Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Despre o hermeneutică a sensului bazată pe «principiul încrederii»

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

1. Scopul principal al articolului meu nu este acela de a vorbi despre hermeneutica textului literar (sau beletristic), aşa cum este aceasta teoretizată sau aplicată de Coşeriu1. Mă interesează, mai degrabă, concepţia lui Coşeriu (explicită ori implicită) referitoare la interpretarea textelor ori a discursurilor de altă natură decât cea artistică. Din învăţăturile lui Coşeriu, urmărite cu atenţie, se pot desprinde – şi în această privinţă – idei seducătoare, unele cu valoare de principiu, ce îi străbat, ca un fir roşu, toată opera. De altminteri, cei familiarizaţi cu scrierile savantului vor fi remarcat, desigur, cât de unitar şi de coerent se desfăşoară gândirea sa pretutindeni. Îmi propun să evidenţiez aici un principiu care caracterizează (sau călăuzeşte) întreaga activitate de hermeneut a lui Coşeriu, indiferent de tipul de text sau de discurs cu care reputatul lingvist va fi venit în contact.
2. Într-un articol dedicat politicii lingvistice şi deontologiei limbajului, scris sub forma unui dialog (în maniera lui Platon), Coşeriu atinge şi problema înţelegerii, adică a modului în care ar trebui receptată vorbirea celorlalţi:„Cât priveşte receptarea vorbirii «celuilalt», norma etică generală e cea a generozităţii şi toleranţei, adică a suspendării (temporare) a alterităţii negative în favoarea interlocutorului. Această normă se aplică atât la nivelul vorbirii în general şi la cel al «discursului», cât şi la nivelul limbii (a limbii «celuilalt», se înţelege). La nivelul vorbirii în general şi la cel al discursului, norma toleranţei înseamnă că în orice caz trebuie să presupunem că «celălalt» vorbeşte «cu înţeles», că vrea să ne spună ceva. Nu vom hotărî deci că nu spune nimic, că «vorbeşte în dodii», înainte de a încerca să înţelegem ce spune. La nivelul limbii, aceeaşi normă ne cere să fim indulgenţi cu privire la cunoaşterea limbii de către «ceilalţi»; de exemplu, cu privire la cunoaşterea limbii comune sau exemplare de către vorbitorii unui dialect, la cunoaşterea limbii naţionale de către alogeni. Nu vom cere vorbitorilor unui dialect sau ai unei varietăţi regionale să vorbească limba comună sau exemplară, nici alogenilor să stăpânească perfect limba noastră, pentru a fi dispuşi să-i ascultăm şi să încercăm să-i înţelegem”2. Desigur, Coşeriu nu uită să avertizeze că astfel de greşeli „se tolerează, dar nu se adoptă: eşti tolerant cu alţii, nu cu tine însuţi şi cu propriul tău mod de a vorbi”3.
2.1. După cum se observă din fragmentul reprodus mai sus, Coşeriu are în vedere o normă etică generală, valabilă pentru toate nivelurile limbajului, o normă „a generozităţii şi [a] toleranţei”. Dacă dăm la o parte ceea ce ţine de nivelul istoric (al limbii istorice în diversitatea ei), şi anume problema corectitudinii (în sens coşerian) şi a exemplarităţii, atunci descoperim exact ceea ce căutăm: o normă privitoare la receptarea discursurilor, conform căreia „trebuie să presupunem că «celălalt» vorbeşte «cu înţeles», că vrea să ne spună ceva”; aşadar, o normă potrivit căreia se cuvine să ne reprimăm, în prima instanţă („înainte de a încerca să înţelegem ce spune” celălalt), pornirea de a hotărî că interlocutorul „nu spune nimic, că «vorbeşte în dodii»”.
2.2. Undeva, într-un curs despre competenţa lingvistică (Sprachkompetenz. Grundzüge der Theorie des Sprechens, 1988), Coşeriu numeşte norma respectivă „principiul încrederii”, militând pentru aceeaşi căutare a coerenţei şi a sensului: „În interpretarea celor spuse se aplică, în acest caz, principiul încrederii. Doar «în a doua instanţă», adică după se întreabă fără succes [de exemplu: «Ce vreţi să spuneţi cu asta?»; n.m. – Cr.M.] ori după ce o interpretare cu sens eşuează, încrederea este retrasă” [trad. mea – Cr.M.]4. De unde vine totuşi această „insistenţă” (atâta cât este) a omului de a afla înţelesurile mai puţin evidente? Cred că un răspuns ni-l oferă John Dewey, care judecă lucrurile dintr-o perspectivă hermeneutică mai extinsă (preocupat fiind şi de „semnificaţiile” lumii naturale): „Ca fiinţe inteligente, presupunem existenţa sensului, iar absenţa acestuia constituie o anomalie” [trad. mea – Cr.M.]5.
2.3. Pentru că a fost vorba, până la acest punct, şi de o etică „dialogică”, sunt convins că orice reprezentant (sau împătimit) al pragmaticii lingvistice ar obiecta imediat că, de fapt, aici avem de-a face cu ceea ce H. P. Grice a numit principiul cooperării. (Unii îi zic, foarte nimerit de altfel, chiar „prezumţie de cooperare”.) În consecinţă, Eugeniu Coşeriu nu ar aduce nimic nou faţă de principiul menţionat şi faţă de cele patru „maxime conversaţionale” (de cantitate, de calitate, de relaţie [sau de relevanţă] şi de modalitate [sau de manieră]6) ce derivă din acesta. În realitate, lucrurile stau în felul următor: (1) nu se poate spune că E. Coşeriu ar aduce (sau nu ar aduce) „ceva nou” în această privinţă, din simplul motiv că teoria sa este anterioară celei a lui Grice, iar (2) teoria normativităţii (referitoare la „deontologia limbajului”), aşa cum a fost elaborată de Coşeriu încă din anii ’50, este mai complexă, incluzând, la rigoare, şi regulile identificate de Grice.
2.3.1. În perioada uruguayană, de la Montevideo (o perioadă extrem de intensă, de solicitantă, dar şi foarte rodnică pentru Coşeriu), mai precis în anii 1956-1957, savantul român a scris o capodoperă care va rămâne, din păcate, în manuscris: El problema de la corrección idiomática (Problema corectitudinii idiomatice)7. Chiar şi aşa însă, Coşeriu a avut grijă să-şi prezinte, într-o formă concentrată, în diverse prelegeri şi conferinţe, concepţia despre normativitate. Dacă şi-ar fi susţinut şi publicat aceste idei în engleză (şi nu doar în spaniolă, în germană sau în română), teoria sa ar fi cunoscut, de bună seamă, o răspândire mai largă.
2.3.2. De altminteri, însuşi Coşeriu, înfăţişând, în româneşte, nucleul concepţiei în cauză, a subliniat întâietatea sa (şi) în acest domeniu: „Pe de altă parte, s-a văzut că există şi alte norme ale limbajului şi un savant american, Grice, a stabilit anumite norme ale vorbirii, atât pentru vorbitor, cât şi pentru ascultător, ceea ce m-a bucurat foarte mult, fiindcă eu însumi [...] am dezvoltat o teorie mult mai complexă despre normativitate, deja în 1957, deci înainte de ultimele dezvoltări, care, de altfel, au fost numai parţiale.”8.
2.3.3. Întrucât scopul lucrării mele este altul, nu voi insista asupra teoriei coşeriene privitoare la normativitate in genere9. Ţin să mai remarc numai două chestiuni: (1) concepţia lui Coşeriu este atât de bine clădită şi atât de cuprinzătoare, fiindcă, printre altele, fructifică şi înglobează armonios contribuţiile înaintaşilor, mai ales cele venind dinspre filozofie şi vechea retorică; (2) în cadrul epistemologic de referinţă trasat de Coşeriu (luând în consideraţie cele trei niveluri ale limbajului), principiul cooperării şi maximele conversaţionale teoretizate de Grice îşi găsesc locul îndeosebi la palierul universal (cel al vorbirii în general), ceea ce arată, ca atare, limitele viziunii griceene prin raportare la cea coşeriană10.
3. Să revenim acum la principiul încrederii, care are, după cum spuneam, o mai mare aplicabilitate. Aceeaşi normă a înţelegerii ne obligă nu doar să fim toleranţi cu discursul celor care se exprimă în mod obscur sau în mod greşit din punct de vedere gramatical, ci să şi depunem toate eforturile să înţelegem, atunci când e nevoie, textele aparţinând unor domenii ori universuri de discurs cu care nu suntem familiari. Astfel, dacă vrem cu adevărat să înţelegem o teorie (de pildă, glosematica lui Hjelmslev), trebuie să încercăm să ne situăm pe terenul acesteia, să o înţelegem din interior, să învăţăm bine terminologia întrebuinţată de autorul ei11. Coşeriu numea această atitudine antidogmatism (întrucât îţi impune să nu respingi de la început, în totalitate, o teorie, pe motiv că ar fi o „prostie”), trecând-o printre principiile de care cercetătorul ştiinţific se cuvine să ţină seama în activitatea sa12.
În plus, după opinia aceluiaşi savant, textele marilor gânditori, chiar şi atunci când dau impresia că ar conţine nişte contradicţii, trebuie interpretate în sensul coerenţei. Iată un exemplu: „După părerea noastră, aici, ca şi în alte cazuri, «contradicţia» sau «coerenţa» între enunţurile lui Saussure depinde de interpretare... Credem însă că întotdeauna trebuie să încercăm să interpretăm un text în sensul coerenţei”13.
Este drept că – în funcţie şi de contactele anterioare – unii învăţaţi se pot bucura de o mai mare încredere din partea noastră. Iată un alt exemplu: „Adică eu spun aşa, că, dacă ceea ce ne pare o greşeală o întâlnim la Aristotel, atunci trebuie să spunem că probabil că nu-i o greşeală, că n-am înţeles noi, şi să vedem ce spune într-adevăr Aristotel. Dacă găsim ceva care ne pare o greşeală la Bertrand Russell, atuncea e mai probabil că e într-adevăr o greşeală şi că este o hotărâre arbitrară a lui Bertrand Russell. (...) Şi Aristotel poate greşi, însă greşeşte mai puţin decât alţii, mult mai puţin”14.
Că aşa gândea şi proceda Coşeriu, ne-o confirmă numeroasele sale analize ale unor pasaje dificile din operele anticilor. Una dintre interpretările exemplare făcute de Coşeriu este cea dedicată distincţiei dintre «desemnare» şi «semnificaţie» de care – în pofida lipsei unor termeni adecvaţi – Aristotel era pe deplin conştient. Să se consulte, în acest sens, studiul concis, dar excelent, το ἕν σημαίνειν. Bedeutung und Bezeichnung bei Aristoteles (din 1979)15.
4. Nu aş dori să reiau aici lucruri pe care le-am tratat in extenso în altă parte. Mă voi mărgini să mai semnalez doar câteva aspecte care, după părerea mea, implică din partea lui Coşeriu (văzut în calitate de cercetător, de profesor, dar şi de vorbitor) acelaşi principiu al încrederii în celălalt, indiferent dacă acesta se situează pe poziţia emiţătorului sau a receptorului.
4.1. Ca lingvist, Coşeriu a fost mereu preocupat de „ştiinţa” şi de motivaţiile vorbitorilor, exprimându-şi frecvent convingerea că limbajul funcţionează prin şi pentru vorbitori, şi nu prin şi pentru lingvişti. Prin urmare, Coşeriu era încredinţat că vorbitorul are întotdeauna dreptate, doar că trebuie să stabilim în ce sens are acesta dreptate16. Vorbitorul are dreptate atunci când întrebuinţează ori creează limbajul, dar poate greşi atunci când încearcă să dea explicaţii „ştiinţifice” faptelor de limbă (adică atunci când se transformă într-un „lingvist naiv”). În orice caz, şi o atare convingere vădeşte respectarea aceluiaşi „principio de la confianza”.
4.2. Se poate aprecia că şi în relaţia cu discipolii Coşeriu manifesta o atitudine similară, considerând că există o normă intrinsecă, ce ţine de respectul faţă de celălalt: trebuie să acorzi studentului aceleaşi posibilităţi pe care le ai şi tu ca profesor, adică aceeaşi facultate de a înţelege17. Bănuim că principiul acţionează şi aici la fel ca în conversaţie sau în interpretarea textelor, în sensul că unii studenţi ne pot înşela, ulterior, încrederea acordată. Însă important este ca profesorul să pornească, în astfel de raporturi, de la o asemenea „prezumţie”.
4.3. Şi conceptul de «alteritate» (care, la Coşeriu, are o accepţie complet diferită de „alteritatea” pe care o găsim în studiile actuale de imagologie), luat fie în sens restrâns, fie în sens larg, se nutreşte, în definitiv, de la aceeaşi idee. Pe de o parte, alteritatea strict lingvistică (ce reprezintă una dintre universaliile limbajului) îl obligă pe vorbitor să utilizeze într-o aşa manieră resursele limbii şi să-şi construiască discursul în aşa fel, încât să fie înţeles de ceilalţi (cf. şi supra, pct. 2). Chiar şi atunci când nu suntem, de fapt, înţeleşi de către interlocutori, noi facem eforturi în acest scop şi presupunem că ceilalţi pricep ceea ce zicem / spunem (fiindcă avem şi noi încredere în posibilităţile lor de înţelegere). Pe de altă parte, alteritatea în sens larg ar fi, după Coşeriu, alteritatea fundamentală a omului (cf. maxima terenţiană, Homo sum: humani nihil a me alienum puto), cea care ne permite să ne asumăm personalitatea sau modul de a gândi al altora. Numai în felul acesta devenim capabili să interpretăm, de pildă, textele înţelepţilor antici sau să înţelegem (reconstituindu-le) acţiunile ori evenimentele istorice care încă se mai răsfrâng asupra prezentului18.
4.4. În analiza textelor filozofice ori ştiinţifice care ridică probleme de interpretare, Coşeriu obişnuia să aplice principiul unui cunoscut pedagog şi filozof italian, Giovanni Gentile, potrivit căruia mai mult se înţelege dintr-un text dificil, care forţează învăţarea să progreseze, decât dintr-un text simplu, în care se găseşte, de altminteri, ceea ce ştim deja. Şi-apoi, după cum nota un alt maestru al lui Coşeriu, Benedetto Croce (cu referire la Enciclopedia lui Hegel), „pentru oamenii care gândesc, dificultatea constituie, mai curând, un motiv de atracţie decât de respingere”19. Se vădeşte şi din aceste observaţii „încăpăţânarea” fiinţei umane întru căutarea sensurilor, convingerea că operele marilor învăţaţi (de a căror valoare suntem pe deplin încredinţaţi) ascund mai multă lumină decât ni se dezvăluie într-o primă instanţă. În cazul lui Coşeriu, Geschichte der Sprachphilosophie (Istoria filozofiei limbajului) se dovedeşte a fi locul de desfăşurare a unui extraordinar exerciţiu hermeneutic ale cărui câştiguri culturale sunt evidente20.
5. Mai trebuie spus că procesul de interpretare, în viziunea lui Coşeriu, este unul creator: interpretul se identifică parţial cu autorul interpretat, dar, în acelaşi timp (fiind, neîndoielnic, o altă conştiinţă), se disociază de acesta, având posibilitatea de a merge dincolo de cel interpretat, adică reuşind să-l înţeleagă (cum ar zice R. G. Collingwood) pe autorul în cauză mai bine decât s-a înţeles el însuşi. De asemenea, se cuvine să mai adăugăm că Eugeniu Coşeriu nu ne prezintă o „reţetă” care să ne ajute să pătrundem mai lesne spre „miezul” textelor ori al discursurilor celorlalţi. El ne indică unele instrumente de analiză, unele mijloace de investigare a sensului şi, totodată, ne oferă câteva demonstraţii practice exemplare. În funcţie de inteligenţa şi de priceperea fiecăruia dintre noi, putem ajunge mai uşor sau mai greu la sensurile urmărite.
6. Deşi nu mi-am propus să discut aici şi despre hermeneutica textului literar, totuşi titlul pe care l-am ales pentru acest articol mă obligă, oarecum, să o fac. Începând cu versiunea italiană a cursului său de lingvistică textuală ţinut la Tübingen (Textlinguistik. Eine Einführung, tipărit prima dată în 1980), în titlul cărţii lui Coşeriu a fost inserată această sintagmă, hermeneutica sensului (vezi Eugenio Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso [1997], Edizione italiana a cura di Donatella di Cesare, Carocci editore, Roma, 2002), formulă care a fost ulterior reluată şi de ceilalţi traducători / editori (pentru ediţia spaniolă şi pentru cea românească, bunăoară)21. Această lucrare se axează, aproape exclusiv, pe textele literare (adică pe cele ale literaturii artistice). Se mai poate vorbi atunci şi de o „hermeneutică a sensului” în cazul textelor şi discursurilor non-literare? Fără îndoială! Se ştie din ce motiv Coşeriu socoteşte limbajul poetic atât de important: întrucât acesta reprezintă terenul tuturor posibilităţilor / virtualităţilor lingvistice, adică locul în care se realizează funcţionalitatea deplină a limbajului în general. Dacă vrei să întemeiezi o lingvistică a textului cât mai solidă, atunci textul literar constituie adevărata piatră de încercare. Cât priveşte celelalte tipuri de texte, Coşeriu susţine în mod explicit, chiar în Textlinguistik, că teoria sa poate fi întrebuinţată şi în analiza acestora.
7. Mai rămâne să ne întrebăm dacă principiul încrederii funcţionează şi în cazul receptării textelor artistice. De acest lucru nu ne îndoim. În a sa Textlinguistik (dar şi cu alte ocazii) Coşeriu nu doar că a demonstrat autonomia sensului (ca tip special de conţinut lingvistic, diferit de semnificaţie şi de desemnare), ci a şi dovedit, inclusiv prin exemple, cum se articulează sensul într-o operă literară. Nu existenţa sensului ca atare în discursul literaturii trebuie să ne intereseze aici. În mod cert, opera literară in genere este purtătoare / conţinătoare de sens (ori de sensuri, mai mult sau mai puţin evidente). Aplicarea principiului încrederii se impune însă, mai cu seamă, atunci când avem de-a face cu texte care, la prima vedere, ne par absurde ori ilogice22.
De aceea, spre deosebire de un alt lingvist important, Karl Vossler, Coşeriu nu a putut cataloga drept ilogice sau absurde următoarele versuri ale lui Goethe (din Faust): „Grau, teurer Freund, ist alle Theorie, / Und grün des Lebens goldner Baum.” („Cenuşie, scumpe prietene, este orice teorie. Verde însă este arborele de aur al vieţii.”). Dimpotrivă, ele erau logice şi i-au servit foarte bine lingvistului român ori de câte ori a vrut să arate cum normele de congruenţă sunt suspendate la nivelul textului prin intermediul metaforei23. Ceea ce a scris Goethe este pe deplin inteligibil, de vreme ce cuvinte ca „verde”, „arbore” „aur” ş.a.m.d. nu sunt întrebuinţate cu semnificaţiile lor de bază.
Unele enunţuri, judecate în sine, sunt desigur ilogice, cum este şi celebrul exemplu dat de H. Steinthal: Această masă rotundă este pătrată. Dar nimic nu ne împiedică să ne exersăm mintea în căutarea unor contexte justificative, adică unele în care astfel de propoziţii să aibă sens. Asemenea contexte nici nu trebuie să fie neapărat imaginare (fiindcă atunci, la fel ca în basme, normele logice sunt suspendate prin extravaganţă, după Coşeriu). Ni se întâmplă destul de des să spunem (ori să întâlnim persoane care spun) lucruri serioase sub forma unor afirmaţii ludice. Dacă ţinem seama de „prezumţia de sens” sau de „principiul încrederii”, Această masă rotundă este pătrată. ar însemna, pentru Coşeriu, (1) fie că în jurul unei mese sunt plasate patru scaune, dispuse ca un pătrat (adică reprezentând colţurile unui pătrat), (2) fie că este vorba despre o masă rotundă (adică ‘o întrunire pentru discuţii’; cf. fr. table ronde) la care toţi cei patru participanţi au opinii contrare24.
8. Într-un interviu de pe la mijlocul anilor ’90, Eugeniu Coşeriu a rememorat începuturile activităţii sale didactice şi ştiinţifice. Pe vremea când era un necunoscut în lingvistica mondială, Republica Uruguay (la a cărei cetăţenie nu va renunţa niciodată) l-a primit ca profesor la Universitatea din Montevideo, proaspăt înfiinţată atunci, deşi tânărul Coşeriu nu reprezenta atunci decât „o sumă de posibilităţi” (se putea dezvolta sau nu): „Pe această bază (şi nu din punctul meu de vedere – eu eram sigur de mine, se înţelege –, ci din punctul de vedere a ceea ce puteam oferi obiectiv), această ţară mi-a acordat încredere. [subl. mea – Cr.M.]”25. La atâţia ani de la acele începuturi, după ce Coşeriu a devenit, de mult timp, o figură clasică a lingvisticii mondiale, este curios (dar nu şi inexplicabil) cum de nu i se acordă încrederea meritată în propria-i patrie...
 
Note
1 Am făcut deja acest lucru în alte două articole: în Lingvistica textului ca hermeneutică a sensului, publicat în „Limba Română”, Chişinău, anul XXIV, nr. 2, 2014, p. 225-228, şi (tratând inclusiv raporturile lingvisticii textului cu pragmatica lingvistică) în Despre receptarea românească a lingvisticii textuale coşeriene, în curs de publicare în revista „Meridian critic” (ce apare sub egida Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava).
2 Eugeniu Coşeriu, Alteritate, toleranţă şi masochism (Dialog cu un elev despre politica şi etica lingvistică), în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară” (Omagiu academicianului Silviu Berejan la 70 de ani), 1997, nr. 3, p. 83-84.
3 Ibidem, p. 84.
4 Am avut la îndemână versiunea spaniolă a cărţii respective, Eugenio Coseriu, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992 (în care, la p. 113, se vorbeşte despre „el principio de la confianza”).
5 „As intelligent beings, we presume the existence of meaning, and its absence is an anomaly.” (John Dewey, The Later Works, 1925-1953, Volume 8: 1933, Essays and How We Think, Revised Edition, Edited by Jo Ann Boydston, With and Introduction by Richard Rorty, Southern Illinois University Press, Carbondale and Edwardsville, 1989, p. 225).
6 În determinarea acestora, H.P. Grice a pornit, după cum se ştie, de la clasificarea kantiană a judecăţilor şi a conceptelor intelectului.
7 Câteva zeci de pagini importante din respectivul manuscris au fost totuşi traduse şi publicate în limba germană: Eugenio Coseriu, Die Ebenen des sprachlichen Wissens. Der Ort des ‘Korrekten’ in der Bewertungsskala des Gesprochenen, deutsche Übersetzung eines spanischen Manuskripts, în Energeia und Ergon, Bd. I, Schriften von Eugenio Coseriu (hrsg. von J. Albrecht, J. Lüdtke und H. Thun), Gunter Narr Verlag, Tübingen, 1988, p. 327-375. De editarea critică a manuscrisului originar se ocupă, în prezent, profesorul José Polo (vezi, în acest sens, Cristinel Munteanu, Cum se editează un manuscris coşerian [recenzie la cartea lui José Polo, Entorno del universo normativo de Eugenio Coseriu. Cuaderno de bitácora, Editorial Biblioteca Nueva, Madrid, 2012], în „Limba Română”, Chişinău, anul XXII, nr. 3-4, 2012, p. 21-27).
8 Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), ca supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, T. XXXIII, 1992-1993, Seria A, Lingvistică, Iaşi, 1994, p. 164 (în prelegerea Deontologia şi etica limbajului).
9 Pentru mai multe amănunte, vezi şi Cristinel Munteanu, Problema «exprimării corecte» şi deontologia limbajului (cu un studiu de caz privind statutul cacofoniei în limba română), în revista„Lexic comun / Lexic specializat” (aparţinând de „Analele Universităţii «Dunărea de Jos» din Galaţi”, Fascicula XXIV), Anul V, Nr. 2 (8), 2012 (în curs de publicare).
10 Coşeriu nu este nicidecum ironic atunci când îl califică drept „savant” pe Grice. Nu putea decât să-l preţuiască pe gânditorul american, de vreme ce acesta utilizase cu pricepere, în analiza limbajului, unele câştiguri ale filozofiei (printre care, în afara categoriilor kantiene mai sus-amintite, şi „briciul lui Occam”, bunăoară, adaptat la problema semnificaţiilor). Că aportul precursorilor – indiferent de cât de îndepărtat în timp – nu trebuie neglijat, o arată şi cele scrise (pe la 1748) de filozoful britanic David Hume (1711-1776) cu privire la ceea ce el considera a fi „un anumit principiu universal, care are o influenţă egală asupra întregii omeniri”. Este vorba de exigenţa coerenţei (pe care, cum era şi normal, Coşeriu o plasează la nivelul universal al limbajului, alături de claritate, în cadrul „normei congruenţei”): „Este evident că există un principiu al conexiunii (connexion) între diferitele gânduri sau idei ale spiritului şi că, atunci când acestea se înfăţişează memoriei sau imaginaţiei (imagination), ele se introduc unele pe altele cu o anumită metodă şi regularitate. În reflecţiile sau conversaţiile noastre cele mai serioase acest lucru este uşor de observat, încât orice gând care întrerupe şirul firesc sau înlănţuirea ideilor este de îndată remarcat şi înlăturat. Şi în reveriile noastre cele mai dezordonate şi rătăcitoare, ba chiar şi în visele noastre, vom găsi, dacă reflectăm, că imaginaţia nu se desfăşoară cu totul întâmplător şi că se mai păstrează încă o conexiune, între diferitele idei, care se succed unele după altele. Dacă s-ar transcrie cea mai incoerentă şi mai liberă conversaţie, s-ar observa imediat ceva care leagă între ele părţile ei. Sau, acolo unde această înlănţuire lipseşte, persoana care a rupt firul discuţiei va putea totuşi să vă informeze că în mintea ei s-a desfăşurat o succesiune de gânduri care a îndepărtat-o treptat de la subiectul conversaţiei.” (David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, traducere de Mircea Flonta, Adrian-Paul Iliescu şi Constanţa Niţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 104-105).
11 Altminteri, înţelegerea sau interpretarea riscă să se transforme într-o veritabilă decodare aberantă (ca să utilizez un termen lansat de Umberto Eco în 1965); vezi, pentru informaţii suplimentare, Cristinel Munteanu, Aberrant Decoding and Its Linguistic Expression (An Attempt to Restore the Original Concept), în „Procedia – Social and Behavioral Sciences”, vol. 63, 2012, p. 229-241.
12 Principiul antidogmatismului (cel de-al patrulea din seria celor cinci principii recomandate de Coşeriu în cercetarea de tip umanist)cere să manifestăm generozitate faţă de părerile celorlalţi, chiar dacă observăm că în teoriile lor se produc devieri de la principiul realismului. Pe toţi trebuie să-i socotim oameni de bună-credinţă, care au văzut anumite lucruri bune referitoare la obiectul cercetat, dar să arătăm totodată unde se produc acele devieri. Nicio greşeală nu e doar greşeală (avertiza Coşeriu, pe urmele lui Croce), de aceea trebuie să căutăm sâmburele de adevăr din respectivele teorii (să vedem în ce sens au dreptate), să nu le respingem în bloc, ci să încercăm să le înţelegem din interiorul lor (ceea ce nu este, adesea, prea uşor), păstrând din ele ceea ce este viabil. Pentru o sinteză privind o atare problematică, vezi Cristinel Munteanu, Principiile cercetării ştiinţifice, în „Strategii manageriale”, Piteşti, anul IV, 2011, nr. 4, p. 25-30.
13 Eugeniu Coşeriu, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 200.
14 Dintr-o prelegere publicată în volumul îngrijit de Nicolae Saramandu, In memoriam Eugeniu Coşeriu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004, p. 122.
15 Vezi Eugenio Coseriu, το ἕν σημαίνειν. Bedeutung und Bezeichnung bei Aristoteles (1979), în Eugenio Coseriu, Der Physei-Thesei-Streit. Sechs Beiträge zur Geschichte der Sprachphilosophie, Herausgegeben von Reinhard Meisterfeld, Gunter Narr Verlag, Tübingen, 2004, p. 63-71.
16 Vezi, de pildă, Prelegeri şi conferinţe..., p. 164.
17 Pentru mai multe detalii, vezi Eugeniu Coşeriu, „A gândi independent este cel mai preţios lucru pentru un tânăr”. Un dialog cu Eugeniu Coşeriu despre idealul paidetic, realizat de Eugen Munteanu”, în „Cronica”, 1992, nr. 11, p. 6-7 (I) şi nr. 12, p. 12, 15 (II).
18 Pentru o prezentare a acestui tip de hermeneutică, vezi Cristinel Munteanu, Influenţa lui Robin George Collingwood asupra lui Eugenio Coseriu, în Ana Catană-Spenchiu, Ioana Repciuc (editori), Flores Philologiae. Omagiu profesorului Eugen Munteanu, la împlinirea vârstei de 60 de ani, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p. 442-460.
19 Apud Tullio de Mauro (care, la rându-i, face referire la Cursul lui Saussure), în Introducere la Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 18.
20 Pentru o caracterizare a acestui efort de interpretare, vezi Ioan S. Cârâc & Cristinel Munteanu, Istoria filozofiei limbajului ca hermeneutică sui generis, în revista „Lexic comun / Lexic specializat” („Analele Universităţii «Dunărea de Jos» din Galaţi”, Fascicula XXIV), Anul IV, Nr. 2 (6), Editura Europlus, Galaţi, 2011, p. 51-60.
21 Este drept că o scurtă conferinţă, foarte concentrată în privinţa ideilor, susţinută de Coşeriu în Spania, în 1995, se intitulează întocmai aşa: La lingüística del texto como hermenéutica del sentido (vezi textul acesteia reprodus în Eugenio Coseriu, Óscar Loureda Lamas, Lenguaje y discurso, EUNSA, Pamplona, 2006, p. 57-60). Mai trebuie remarcate următoarele amănunte care ar fi putut eventual contribui la hotărârea lui Coşeriu de a utiliza cuvântul hermeneutică în titlul celebrei sale cărţi: (1) pe de o parte, propunerea putea veni chiar dinspre Donatella di Cesare, traducătoarea cursului Textlinguistik în italiană, care i-a fost elevă nu doar lui Coşeriu, ci, mai apoi, şi lui Gadamer, acesta din urmă având, după cum se ştie, un imens rol în răspândirea unui atare termen şi în trezirea interesului pentru cercetările de hermeneutică; (2) pe de altă parte, însuşi Coşeriu (coleg cu Gadamer la Academia din Heidelberg) împărtăşea, în general, viziunea pe care filozoful german o avea despre limbaj. De vreme ce Eugeniu Coşeriu făcuse un compromis adoptând, bunăoară, termenul mai „popular” de competenţă (vezi Sprachkompetenz, 1988), lansat de Chomsky, pentru ceea ce el numise mai înainte saber (lingüístico), cu atât mai mult n-ar trebui să ne mire preluarea unui termen atât de potrivit ca hermeneutică.
22 De pildă, dramaturgia lui Eugène Ionesco nu este o „literatură absurdă” (cum greşit apreciază unii), ci o „literatură a absurdului”, ceea ce este cu totul altceva: personajele acţionează incoerent în respectivul univers de discurs, în timp ce discursul autorului este perfect coerent.
23 Vezi E. Coseriu, Competencia lingüística…, p. 141-147, şi E. Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe…, p. 45-46.
24 Vezi E. Coseriu, Competencia lingüística…, p. 141-143. Pentru o tratare sui generis a problematicii absurdului, în consonanţă cu viziunea coşeriană (la care se şi apelează), recomand recenta carte a lui Ştefan Afloroaei, Privind altfel lumea celor absurde, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013 (mai ales p. 14-15 şi 134-143).
25 Vezi Fiinţă şi limbaj, interviu cu E. Coşeriu realizat de Lucian Lazăr, în „Echinox”, 1996, nr. 10-11-12, p. 3-6.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog