștia, el s-a transferat de la Universitatea Liberă din Berlin la Tübingen, Rudolf Windisch a venit de la Universitatea din Bonn, iar Brigitte Schlieben-Lange renunţase la Universitatea din München pentru a putea studia cu Coşeriu. Alţi studenţi îl urmaseră din America de Sud. Interesant este că fenomenul „migrației” spre Tübingen se regăseşte și la generaţiile următoare de discipoli ai lui Coşeriu.
Altă categorie de discipoli o reprezintă cei care l-au descoperit pe Coşeriu „din scrieri”, adică citindu-i mai întâi studiile. Exemplul prototipic ni-l oferă Harald Thun, originar din nordul Germaniei, care își începuse studiile la Universitatea Christian-Albrecht din Kiel. Iată ce a urmat: „Chiar în primul semestru am citit un text de-al lui Eugeniu Coşeriu, Structure lexicale et enseignement du vocabulaire, care mi-a plăcut foarte mult fiindcă îmbina teoria cu analiza faptelor lexicale. Tocmai în acea perioadă plecase din Kiel profesorul nostru de lingvistică romanică. M-am gândit atunci de ce să nu merg la o universitate unde există deja un profesor cu renume cu care aş putea să învăţ lingvistică romanică la modul serios? În felul acesta am ajuns la Tübingen. Aceasta se întâmpla în 1969”31.
În cazul lui Heidi Aschenberg s-a născut o simpatie de la prima lectură, un fel de empatie între cititor şi autor, fiindcă, dincolo de cuvinte, textele lui Coşeriu i-au mai transmis ceva. Astfel, după lecturi serioase și temeinice, va lua decizia hotărâtoare: „În 1973, fiind studentă la Universitatea din Bonn, plecasem cu o bursă de un semestru la Paris, tocmai în perioada când îl descoperisem pe Coşeriu şi îi citeam studiile cu mult interes şi acribie. Atunci mi-am dat seama că dacă aş studia cu el, m-aş ocupa nu doar de filologia romanică, ci şi de filozofia limbajului. Dat fiind că ambele specializări îmi plăceau la fel de mult, descoperindu-l pe Eugeniu Coşeriu, am descoperit, de fapt, profesorul de care aveam nevoie. Interesele mele, prin faptul că eram studentă la filozofie, nu se orientau spre lingvistica empirică (...), ci mai curând spre o perspectivă interdisciplinară, să zicem, întâlnirea dintre lingvistica romanică şi critica literară sau cea dintre lingvistica romanică şi filozofie. În felul acesta, în Coşeriu am întâlnit Maestrul ideal pentru preocupările mele. Mai ales după ce am citit Geschichte der Sprachphilosophie, cele două volume editate de Narr şi Windisch, m-am convins sută la sută că el era profesorul pe care îl căutam cu atâta fervoare. De aceea, întorcându-mă de la Paris, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă transfer de la Universitatea din Bonn la Tübingen”32.
Pentru Donatella di Cesare rolul de „mediator” l-a avut Tullio di Mauro, distinsul profesor de filozofie a limbajului la Universitatea din Roma, care i-a indicat pentru lucrarea sa de licență, ca bibliografie obligatorie, Geschichte der Sprachphilosophie von der Antike bis zur Gegenwart și i-a sugerat să meargă la Tübingen. Iată ce mărturisește D. di Cesare:
„Cu lucrarea de licenţă în mână, m-am dus imediat după sosirea la Tübingen la întâlnirea cu profesorul Coşeriu. Era multă lume şi a trebuit să aştept. Între timp, în Italia, primisem deja o grămadă de descrieri vizavi de persoana dumnealui. Cea mai mare parte nu era favorabilă (...). Impresia mea a fost însă exact opusă, întrucât mi-am dat seama imediat că autoritatea sa, care nu avea nimic în comun cu autoritarismul, se învecina cu carisma. Aveam douăzeci şi doi de ani, dar nu eram înspăimântată. Mi-a spus să intru şi a început, spre marea mea surprindere, să vorbească într-o italiană impecabilă, cu totul lipsită de accent. Eu i-am spus puţin ridicolă: «Vin de la Roma». «Pelerin ce vine de la Roma», mi-a replicat el surâzând. Şi a adăugat în siciliană, făcând o aluzie voită la Pagliaro: «Aşezaţi-vă». M-am aşezat, dar înclinându-mă înspre el, am început să-i vorbesc pe scurt despre lucrarea mea. El o răsfoia.(...) M-a privit plin de curiozitate şi mi-a spus: «Reveniţi mâine».
În ziua următoare, în timp ce mă învârteam prin Neuphilologikum din Tübingen, cineva m-a oprit ca să mă întrebe, nu fără invidie, cum am reuşit să-l determin pe Coşeriu să-mi citească integral lucrarea de azi pe mâine. Dar eu nu ştiam despre ce este vorba. M-am dus la Coşeriu. Frau Ott, secretara, m-a prezentat. Mă aştepta cu lucrarea în mână, plină de fişe şi sublinieri. Era adevărat, o citise. A început cu o critică neîndurătoare, punctând rând după rând. Era foarte concentrat, ochii priveau în gol. Vorbea cu o precizie terminologică şi conceptuală pe care n-o mai întâlnisem la nimeni până atunci. Mi-am spus, în gând, că într-o zi aş vrea să vorbesc şi eu aşa şi în cel mai mare număr de limbi posibile. De la Heraclit a trecut la Platon, apoi la Aristotel, surprinzând perfect limitele lucrării mele, dar şi stimulându-mă să le depăşesc.
Era ca şi cum ar fi citit toată bibliografia auxiliară în noaptea ce trecuse şi ar fi reuşit în acel moment să facă o sinteză a sa, magistrală. A încheiat spunând: «Vă spun un lucru foarte dur: ar trebui să renunţaţi la tot, ar trebui doar să studiaţi, să rămâneţi în Germania şi să studiaţi»”33.
3. Pentru discipoli, întâlnirea cu Maestrul a fost decisivă. Anii lor de studii au fost nu doar o acumulare de cunoștințe, ci o adevărată ucenicie care avea să-i formeze din punct de vedere intelectual și uman. Unii dintre ei vor recunoaște că experiența cu Coșeriu i-a marcat profund: „Ucenicia mea la Eugeniu Coşeriu a constituit perioada cea mai interesantă şi mai importantă în formarea mea ca lingvist. (...) Împreună cu colegii mei, am avut noroc de nişte ani rodnici în pregătirea noastră, ani în care am discutat mult, am învăţat să percepem o limbă din interior, am acumulat experienţă, am trăit clipe minunate şi, lucrul cel mai important, am învăţat să gândim cu capul nostru (sau pe cont propriu)”34.
Discipolii au învăţat că, pentru a deveni lingviști, e nevoie de dăruire și de sacrificiu, de deschidere spre cât mai multe orizonturi culturale, în acest sens ei au asimilat mesajele implicite şi explicite ale Maestrului. Așa cum mărturisesc în interviurile noastre, Profesorul Coșeriu a pretins de la ei o atitudine serioasă faţă de studiu, devotament, perseverenţă, abnegaţie şi sacrificiu. Exigent până la sânge, dar şi afectuos la nivelul relaţiei umane, personalitatea sa a exercitat o mare putere de atracţie, fascinându-i pe tineri. El le-a deschis o poartă spre cunoaşterea lingvisticii, dar mai ales spre cunoaşterea de sine. Mai întâi însă, în cadrul seminariilor speciale, destinate studenților avansați, ei au avut nevoie de timp ca să se obişnuiască cu un tip de critică foarte dură. „Dacă cineva prezenta un referat, atunci trebuia să suporte toate consecinţele de rigoare, adică observaţiile şi sugestiile lui E. Coșeriu, ceea ce nici un profesor nu mai făcuse într-o manieră atât de implacabilă. Profesorul analiza afirmaţiile noastre, frază cu frază, şi întreba ce sens are cutare sau cutare sintagmă (...). Paradoxal, asta i-a stimulat pe cei mai buni. În plus, cu el se putea discuta şi după terminarea cursurilor, nu doar la seminarii. Profesorul putea fi abordat la orice oră! Aceasta a fost, cred, şi metoda cea mai bună pentru a crea ceea ce ulterior se va numi Şcoala lingvistică de la Tübingen35.
Cât privește seminariile pentru studenții avansați, Manfred Ringmacher mărturisește că a învăţat foarte mult, mai ales din comentariile Profesorului Coșeriu pe marginea referatelor prezentate de către studenți: „Odată, la un seminar despre istoria cazurilor, au venit foarte puţini studenţi, gândind probabil că limbile romanice nu dispun de categoria cazului și deci romaniştii nu ar trebui să se ocupe de acest aspect. Așa că au fost prezenţi doar cei de la catedră, asistentul, doctoranzii şi cu mine. Rezultatul a fost că am participat la unul dintre seminariile cele mai interesante de care îmi aduc aminte. Eu am avut curajul să vorbesc despre teoria lui Hjelmslev din La catégorie des cas. Fireşte, nu mă simţeam pregătit, însa cu explicațiile furnizate de Profesor m-am descurcat foarte bine. Cu vasta sa experienţă de cititor al textelor hjelmsleviene, Coșeriu m-a încurajat şi m-a ajutat. Aşa, de fapt, mi-l şi amintesc mereu, cu contribuţii strălucite în situaţii de dialog: studentul punea o întrebare şi primea nu doar un răspuns, ci o serie de răspunsuri la întrebări pe care încă nu avusese timp să le formuleze, dar care erau latente în capul său”36.
4. În memoria discipolilor, Eugeniu Coşeriu a rămas ca o persoană care s-a aflat într-o evoluţie intelectuală permanentă, manifestând un interes viu pentru toate aspectele limbilor particulare şi ale limbajului în general. În plus, el citea tot ce-i nimerea în mână, tot ce-i trimiteau alții: discipoli, prieteni și lingvişti din diferite ţări (inclusiv ceea ce îi expedia Anamaria Coşeriu, fiica sa, redactor la editura dtv din München, care îi trimitea colete întregi cu romane polițiste, pe care Coşeriu le devora de-a dreptul). N. Cartagena confirmă că E. Coșeriu a atins mereu teme noi şi aspecte inedite în câmpul său de investigaţie: „Dacă avea o studentă din Japonia, Coșeriu începea să se intereseze de gramatica japoneză, dacă avea un doctorand din Africa de Sud, începea să se ocupe şi de limbile africane sau de cele creole ş.a.m.d.”. În ce privește reproșul unora că E. Coșeriu s-ar fi risipit scriind multe studii punctuale, și nu o sinteză, cum ar fi putut să facă, Cartagena afirmă: „Deşi Coşeriu însuşi nu a scris o singură operă monumentală, el a scris atâtea studii, atâtea cărţi monumentale prin discipolii săi. Prin urmare, faptul că s-a dedicat elevilor săi i-a multiplicat opera prin intermediul acestora. În felul acesta, spiritul lui Coşeriu şi teoria sa au fost preluate de toţi discipolii săi, fie că aceştia recunosc sau nu. (...) Îmi vine în memorie un gest al regretatei Brigitte Schlieben-Lange care, cu ocazia celei de-a 70 aniversări a lui Coşeriu, ne-a trimis câte o carte poştală fiecăruia care a participat la acea manifestare, drept mulţumire, scriind „Pentru Coşeriu în Heidelberg” şi mi-a trimis-o mie, „Pentru Coşeriu în Münster” şi i-a trimis-o lui Dietrich şi Geckeler. Tot astfel, „Lui Coşeriu în Kiel” şi i-a expediat-o lui H. Thun, „Lui Coşeriu în Rostock” şi i-a trimis-o lui R. Windisch ş.a.m.d. În felul acesta, a trimis fiecărui discipol al lui Eugeniu Coşeriu câte o carte poştală simbolică”37.
În memoria discipolilor, Eugeniu Coşeriu a fost, cu cuvintele Anei Agud, asemenea unui Guru din tradiţia hindusă, un Maestru spiritual modern care practică toate virtuţile şi care, cu lumina raţiunii, împrăştie întunericul dens în care sunt învăluiţi discipolii. El se conduce cu demnitate şi independenţă, are suflet de părinte pentru toţi discipolii. Prin înţelepciunea sa, el străluceşte ca soarele în mijlocul norilor groşi ai ignoranţei înconjurătoare. Discipola de la Universitatea din Salamanca depune mărturie in acest sens:
„Nu am cunoscut niciodată – nici direct, nici indirect – o persoană cu o cultură atât de vastă şi atât de exactă în detalii cum era cea a lui Eugeniu Coşeriu. Cunoştinţele sale nu cuprindeau doar competenţe în limbi (moderne şi clasice), incomparabile cu ale altor lingvişti, ci şi o familiarizare profundă cu literaturile acestor limbi, citite de fiecare dată în limba originală. În plus, cunoştea din prima mână practic toată bibliografia lingvistică europeană din Antichitate până în prezent. Lecturile sale de filozofie şi estetică erau complete. El avea o cultură impresionantă şi în alte domenii (şi tipuri de ştiinţe): istorie, matematici, ştiinţe ale naturii, psihologie, ştiinţe sociale etc. Eugeniu Coşeriu a fost poate ultimul geniu universal al istoriei europene. [...] Acum e la modă printre teoreticienii literari să se afirme că acest concept – de geniu – apărut în romantism este deja depăşit. Eu îi contrazic, demonstrând că geniul există... Drept dovadă, eu am cunoscut unul! El e complet diferit de toţi ceilalţi şi când îl întâlneşti, îl identifici imediat, îţi dai seama de el. Nu e doar o particularitate culturală a unei epoci, ci într-adevăr oameni geniali există. Eugeniu Coşeriu a fost unul dintre aceștia”38.
 
Capacitatea de muncă a Maestrului
1. În strânsă conexiune cu primele două condiţii – latura activă a învățării, respectul și admirația pentru Maestru – se află cea de-a treia: capacitatea de muncă a Maestrului. Cl. Mejía Quijano consideră că un mentor adevărat trebuie să fie înzestrat cu o forță de muncă ieșită din comun – așa cum era, de altfel, și F. de Saussure – astfel încât prin propriul său exemplu de efort susținut, de tenacitate și perseverență să devină un punct de referință pentru elevii săi.
Cât îi privește pe reprezentanții Școlii de la Tübingen, aceștia au remarcat de la bun început puterea de muncă a lui E. Coşeriu, considerând-o drept una dintre trăsăturile fundamentale ale personalității sale. Astăzi știm că Profesorul a fost productiv pe tot parcursul vieţii sale, chiar cu puţin înainte de moarte, fiind grav bolnav, încă stătea la masa de lucru, citind și redactând ultimele sale studii. Cu toate acestea, epoca de la Montevideo – anii 1951-1963 – a fost cea mai prodigioasă din toate punctele de vedere. În acei ani a publicat studii fundamentale, precum Sistema, norma y habla, Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje, La geografía linguística, Determinación y entorno, Sincronía, diacronía e historia ş. a. În plus, Coşeriu a scris lucrări ample încă nepublicate, cum ar fi La corección idiomatica și Teoría linguística del nombre propio, ale căror manuscrise – aflate în Arhiva sa de la Universitatea din Tübingen – numără sute şi mii de pagini. Coșeriu era concomitent profesor la Facultatea de Ştiinţe Umaniste a Universităţii din Montevideo și la Institutul Pedagogic, unde ținea cursuri de lingvistică generală, filologie clasică, istorie a limbii italiene, dialectologie spaniolă etc. În același timp, ținea cursuri de Psihologia artei și de Istorie a jurnalismului italian, discipline îndepărtate de filologie. Nu întâmplător, la un moment dat, avea 48 de ore pe săptămână, un lucru greu de imaginat în zilele noastre. Întrucât materialul bibliografic lipsea, pentru multe cursuri trebuia să pregătească introduceri şi colecţii de texte, cum ar fi: Texte pentru cursul de latină, Introducere în lingvistică, Istoria limbii spaniole, Texte de estetică etc. Pe scurt, afirmă J. Kabatek, în acei ani E. Coșeriu a dezvoltat o activitate atât de intensă, încât este greu să ne imaginăm că ar fi avut timp să mai și doarmă39.
Or, cunoscând toate aceste amănunte și, mai ales, puterea de muncă a lui E. Coșeriu, care la Universitatea din Tübingen se manifesta printr-o activitate vastă și diversă, elevii săi au încercat să țină pasul cu el. De altfel, ei mărturisesc că era multă muncă şi disciplină de luni până sâmbătă. Un caz ilustrativ este cel al lui Jens Lüdtke, care la sfârşitul anului, atunci când s-a dus la Finanzamt (Finanțe / impozite) să depună fișa cu veniturile sale pentru anul în curs, a scris în formular că a lucrat de luni până sâmbătă (în felul acesta avea dreptul să deconteze o parte din impozit, invocând drumul de acasă la Universitate). Atunci funcţionarii i-au cerut să prezinte o dovadă că munceşte şi sâmbăta, deoarece în Germania erau cinci zile lucrătoare pe săptămână. J. Lüdtke s-a dus la Profesor, i-a explicat situaţia, iar E. Coşeriu i-a semnat fără nicio ezitare acea adeverinţă. Cert este că Profesorul Coșeriu, prin propriul său exemplu, a știut să-i mobilizeze pe discipoli, mulți dintre aceștia fiind capabili să acceadă la nivelul tensiunii intelectuale la care el însuși era conectat. Cu cuvintele lui R. Windisch, „dacă cineva vroia să devină discipol al lui Coşeriu, trebuia cel puţin să încerce să muncească aşa cum muncea el”. Fiind conştienţi de propriile lor limite și de faptul că nu vor fi în stare să ajungă la o astfel de performanță, ceea ce ei puteau să facă era „să-şi propună cel puţin să-l imite”. Responsabili și serioși, ei s-au dedicat în întregime studiului, asumându-și principiul coşerian de a munci cu tenacitate și cu multă dăruire de sine. Tot astfel și-au asumat și un stil de viață puțin „spartan” în propria lor activitate. E adevărat, a fost o provocare, însă cei puternici au rezistat și au reușit. Marele secret a constat în faptul că Profesorul a ştiut să-i motiveze, fiind un exemplu viu de perseverență și abnegație.
2. Capacitatea de muncă a lui Coşeriu era ieșită din comun, ceea ce a însemnat că el a fost în stare să facă mult mai mult decât alți colegi, profesori „normali”, pentru discipolii săi. În acest context, cercul pe care l-a întemeiat la Tübingen, denumit și Colocviul doctoranzilor, a reprezentat o adevărată şcoală lingvistică. Desfăşurându-se la un nivel teoretic foarte înalt, colocviul a contribuit la pregătirea lor științifică și intelectuală în general. Din punctul de vedere al Profesorului, colocviul a fost o punte de legătură între el și discipoli și totodată calea spre descoperirea vocaţiei fiecăruia. Din punctul de vedere al discipolilor, a fost ca o continuare a preocupărilor de la orele de curs, o aprofundare temeinică a unor aspecte parțial cunoscute. Pentru toți împreună a fost un loc de muncă ideal, o manifestare directă de complicitate științifică. Mai presus de orice, domnea o adevărată stare de efervescență și o atmosferă autentică de comuniune intelectuală.
Din perspectiva zilei de astăzi, Colocviul doctoranzilor a avut o importanță crucială pentru că le-a permis să se constituie ca grup omogen şi compact, deși divers ca preocupări, întrucât îl frecventau și slaviști, nu doar romaniști, și filozofi, nu doar lingviști. De obicei, se întâlneau sâmbăta, de la 9.00 la 13.00, iar ședințele se desfășurau fără pauză. Participanții trebuiau să prezinte pe rând câte un referat, de regulă axat pe problematica tezei de doctorat, după care urma dezbaterea. La un moment dat, Profesorul intervenea, făcând un rezumat excelent din tezele doctorandului, cu mici ajustări pe ici, pe colo, astfel încât „totul să capete un sens mai rotund”. Știau cu toţii la ce lucrează fiecare dintre ei şi deseori împărtăşeau diverse găselniţe din lecturi, ajutându-se reciproc cu bibliografie şi cu sugestii de tot felul. La fel de importantă a fost şi prezenţa Profesorului cu întrebările, sugestiile şi interpretările sale. Manfred Ringmacher mărturisește că a învăţat foarte mult în timpul acestor ședințe, mai ales din rezumatele făcute de Profesor pe marginea referatului din săptămâna respectivă care punea lucrurile la punct. „E. Coşeriu avea darul să limpezească lucrurile, să le facă mai accesibile nouă, să ni le prezinte dintr-o perspectivă atractivă. E o calitate pe care am admirat-o mereu la Profesor: stăteai de vorbă cu el şi te trezeai brusc că îţi explică propriul tău punct de vedere, doar că mult mai nuanţat şi cu mai multă claritate”40.
Ludmila Golubzowa, care tocmai făcuse teza de doctorat despre stilistica limbii ruse și care venea de la Catedra de limbi slave, își amintește cu nostalgie de ședințele Colocviului doctoranzilor, deoarece „întâlnirile erau întotdeauna foarte interesante”. Mergând în mod exemplar la toate ședințele, ea afirmă că niciodată nu l-a văzut pe E. Coșeriu venind cu un manuscris pregătit din timp la ședințele colocviului. Dar, „cu toate acestea, intervențiile Profesorului prezentau esența problematicii, erau structurate artistic, el știa întotdeauna când trebuie să facă o referire și la ce autor (...). În plus, era capabil să citeze fraze întregi din bibliografia de specialitate și de fiecare dată venea cu exemplul potrivit pentru a ilustra orice idee”41.
3. Referitor la modalitatea de lucru a lui Coșeriu, elevii săi mărturisesc că el avea obiceiul să dicteze articolele și studiile sale asistenţilor săi. H. Thun declară că Profesorul era foarte meticulos în metoda de a dicta. Mai întâi gândea destul de îndelungat şi apoi începea să dicteze: „Pe o hârtie se scria doar un rând, restul spaţiului se lăsa pentru note sau idei ulterioare – asta era prima etapă. Ne spunea să lăsăm loc liber ca să transcriem după aceea citatele, asta însemnând că orice temă trebuia tratată cât mai exhaustiv, adică trebuia găsită originea problemei. Deja momentul scrierii părea o ediţie critică, cu posibilitatea de a varia, ceea ce pentru noi a fost foarte util... Cel puțin pentru mine a fost destul de instructiv. În felul acesta am învăţat cum se scrie un articol şi am conservat această metodă până astăzi. (...) În ceea ce-l privește pe Profesor, era critic la modul greu”42.
Johannes Kabatek își amintește că, înainte de publicarea cărţii de interviuri Die Sachen sagen wie sie sind. Eugenio Coseriu im Gespräch, când revizuiau ultima corectură, Coșeriu nu înceta să le trimită corecturi şi să găsească mici erate, ceea ce demonstrează faptul că el căuta cu ardoare formularea definitivă, expresia cea mai adecvată: „Cei care am lucrat cu el sau am scris sub dictarea sa cunoaştem foarte bine această căutare a cuvântului potrivit, în acest sens Coșeriu fiind aproape ca un poet. De altfel, Tomas Mann afirma despre scriitori că ei sunt oamenii pentru care faptul de a scrie implică un efort mult mai mare decât pentru ceilalţi. (...) Lui Coşeriu îi plăcea să aibă în preajmă un vorbitor nativ atunci când scria în germană, în franceză sau în alte limbi, însă, cu toate acestea, nu era decât o modalitate de a avea alături un fel de oglindă sau un fel de ecou, pentru că cel care avea iniţiativa în toate era tot el. Coșeriu dicta şi în acelaşi timp vedea textele, deci le avea în faţă şi în memorie. Îşi amintea, după multe pagini scrise, de un cuvânt deja folosit, pe care îl dictase poate cu câteva ore mai înainte şi pe care cel care scria îl uitase cu desăvârşire”43.
Discipolii lui Coşeriu și-au dat seama că aceasta poate fi o modalitate de lucru excelentă: a avea totul în memorie înainte de a scrie. Prin urmare, ei afirmă că au învăţat de la Maestrul lor nu doar anumite metode concrete ce ţin de lingvistică sau filologie, ci mult mai mult – forme şi modalităţi de a lucra, valabile în orice situație.
Pe de altă parte, J. Kabatek mărturisește că forţa de muncă a Profesorului era de invidiat, „ceea ce uneori – trebuie să recunoaştem – îi obosea pe cei din preajmă, deoarece Profesorul pur şi simplu nu înţelegea că aceştia mai au nevoie şi de o pauză”. Kabatek își amintește că odată, pe vremea studenţiei sale, recuperând un curs, E. Coșeriu a vorbit în plină vară şi pe o căldură insuportabilă timp de patru ore fără întrerupere.
Capacitatea sa de muncă într-adevăr era colosală (era ieşită din comun)44. Până și colegii lui Coşeriu, profesorii de la Universitatea din Tübingen, îl considerau o încarnare a forțelor naturii la acest capitol.
4. Pentru a se referi la capacitatea de muncă a Profesorului său, Nelson Cartagena folosește o metaforă foarte sugestivă: un om-orchestră. Cum își justifică această preferință stilistică? Pornind de la ideea că în primii ani de activitate ai Profesorului Coşeriu la Universitatea din Tübingen se predau, grație lui, care a introdus această tradiție, toate limbile romanice, inclusiv occitana, acestea fiind reprezentate fie prin lectorate oficiale, fie prin contracte temporare cu profesori nativ speaker-i, care ţineau cursuri de limbă în regim de plată cu ora. Profesorul Coşeriu însuşi preda foarte multe cursuri, fără să fie remunerat pentru orele suplimentare, „în acest sens, a fost realmente un om-orchestră, deoarece cânta la toate instrumentele, adică ştia toate limbile romanice sub toate aspectele. Cunoscător al atâtor limbi, pentru noi era un exemplu viu de inteligenţă şi înţelepciune. Acest lucru i-a impresionat şi pe studenţii şi profesorii nemţi. Se ştie că nemţii au o tradiţie serioasă în domeniul romanisticii, poate cea mai serioasă din lume. Cu toate acestea, celebrul romanist, Meyer-Lübke, nu vorbea franceza modernă şi odată, când a trebuit să ţină o conferinţă în Franţa, a prezentat-o în... franceza veche! Prin urmare, profesori ca Eugeniu Coşeriu sau Mario Wandruszka, colegul său de la Seminarul de limbi romanice de la Universitatea din Tübingen, care vorbeau toate limbile romanice, erau nişte excepţii. Spre deosebire de M. Wandruszka însă, E. Coșeriu era într-adevăr un om-orchestră, fiindcă avea o competenţă activă în foarte multe limbi: nu doar în idiomurile romanice, ci și în limbile slave, germanice etc. De aceea Profesorul Coşeriu, prin faptul că a fost un exemplu viu de romanist total, a fost o excepţie şi pentru nemţi”45.
Un alt aspect important, care apare mai curând ca un corolar al capacității sale de muncă, este coerența sistematică cu care mai întâi și-a formulat, apoi și-a dezvoltat propria sa concepție. R. Meisterfel, discipol din prima generaţie, care în cadrul Arhivei „E. Coşeriu” de la Universitatea din Tübingen se ocupă de manuscrisele coşeriene, mărturiseşte că această coerență – cu care suntem obișnuiți din studiile sale publicate – se constată și atunci când îi citim manuscrisele: „După ce am lucrat cu zeci și sute de manuscrise coșeriene, pot afirma cu toată certitudinea că, citindu-le, putem constata aceeaşi coerenţă, aceeaşi logică a argumentaţiei şi aceeaşi sistematicitate şi profunzime analitică pe care le cunoaştem deja din textele publicate. Pe lângă aceasta, se ştie că Eugeniu Coșeriu, pe parcursul a mai mult de jumătate de secol de activitate ştiinţifică, nu a fost obligat niciodată să retracteze sau să schimbe vreuna dintre afirmaţiile sale substanţiale. Chiar şi în cazul detaliilor marginale ale doctrinei sale, sunt extrem de rare cazurile în care a aplicat anumite retuşuri sau modificări de formulare”46.
În domeniul nostru așa ceva reprezintă cu adevărat o raritate. Nu e cazul să recurgem la exemple şi nume concrete, conchide R. Meisterfeld, însă ştim că foarte rar întâlneşti un lingvist care să aibă propria concepţie (în sensul că această concepţie să fie validă, să fie recunoscută şi de comunitatea ştiinţifică internațională, nu doar de el personal). Dar chiar şi în aceste cazuri, majoritatea teoriilor se referă, de obicei, la un singur compartiment al lingvisticii. În schimb, E. Coşeriu nu doar că a „revoluţionat” mai multe domenii particulare ale lingvisticii, cum ar fi tipologia lingvistică, semantica lexicală, lingvistica textului etc., ci le-a inclus pe toate într-o concepţie unitară şi coerentă asupra limbajului. Nu întâmplător unii exegeţi i-au numit teoria lingvistică realistă sau structuralism dinamic, alţii neotradiționalism sau integralism lingvistic.
5. Cert este că întreg efortul analitic și sintetic al lui E. Coşeriu își are originea în această mare virtute sau, mai curând, dar dumnezeiesc, adică în forța sa de muncă. Doar că în cazul său, susține J. Kabatek, această calitate se asocia cu altele două: cu o logică impecabilă şi cu o memorie excepţională. Aceste trei virtuți au mers mână în mână, fiind inseparabile și interdependente, formând astfel o simbioză perfectă.
Dar să le luăm pe rând. Citându-l pe J. Kabatek, „E. Coşeriu avea o memorie extraordinară, ceea ce era un dar dumnezeiesc, probabil moştenit genetic, parţial o consecinţă a antrenamentului. Cea mai mare parte a memoriei sale trebuie să o fi ocupat textele în foarte multe limbi. Aşa cum ştim, îi plăcea să vorbească în cele mai diferite limbi şi se delecta atunci când mergeam prin facultate vorbind spaniola sau germana, iar el se oprea pe coridor să mai schimbe două vorbe cu cineva în rusă, să facă vreun comentariu în suedeză sau să converseze în croată cu chelnerul de la restaurantul unde luam prânzul pe atunci. Coșeriu recita impecabil poezie în cehă, suedeză, greacă, sârbo-croată, catalană, engleză, ca să nu mai menţionăm germana, franceza, spaniola, italiana şi româna şi fragmente întregi din povestiri şi romane”. Cât priveşte al doilea termen, aflăm că „E. Coşeriu avea o mare capacitate de ordine şi de abstractizare, rezumată sub titlul de logică, dar în sensul de dialectică aproape medievală, care, în procesul de realizare şi prezentare, era combinată cu o cunoaştere profundă a principiilor retoricii învăţate încă în trecutul său românesc. O retorică aflată mereu în serviciul unei prezentări clare a gândirii şi a unui dispreţ profund faţă de cei care dau prioritate modalităţii de a spune, în loc de ceea ce spun. Toate studiile coşeriene sunt structurate clar şi ordonat, la fel şi discursurile, notiţele sale de curs, absolut toate textele sale au o logică impecabilă”.
Aceste două virtuţi – memoria infailibilă şi capacitatea logică – ar fi fost suficiente pentru a face „o carieră fulminantă” în orice domeniu, nu doar în lingvistică. Specificul marelui impact coşerian în domeniul ştiinţei şi al culturii, în general, derivă dintr-un al treilea termen, din forţa sa de muncă: „Exista ceva aproape suprauman în felul său de a lucra continuu, fără să facă vreo pauză. Nu era vorba de o căutare faustiană a ceva nemaiîntâlnit, ci, mai curând, de faptul de a îndeplini o sarcină, de a finaliza construcţia unui edificiu teoretic, de a duce la bun sfârşit un proiect cu deplina conştiinţă a importanţei acestei meniri. Ca şi Hegel, Coșeriu considera munca, alături de limbaj, una dintre dimensiunile fundamentale ale fiinţei umane: munca, în calitate de dimensiune a fiinţei biologice, iar limbajul ca dimensiune a fiinţei gânditoare”. Ceea ce a făcut din Eugeniu Coșeriu ceva atât de unic, consideră J. Kabatek, a fost îmbinarea rarisimă a acestor trei componente. „Nu-i exclus să existe persoane cu o memorie asemănătoare cu cea a lui Coșeriu sau persoane capabile să gândească la fel ca el sau chiar cu o capacitate de muncă similară. Însă destul de rar întâlneşti pe cineva care să prezinte toate aceste trei dimensiuni simultan. Tocmai asta a făcut, după părerea mea, din Coşeriu ceva special, ceva extraordinar, cu un mare impact în domeniul ştiinţei. Acest lucru i-a marcat şi pe discipolii săi care formează mai multe generaţii şi care sunt răspândiţi pe la universităţi în întreaga lume”47.
 
* * *
Într-o viitoare biografie a lui Eugeniu Coșeriu, portretul de grup al reprezentanților Școlii lingvistice de la Tübingen va rezulta din complicitatea intelectuală dintre Maestru și discipolii săi. Dacă Maestrul a exercitat o importanță fundamentală în formarea lor, discipolii, în schimb, au avut statutul de „akroatai”, de beneficiari ai unei învățături de excepție. Parafrazând-o pe Claudia Mejía Quijano, un eventual Portrait diachronique de Eugenio Coseriu va fi constituit în exclusivitate din evocările și mărturiile discipolilor. Rememorând anii lor de formație academică și relația cu Maestrul lor, ei, de fapt, vor depune mărturie despre constituirea celei mai puternice și viguroase școli de lingvistică din a doua jumătate a sec. al XX-lea din Europa, al cărei mentor continuă să exercite rolul de reper moral și intelectual și după 12 ani de la trecerea sa la cele veșnice.
 
Note
24 Am înfiinţat editura din dorinţa de a-i publica studiile lui E. Coşeriu. Dialog cu Gunter Narr, directorul ed. Narr din Tübingen, Germania, realizat de E. Bojoga, în „Observator cultural”, nr. 585, 28 iulie 2011, p. 11.
25 Dacă studiile fundamentale ale lui E. Coşeriu ar fi fost traduse la vremea lor în engleză, astăzi lingvistica ar fi arătat cu totul altfel. Eugenia Bojoga în dialog cu Prof. Horst Geckeler, în „Limba Română”, 2010, nr. 9-10, p. 58.
26 Prof. E. Coşeriu a inaugurat o panorama vasta de studii la Universitatea din Tübingen. Interviu cu Prof. Dr. Wolf Dietrich (Universitatea din Münster, Germania) în „Limba Romana”, nr. 4-8, 2001, p. 85.
27 Şcoala făcută la Eugeniu Coşeriu m-a pregătit pentru alte experienţe sublime. Dialog cu Manfred Ringmacher realizat de E. Bojoga (în manuscris).
28 Faptul de a-l cunoaşte pe E. Coşeriu a fost ca o provocare pentru mine. Interviu cu Prof. Dr. Ana Agud (Universitatea din Salamanca, Spania) realizat de E. Bojoga, în „Contrafort”, 2003, nr. 10-11 2003, p. 32.
29 Întâlnirea cu Eugeniu Coşeriu a fost decisivă pentru tot restul vieţii mele. Interviu cu Prof. Dr. Nelson Cartagena (Universitatea din Heidelberg, Germania) realizat de E. Bojoga, în „Limba Română”, nr. 11-12, 2011.
30 Heidi Aschenberg, Eugenio Coseriu als Hochschullehrer, în Sprache und Welt. Festgabe für Eugenio Coseriu zum 80. Geburtstag. Gunter Narr Verlag Tübingen, 2002, p. 31.
31 Prof. E. Coşeriu schimba tematica cursurilor de la un semestru la altul. E. Bojoga în dialog cu Prof. Dr. Harald Thun (Universitatea din Kiel, Germania), în manuscris.
32 Întâlnirea mea cu Eugeniu Coşeriu. Interviu cu Prof. Dr. Heidi Aschnberg, Universitatea din Tübingen, Germania, realizat de E. Bojoga, în manuscris.
33 Eugeniu Coşeriu este Maestrul meu. Interviu cu Prof. Dr. Donatella di Cesare, Universitatea Sapienza din Roma, realizat de E. Bojoga, în manuscris.
34 Prof. E. Coşeriu a inaugurat o panorama vasta de studii la Universitatea din Tübingen. Interviu cu Prof. Dr. Wolf Dietrich (Universitatea din Münster, Germania), în „Limba Română”, nr. 4-8, 2001, p. 85.
35 Ibidem, p. 86.
36 Şcoala făcută la Eugeniu Coşeriu m-a pregătit pentru alte experienţe sublime. Dialog cu Manfred Ringmacher realizat de E. Bojoga, în manuscris.
37 Întâlnirea cu Eugeniu Coşeriu a fost decisivă pentru tot restul vieţii mele. Interviu cu Prof. Dr. Nelson Cartagena (Universitatea din Heidelberg, Germania) realizat de E. Bojoga, în „Limba Română”, nr. 11-12, 2011, p. 97.
38 Faptul de a-l cunoaşte pe E. Coşeriu a fost ca o provocare pentru mine. Interviu cu Prof. Dr. Ana Agud (Universitatea din Salamanca, Spania) realizat de E. Bojoga, în „Contrafort”, 2003, nr. 10-11 2003, p. 32.
39 Alte amănunte despre epoca de la Montevideo în excelentul volum Johannes Kabatek, Adolfo Murguía, „Die Sachen sagen wie si sind...” Eugenio Coseriu im Gespräch, Narr Verlag, Tübingen, 1997, p. 120.
40 Şcoala făcută la Eugeniu Coşeriu m-a pregătit pentru alte experienţe sublime. Dialog cu Manfred Ringmacher realizat de E. Bojoga, în manuscris.
41 L. Golubzowa, Mein langer Weg zu Eugenio Coseriu oder Über die Erfahrungen einer Seiteneinsteigerin, în Ad. Murguía (ed.), Sprache und Welt, Festgabe für Eugenio Coseriu zum 80. Geburtstag. Tübingen, Gunter Narr Verlag, 2002, p. 77-78.
42 Prof. E. Coşeriu schimba tematica cursurilor de la un semestru la altul. E. Bojoga în dialog cu Prof. Dr. Harald Thun (Universitatea din Kiel, Germania), în manuscris.
43 Moştenirea lui Eugeniu Coşeriu. E. Bojoga în dialog cu Johannes Kabatek, în „Contrafort”, 2005, nr. 11-12 (133-134), noiembrie-decembrie 2005, p. 17.
44 „E. Coşeriu a fost un gigant şi a acoperit toate domeniile lingvisticii. Noi însă suntem oameni normali şi lingvişti normali, prin urmare, suntem specialişti doar într-un domeniu al lingvisticii” (cf. J. Kabatek).
45 Întâlnirea cu Eugeniu Coşeriu a fost decisivă pentru tot restul vieţii mele. Interviu cu Prof. Dr. Nelson Cartagena (Universitatea din Heidelberg, Germania) realizat de E. Bojoga, în „Limba Română”, nr. 11-12, 2011.
46 Principiul tradiţiei ne obligă să transmitem mai departe învăţătura lui Eugeniu Coşeriu. E. Bojoga în dialog cu Reinhrad Meisterfeld (Universitatea din Tübingen, Germania), în „Sud-Est”, Revistă trimestrială de artă, cultură şi civilizaţie, nr. 3, 2007, p. 130-143.
47 Moştenirea lui Eugeniu Coşeriu. E. Bojoga în dialog cu Johannes Kabatek, în „Contrafort”, 2005, nr. 11-12 (133-134), noiembrie-decembrie 2005, p. 23-24.
 
 
* Continuare. Partea I în nr. 5, 2014, p. 65-77.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog