Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

De la Mihăileni spre lume

Lorenzo RENZI

Alte articole de
Lorenzo RENZI
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Eugeniu Coșeriu (1921-2002) la zece ani de la moarte
 
Nasc și la Moldova oameni.
Miron Costin
 
Preocuparea mea din ultimii ani a fost viaţa şi opera unor reputaţi lingviști și filologi ca Leo Spitzer, Erich Auerbach, Ernst Robert Curtius, Eugeniu Coșeriu și cea a scriitorului german din România Dieter Schlesak, acești autori reprezentând diverse cazuri de exiluri sau de migrație intelectuală. Curtius a fost, pentru cei care acceptă această definiție, un caz de „exil intern” în Germania nazistă. Cu ani în urmă l-am studiat pe R. Jakobson, care a părăsit Uniunea Sovietică şi a optat pentru Statele Unite (trecând prin Cehia și Norvegia). Pe Jakobson l-am cunoscut personal, chiar dacă mult mai puţin decât pe Coșeriu. Am fost alături de mulți români proscriși în timpul comunismului, atât de mulți, încât mă tem că aș putea da o listă incompletă. Îi citez, în numele tuturor, pe Alexandru, Florica și Adrian Niculescu și mai adaug numele Ancăi Bratu, pe care am avut-o alături câțiva ani în calitate de lectoriță de română la Padova, unde se afla și în fatidicul 1989, anul căderii regimului comunist în România. Anca ne-a fost foarte dragă mie și familiei mele. Din păcate, s-a stins prematur, în 2011, la Paris.
E firesc că, vorbind despre acești autori, am reflectat asupra exilului în general și asupra migrației. Am meditat mult asupra cazului României, în special al pribegilor români din timpul comunismului. Și deoarece e vorba de emigrație intelectuală, m-a interesat posibila influență a acesteia asupra științei și literaturii.
Cunoștințele mele juridice și istorice nu-mi permit să disting între diversele forme pe care le ia înstrăinarea de patrie și să identific diferența dintre termenii refugiat, expatriat, emigrat, înstrăinat.
 
1. Date biografice și unele amintiri
Am decis să vorbesc despre E. Coșeriu pentru că l-am cunoscut personal destul de bine și pentru că este cazul expatriatului care își trăieşte exilul ca pe o rană, despre care însă nu vorbeşte niciodată. Mircea Eliade și Emil Cioran, alţi doi români celebri care se aflau şi ei peste hotare la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, au făcut aceeaşi alegere – de a nu se mai întoarce în România. Coșeriu era mai tânăr decât cei doi și, spre deosebire de ei, s-a întors, în cele din urmă, în patrie, chiar dacă numai în vizită, prima dată în 1967. Era mândru că era român și că, prin opera sa, a onorat țara în care s-a născut.
E. Coşeriu, se știe, a fost un mare savant, un geniu. El a elaborat o teorie originală și detaliată despre limbă, demonstrând cunoştințe temeinice nu doar în lingvistică. Tullio De Mauro, care a scris pagini frumoase despre colosul de la Tübingen (De Mauro, 2007, 13), își amintește că „oricare ar fi fost subiectul discuției [...] îți dădeai seama că poseda informații, făcea analize critice, estimări și aprofundări care copleșeau interlocutorul”. De aici peremptorietatea opiniilor sale. Era un cititor meticulos și atent al lucrărilor studenților și colegilor săi, prodigios în aprecieri obiective. Poseda o inteligență incisivă, înțepătoare, mintea lui acționa cu o logică şi o coerenţă implacabilă. Avea o memorie excepțională, încât reușea să recite multe poezii și fragmente de proză în diverse limbi. O făcea cu plăcere atât în timpul lecțiilor sale, cât și în privat. Vorbea mai multe limbi la perfecție, inclusiv italiana. Era mai degrabă taciturn, ba chiar timid, dar când vorbea în public conferințele sale puteau dura ore în șir. Era un Maestru în adevăratul sens al cuvântului: le dedica studenţilor şi lucrărilor acestora timp și atenție cu prisosinţă. Donatella Di Cesare, studentă doctorandă la Tübingen, a scris:
„Coșeriu provenea dintr-o familie foarte săracă și lucra zi și noapte, chiar dacă pe atunci era deja profesor ordinar – deținea o catedră importantă la Tübingen, Catedra de lingvistică generală și de filologie romanică. De la el am învățat importanța muncii, a sacrificiului și a umilinței, adică a capacității de a asculta și de a citi textele altora” (Di Cesare, 2012).
Mulți își amintesc că în timpul congreselor, seara, după cină, revenea în camera sa cu un fascicul de extracte și foi dactilografiate ale tinerilor studenți și colegi, iar în dimineața următoare, la întrunirea de la dejun, făcea deja observații punctuale autorilor.
Era înalt de statură și masiv. Când ne întâlneam, mă îmbrățișa aproape strivindu-mă. Nu avea nevoie de cuvinte pentru a fi afectuos.
Eugeniu Coșeriu (apoi Eugenio Coseriu) s-a născut la Mihăileni (pe atunci România, apoi Moldova sovietică, astăzi independentă) în 1921. După un an de studii în România, la Universitatea din Iași (1939-’40), după ce a obținut o bursă de la Institutul Italian de Cultură de la București, părăseşte România și își continuă studiile în Italia la Roma, apoi la Padova și Milano, 1940-1949. În 1950 se transferă la Montevideo, cu perspectiva de a obține o catedră universitară, cum se și întâmplă în scurt timp. Rămâne în Uruguay, dar călătoreşte mult prin Europa, în special în Franța și Germania. În 1963 este numit profesor în Tübingen, unde se va afla până la sfârşitul vieţii1.
Malițioșii îl considerau vanitos. Sigur, era conștient de grandoarea sa, dar vorbea puțin despre sine, prefera să-şi prezinte concepţiile sale științifice, chiar și în conversațiile private. Putea fi un polemist de temut: în această ipostază l-am cunoscut la Malta, la Congresul Atlasului Lingvistic Mediteranean, în 1970. Ne-am mai întâlnit la diverse congrese și conferințe (în special în anii ’90). Am avut și întrevederi private. Deseori Coșeriu era însoțit de prietenul său Alexandru Niculescu, înstrăinat și el. Coşeriu a fost unul dintre puținii care l-au atacat în mod deschis pe N. Chomsky, ridicat la rangul de autoritate absolută în lingvistică. Mai mult decât atât, a rămas ferm pe pozițiile sale în lingvistică la toate punctele fundamentale, chiar atunci când teoriile sale și altele similare au început să fie abandonate în favoarea teoriilor generativismului. Timpul va demonstra că E. Coşeriu a avut dreptate, căci o anumită revenire la structuralism se conturează deja de mai mult timp. Chiar dacă ar fi să nu-și redobândească actualitatea, veridicitatea ideilor sale pentru mine este certă2.
 
2. Între idealism și structuralism. Italia și America Latină
Lucrarea Sistema, norma y habla marchează aderarea lui E. Coșeriu la lingvistica structurală și-l plasează printre cei mai importanţi reprezentanți ai acesteia. Studiul (84 de pagini) poate fi citit în italiană, alături de alte lucrări, în Coseriu 1971b. În 1952 apare la Montevideo, mai întâi în revistă, apoi în carte, iar zece ani mai târziu – la Madrid, la Gredos, care este cea mai importantă editură de lingvistică din Spania, de astă dată cu titlul Teoría del lenguaje y lingüística general (1962). Noile ediții spaniole și traducerea în alte limbi ale operelor sale de la Montevideo îi asigură instantaneu faimă internațională. Astfel, Coșeriu cucerește Europa de pe o poziție laterală, adică din America Latină și apoi din Spania, căci locurile centrale pe atunci erau deținute de Franța și Germania, iar lingvistica engleză va ieși la lumină abia la sfârșitul anilor ’60, în urma afirmării hegemoniei lingvisticii nord-americane. Dacă reconstituirile mele sunt corecte, putem afirma că această operă a lui Coșeriu începe să fie larg difuzată începând cu 1962 (la 10 ani după apariția eseului său original). În 1963, la insistența lui Harri Meier și Mario Wandruszka, profesorul a fost invitat în Germania, la Universitatea din Tübingen. Deşi orașul este mic, găzduieşte una dintre cele mai importante universităţi din Germania. Coșeriu va fonda aici o adevărată „școală a lui Coșeriu”, marcată nu de continuitatea fidelă a învățăturilor Maestrului, ci de o densitate culturală variată și liberă.
Anul ediției spaniole a lucrării Sistema, norma y habla, 1962, este anterior difuzării discuțiilor despre saussurism și impunerii structuralismului în Europa, căci traducerea și memorabilul comentariu ale lui Tullio de Mauro a operei Cours de linguistique générale a lui Ferdinand de Saussure apar abia în 1967. Comentariile lui De Mauro au avut un rol esențial nu doar în Italia, ci, difuzate prin traducere în diferite limbi, în mai multe țări.
În Sistema, norma y habla, teza lui Coșeriu completează dihotomia saussuriană „langue – parole” cu un al treilea element, cel de „normă”, și este argumentată printr-o prezentare pertinentă de opinii la temă, atribuind un rol important idealismului filozofic și lingvistic italian, reprezentat prin Benedetto Croce, Giacomo Devoto, Giulio Bertoni, Antonio Pagliaro. În această ordine de idei, apare și numele lui Giovani Nencioni, Carlo Battisti, Gino Bottiglioni, Vittore Pisani. Alți autori, remarcați de Coșeriu, sunt protagoniștii lingvisticii italiene din timpul aflării sale în Italia, care la acel moment încep să fie uitați, considerați incompatibili cu noua paradigmă – structuralismul. Coșeriu a continuat să-i citeze, cel puțin pe unii dintre ei, în special pe Croce și Pagliaro, în lucrările ulterioare, până la sfârșitul activității sale.
În cartea-interviu, apărută în română, a lui Nicolae Saramandu (1996), Coșeriu susține superioritatea lui Pagliaro, Hjelmsev și Kurylowicz asupra lui Chomsky (Coșeriu, 1996, 144), mai mult decât atât, limita lui Chomsky, după părerea lui Coșeriu, este cea de a fi fost întotdeauna doar un teoretician al gramaticii, care a neglijat celelalte aspecte ale limbii. În acest interviu Coșeriu dezvăluie faptul că, în prima etapă a activității sale, a încercat să-l concilieze („să-l împac”) pe Saussure cu „concepția lingvistică a idealismului italian: Croce, Bertoni și Pagliaro”, încercare la care nu a renunţat. Concepţia despre poezie ca element esențial, nu accesoriu și nici marginal al lingvisticii sale, este o tentativă de actualizare a ideii de estetică a lui B. Croce, abandonată în Italia (Renzi, 1913).
Studiile universitare făcute în România (doar un an universitar la Iași în 1940) nu au lăsat amprente semnificative asupra tânărului, deja autor al unor publicații. Mediul universitar italian, în schimb, a fost determinant.
Coșeriu e în afara națiunilor, e cosmopolit și totuși, dacă nu am ști de unde vine, am putea crede că este italian. Chiar dacă vreun glotolog italian ar fi reușit să devină un lingvist structuralist (n-a reușit nimeni), ar fi putut deveni ceva asemănător lui Coșeriu. Sigur, ar fi trebuit să aibă și genialitatea acestuia3. În cartea mea La stilistica di Eugenio Coseriu (Stilistica lui Eugeniu Coșeriu, ce urmează să apară în 2013) susțin că E. Coșeriu a fost savantul care a propulsat, mai bine ca oricine altul, conceptele unor lingviști italieni de la mijlocul secolului, neglijate în Italia.
Și totuși e absurd să mai insistăm asupra italienității științifice a lui E. Coșeriu, căci prezența altor componente este evidentă. Unul dintre savanții înalt apreciați de Coșeriu este, desigur, Hjelmslev, care i-a influenţat lecturile și reflecțiile. De la Hjelmslev se inspiră pentru lucrarea sa Pour une sémantique diachronique structurale din 1964, o operă remarcabilă pentru acele timpuri, care îl consacră în Europa. În ceea ce privește concepția sa generală despre limbă, modelul de referință central este Humboldt (mare filozof care stă, în realitate, la originea idealismului lingvistic, chiar dacă nu autorizează evoluările subiectiviste, cum sunt cele italiene ale lui Croce și Devoto).
De la început, Coșeriu a fost influențat de marile idei lingvistice romantice germane şi de psihologul și lingvistul Karl Bühler (pe care îl cunoscuse inițial prin intermediul excelentei traduceri în spaniolă din 1950). După transferarea în Germania, în evoluția gândirii lingvistice a lui Coșeriu au intervenit reflecţii ale unor orientări apărute în acei ani: hermeneutica (Gadamer, Heidegger) și lingvistica textului (Weinrich și alții), două domenii pe care Coșeriu le pune în strâns raport între ele în Textlinguistik (1.a ed. 1980; în it. 1997) – capodoperă a perioadei sale mature. Astfel Coșeriu, format sub influența școlii italiene, devine, pe bună dreptate, unul dintre marii lingviști ai Germaniei postbelice.
Cu toate acestea, operele sale inovatoare fundamentale Coșeriu le-a scris în Uruguay, aflându-se în strâns contact cu tânăra lume academică sud-americană și apoi cu cea spaniolă, și a rămas legat pentru toată viața de acea lume, devenind un punct de referință important pentru lingvistica în limba spaniolă. În Uruguay a definitivat sistemul său lingvistic. Cum menționează autorii carții-interviu cu Coșeriu, Johannes Kabatek și Adolfo Murguía (1997, VIII), „deja în primele lucrări [scrise în Uruguay], printre care Sincronía, diacronía e historia și Determinación y entorno, se proiectează concepția întregii sale viziuni asupra lingvisticii, realizată mai târziu în diverse lucrări. (...) Această «mare carte» există în parte și pe hârtie, sub formă de mii și mii de pagini de manuscris despre istoria filozofiei limbajului, despre lingvistica romanică și multe alte teme de care s-a servit pentru lecțiile sale și pentru alte ocazii, fără ca opera să fie vreodată publicată integral, cu excepția unor părți care au văzut lumina tiparului”. Adaug că cine l-a citit, cu atât mai mult cine l-a ascultat pe Coșeriu, a avut cu adevărat impresia că această „mare carte” era prezentă, integral, complet și exhaustiv, în creierul său.
Chiar dacă toate materialele păstrate astăzi în arhiva Universității din Tübingen vor fi publicate, oricum va persista regretul că „marea carte” nu va apărea vreodată în toată integritatea sa. Ar fi fost ceva comparabil cu operele dedicate limbii în general, așa ca Die Sprachwissenshaft a lui Georg von der Gabelenz (1901), pe care îl admira atât de mult, sau Language a lui Sapir (1921), dar probabil mai valoroasă și poate chiar mai originală decât acestea. Coșeriu nu accepta în mod pasiv nicio parte a gândirii lingvistice fără a o remedita în detaliu. Afirmația lui De Mauro, după care Coșeriu, atunci când vorbea, părea că apelează la convingerile sale maturizate demult, poate fi reformulată în felul următor: Coșeriu părea că citeşte din marea carte pe care o avea în creierul său. Păcat că nu a scris această carte. Deși Coșeriu a scris și a publicat toată viața, perioada fundamentală este cea uruguayană. În România și în Italia Coșeriu a fost doar un student. Apoi cel care părea un student etern devine, la Montevideo, un savant. În Germania se face maestru. Dar de fiecare dată era mai mult. Spre exemplu, în primele două perioade a mai fost traducător și jurnalist; scriitor a fost întotdeauna, dar această scanare în trei îmi pare vădită și explică, probabil, motivul pentru care nu există acea „mare carte” pe care o concepuse. În perioada a treia, cea a profesorului de excepţie, Coșeriu nu a mai scris opere fundamentale; chiar și Textlinguistik, care e o operă sistematică, nu pare un tratat, ci doar un rezumat al ideilor sale.
După cum afirmam mai sus, Coșeriu era un lingvist cosmopolit. Nu putem spune același lucru şi despre alți lingviști, contemporani ai săi, cu toate că deja începuse o anumită internaționalizare, mai ales prin intermediul influenței postume a lui Saussure. Totuși marile figuri ale lingvisticii din acea epocă erau legate de școlile naționale: Hjelmslev – de cea daneză, Martinet – de cea franceză, Alarcos Llorach – de cea spaniolă, Weinrich sau Heger – de cea germană și, mai târziu, Halliday și Lyons – de cea engleză etc. Chiar și cel mai cosmopolit și cel mai mare, după părerea mea, Roman Jakobson, în pofida peregrinărilor sale, a rămas prin excelență rus. Abia mai târziu, începând cu sfârşitul anilor ’60, odată cu gramatica generativă și sociolingvistica, se va contura o internaționalizare mai pregnantă, care, de fapt, va fi o americanizare.
 
3. Coșeriu și România
Până acum, luând în considerare succesul lui Coșeriu în Europa și în lume, putem să ne întrebăm, în raport cu tema acestui Congres, care era relația lui Coșeriu cu Patria? Desigur, din punct de vedere afectiv, exista o legătură foarte puternică. La congresele internaționale îl vedeam nu în grupul starurilor internaționale, de care aparținea pe bună dreptate, ci în grupul român (din care făceam parte și eu, ad honorem). În interviurile sale autobiografice se declara recunoscător României pentru pregătirea liceală primită la Bălţi. În primul și unicul an de universitate a avut profesori de valoarea lui Iorgu Iordan, lingvist romanist, Petru Caraman, slavist și etnolog, Dumitru Găzdaru, românist și romanist (a se vedea Manolescu, 2003, 199). După ce a plecat din România, Coșeriu continuă să se intereseze de limba română, chiar dacă fizic era altundeva. În interviul lui Saramandu, citat de mai multe ori, vorbește despre contribuția și valoarea principalilor lingviști români, de la Alexandru Philippide la Ovid Densuseanu, Sextil Pușcariu, Iorgu Iordan, Ion-Aurel Candrea, discutând, în pur stil științific, unele aspecte, cum ar fi ideile lingvistice ale lui Constantin Noica. Când, în perioada unei relative eliberări de sub regim, în 1967, este invitat în România, acceptă să vină și ține conferințe în diferite orașe. În Moldova natală va ajunge abia în 1991, după căderea Uniunii Sovietice. În lucrările sale cele mai cunoscute limba română apare destul de rar, dar Nicolae Saramandu a reușit să culeagă într-o carte întreagă contribuțiile sale inedite, dedicate limbii române (Coșeriu, 2005). Astăzi în România opera lui Coșeriu este cunoscută și difuzată datorită multor traduceri și studii (a se vedea Bardu, 2007).
Coșeriu a fost interesat de istoria cunoașterii românilor și limbii române în Occident, – un câmp de cercetare cu o bogată tradiție în România – şi care aparține cercetărilor în domeniul studiilor istorice despre istoria lingvisticii și filologiei, pe care Coșeriu le abordează preferenţial în lucrările de lingvistică teoretică. Aceste lucrări au fost adunate în volumul Von Genebrardus bis Hervás. Beiträge zur Geschichte der Kenntnis des Rumänischen in Westeuropa, Tübingen, 1981. Într-un anumit sens, această operă este pentru Coșeriu ceea ce este De Zalmoxis à Gengis Khan (1970) pentru Mircea Eliade. E semnificativ faptul că ambele – fructe ale exilului – apar respectiv în germană și în franceză, ultima tradusă și în italiană în 1975. Ulterior ambele apar în traducere românească.
Lucrările de lingvistică generală ale lui Coșeriu sunt înzestrate cu exemple din diferite limbi și ilustrează în mod global viziunea sa. În operele din perioada anilor ’60, destinate romaniștilor, limba română apare alături de franceză, spaniolă și italiană. Limba în care sunt scrise operele sale este dictată (sau sugerată, mai bine zis) de evenimentul în cadrul căruia avea loc pentru prima dată prezentarea, de obicei o conferință sau un curs. Cu excepția lucrărilor scrise în timpul primului an de universitate la Iași4, unicele scrieri în română ale lui Coșeriu, din câte știu eu, sunt cele concepute pentru conferințele destinate unui public de români sau moldoveni. Este probabil ca lingvistul să fi improvizat cel puțin unele părți ale conferințelor sale, apelând la luciditatea, precizia și memoria sa fenomenală. Aceasta a fost impresia mea asistând la cursurile ținute la Cenaclul filologic-lingvistic de la Padova al lui Gianfranco Folena la 20 martie 1986 (Lingvisticile textului) și la 15 martie 1991 (Timp și aspect în verbul romanic). Desigur, în multe alte cazuri pregătea textele cu deosebită acuratețe. În arhiva de manuscrise ale lui Coșeriu de la Universitatea din Tübingen am putut să văd, grație gentilei invitații a profesorului Johannes Kabatek, textul unei conferințe scrise cu mâna pe o foaie în linii, cu grafie extrem de regulară, fără nicio corectură.
În interviul lui Kabatek și Murguía (1997, 5) Coșeriu declară, spre mare surprindere, că limba sa maternă este italiana („consider în mod particular italiana limba mea maternă”). Văzând surprinderea intervievatorilor, a precizat că limbile sale materne sunt italiana și româna, apoi spaniola, în funcție de circumstanțele vorbirii și de genurile („Textsorten”) scrierii: scrie și recită poezii lirice în română, proză (narativă) în italiană, lucrări științifice în spaniolă și franceză5. E vorba, după cum se vede, de o biografie lingvistică en raccourci.
 
4. Exilul
Coșeriu, după cum știm, a părăsit România la vârsta de 19 ani. Despre această scurtă perioadă de viață adultă s-au făcut numeroase deducții. Coșeriu nu vorbea cu plăcere sau chiar nu vorbea deloc despre acest timp și nici despre opiniile sale politice de pe atunci sau cele ulterioare. Se știe totuși că o bună parte din studenții universitari români, semeni de-ai săi, a aderat la dreapta naționalistă; se mai știe că tânărul Coșeriu ar fi îmbrăcat cel puțin de câteva ori cămașa verde a Gardei de Fier, extrema fascismului român. Cu toate acestea, nu s-a relatat nicio implicare a sa în actele violente practicate de această mișcare. În interviul lui Kabatek și Murguía (1997, 22), revenind la tinerețea sa, se plasează printre studenții „cu sentimente patriotice și naționaliste” din Iași, unde puțini erau comuniști. Alte tendințe politice nu sunt menționate, și poate nici nu existau, cel puțin în rândurile tinerilor predispuși spre extremism. Nici el și nici populația locală, scrie, nu nutreau sentimente antiruse, cu toate că amintirile despre perioada de dominație rusă (țaristă) în Moldova nu erau plăcute. Dintre profesorii săi doar Găzdaru era și va rămâne, chiar atunci când se va afla în exil în Argentina, un exponent al dreptei extreme. Iordan va deține funcții importante în România comunistă și va scrie foarte elogios despre Coșeriu în prefața volumelor omagiale Logos semantikos (1981).
Ne vom referi, fugitiv, şi la exilul italian a lui Coșeriu. A ajuns în Italia în 1940 cu o bursă de studii a Institutului Italian de Cultură din Bucureşti, obținută datorită ofertei personale a lui Giuseppe Petronio, care va deveni curând profesor ordinar la Trieste (Kabatek și Murguía,1997, 51). Moldova a fost ocupată în acea perioadă de sovietici. Coșeriu se afla pe atunci la București, lipsit de posibilitatea de a comunica cu familia rămasă în Moldova. În Italia nu desfășoară nicio activitate politică în timpul războiului, cu atât mai puțin în perioada postbelică. Nu știm care puteau fi opiniile sale politice: reticența lui în această materie, inclusiv în cele două cărți-interviu, devine din acest moment absolută. Cele două lucrări ale sale în italiană despre marxism și lingvistică în Actele de Sodalitate (Coșeriu, 1950 a și b) sunt niște treceri în revistă, aproape fără niciun comentariu, de neologisme și alte fenomene lexicale produse în limba română în urma introducerii noului regim socialist. Din afirmațiile care vor urma, s-ar părea că Coșeriu este în favoarea noului regim, dar e vorba, în realitate, după părerea mea, de simple constatări de fapt, din care este imprudent să deducem ideea unei aderări, fie chiar temporare, la comunism: „În complex, scrie, limba comună devine mai «populară» și, pe de altă parte, limba populară evoluează din punct de vedere cultural, se îmbogățește cu noi concepte, în special abstracte”; „dispariţia antisemitismului [...] se datorează postulatelor antirasiste ale regimului” (Coșeriu, 1950 b, 18). Chiar cuvântul „regim” din titlu nu este conceput ca peiorativ. În rest, acest articol, ca și următorul, este dedicat aspectelor pur lingvistice ale împrumutului, ale mutației semantice etc.
Printre diversele activități ale lui Coșeriu în Italia, după cum își amintește el însuși, se numără și cele de jurnalist și traducător. În „Corriere lombardo” („Curierul lombard”) și în „l’Europeo” („Europeanul”) a publicat, între 1949-1950, scurte povestiri fantastice sau umoristice, adunate și publicate mai târziu în română, considerate de Cornel Mihai Ionescu similare celor ale lui Bontempelli și Buzzati (pe cel din urmă Coșeriu îl cunoștea personal). Traduse în română de Adriana Gorăscu și cu prefața italienistului Cornel Mihai Ionescu, au apărut în România post-comunistă într-un mic și prețios volum (Coșeriu, 1992).
Puținele traduceri literare realizate din diverse limbi au fost dictate, cum mărturisește Coșeriu, de motive practice, legate de supraviețuire. Cunoștea bine cam vreo zece limbi, pe care le-a învățat pentru a putea citi poezii în limba originală. Printre traducerile literare din prima perioadă, în italiană, o menționăm cea a capodoperei filozofice a lui Lucian Blaga Orizont și stil, făcută împreună cu un alt înstrăinat român de la Roma, Mircea Popescu, și prefațată de Antonio Banfi (1946). Coșeriu își amintește cu lux de amănunte istoria acestei traduceri în interviul lui Kabatek și Murguía (1997, 77). Tot aici găsim prețioase informații despre sejurul lui Coșeriu în Italia și admirația lui pentru această țară, pentru cultura, arta și tradiția universitară italiană. În interviu rămâne în umbră scurta perioadă de aflare la Padova, etapă intermediară între Roma și Milano. Coșeriu s-ar fi transferat la Padova, după cum îmi spuse personal, pentru a urma cursurile de filozofie ale profesorului Luigi Stefanini, ceea ce a coincis cu eliberarea Romei de către Aliați. Tot atunci va lucra ca traducător pentru americani la Milano.
În interviul lui Saramandu, Coșeriu scrie că, din motive politice, încerca să stea departe de Pagliaro pe care chiar îl admira. Pagliaro era profesor de glotologie la Roma, dar, fiind fascist, mai ținea și cursuri de mistică fascistă și de istorie și doctrină a fascismului6. După război a fost demis, apoi readmis la Universitate. S-ar părea că nu a renunţat și că ar fi fost printre numeroșii profesori ai Universității din Roma postbelică rămași fideli fascismului. Nu cred că Pagliaro ar fi făcut declarații publice referitor la confesiunea sa ideologică și că frecventarea cursurilor sale ar fi fost compromițătoare. Considerat un profesor important, între anii ’50-’60 Pagliaro a ţinut, la Padova, minimum două conferințe la care am asistat personal în calitate de student, alături de un public numeros.
În realitate, ca și mulți alți pribegi din țările comuniste, Coșeriu era deseori considerat în Italia a priori un fascist, un om din dreapta anticomunistă și antidemocratică, fugit din țara sa din motive politice. Mai târziu a început să fie suspectat de antisemitism (de parcă Italia nu ar fi adoptat legile rasiale!). Adesea, probabil din prejudecată, mulți intelectuali italieni și occidentali în general îi acuzau de faptul că nu au acceptat ocupația țărilor lor de către Uniunea Sovietică și ulterioara lor transformare în țări comuniste. Aceste prejudecăți odioase, exercitate asupra unor persoane biciuite de viață și private de averile lor, lipsite de sprijin sigur în noua țară unde se aflau, s-au domolit cu timpul, dar nu au dispărut definitiv. Spre fericire, suspiciunile decădeau uneori de la sine în momentul contactului personal al refugiatului cu cenzorul său, grație unui sentiment instinctiv de simpatie și înțelegere. În cazul lui Coșeriu, unii au crezut că transferarea sa la Montevideo a fost, de fapt, fuga unui fascist spre acea Americă Latină care a găzduit mulţi fugari și chiar criminali naziști. Dar era 1950, și Coșeriu a plecat spre Montevideo aspirând la o catedră universitară, fapt care s-a şi realizat. Nu ar fi logică, de altfel, invitația de mai târziu în Germania.
În Kabatek și Murguía (1994, 83 s.) Coșeriu dezvăluie detalii ale circumstanțelor legate de plecarea sa spre Montevideo. Consulul Uruguayului la Roma, Ponce de León (probabil Alberto Mellini Ponce de León), încurajează plecarea, informându-l despre instituirea unei noi Facultad de Humanidades y Ciencias la Montevideo. Abia fondată facultatea, la puțin timp după sosirea la Montevideo, Coșeriu a fost numit director al Departamentului de lingvistică și profesor de lingvistică generală indoeuropeană.
Invitația în 1963 în Germania, la Tübingen, era deja rezultatul faimei care a început să-l copleșească după publicarea operelor sale din perioada uruguayană, al diverselor călătorii pentru conferințe și cursuri în Europa și a susținerii majore a lui Harri Meier și Mario Wandruszka. Aici am putea încheia istoria noastră, dar expatrierea nu s-a sfârșit, chiar dacă colivia era aurită.
 
Traducere de Doina ARPENTI
 
Note
1 Multe informații despre viața lui E. Coşeriu pot fi găsite în cele doua cărți-interviu: Nicolae Saramandu (1996) și Kabatek, Murguía (1997).
2 Totuși s-a înregistrat o anumită rezistență la admiterea lui Coșeriu în lista marilor lingviști ai secolului al XX-lea. Numele și ideile acestuia nu apar în operele autoritare ale lui Giulio Lepschy, dedicate structuralismului și lingvisticii secolului al XX-lea, adresate publicului italian și englez.
3 În realitate, structuralismul lingvistic aproape că nu a avut reprezentanți în Italia, din cauza invaziei gramaticii generative și a sociolingvisticii. Elevii lui Terracini, Devoto, Tagliavini și ai altor glotologi italieni din aceeași generație au fost în puţine cazuri continuatori fideli ai maeștrilor lor, dar au devenit sociolingviști sau generativiști, ori au reprezentat tendințe de compromis, care, în orice caz, depindeau puțin de pozițiile teoretice ale maeștrilor. Aceasta nu exclude faptul că cei din urmă nu au scris prea mult și cu devotament despre maeștrii lor (a se vedea Beccaria și alții, 1999).
4 Este vorba de două lucrări cu tematică dialectologică și folcloristică despre Moldova: Limbă și folclor din Basarabia, în „Revista critică”, Iași, 14/2-3, p. 159-173 și Material critic basarabean, în „Arhiva”, Iași, 47, p. 93-100. În Kabatek și Murguía (1997, 19) se pomenește un studiu literar despre Bacovia publicat în „Jurnalul literar”.
5 În Kabatek și Murguía (1997, 52) sunt menționate poezii și în italiană, pe care la solicitarea lui Coșeriu le citește Giuseppe Petronio, directorul Institutului Italian de Cultură la București, care a favorizat, la timpul cuvenit, plecarea în Italia.
6 Coșeriu susține că Pagliaro, acceptând acele discipline, s-a înjosit în afara oricărei limite și își amintește că nu a frecventat orele sale la Roma, considerându-l un „rău lingvist” Kabatek și Murguía (1997, 76). Ulterior şi-ar fi schimbat părerea în mod radical vis-à-vis de cea de-a doua afirmaţie.
 
Bibliografie
1. Operele lui Eugen Coșeriu
O bibliografie a operei lui Coșeriu (actualizarea în 2000 a lucrărilor publicate în Logos Semantikos (1981) și apoi Energeia und Ergon (1988)) poate fi consultată on-line cu titlul Publikationen von Eugenio Coseriu: www.uni-tuebingen.de/kabatek/coseriu/cospubli.html.
Multe opere ale lui Coșeriu au apărut în repetate ediții, în diverse limbi, deseori în versiuni revăzute de autorul însuși. În bibliografia care urmează sunt incluse doar opere pe care le-am citat în text, indicăm în genere prima versiune, versiunea în italiană, și, dacă există, cea a ultimei culegeri în română (2009). Lucrările în română apar sub numele originar Eugeniu Coșeriu, pe care savantul l-a italienizat apoi în Eugenio Coseriu, care este azi forma recunoscută în toată lumea, cu excepția României și Moldovei.
(1949): La lingua di Ion Barbu (con alcune considerazioni sulle lingue „imparate”), în „Atti del Sodalizio Glottologico Milanese” (ASGM), I, 2, 1949, 47-53.
(1950): Lingua e regime in Romania, în ASGM, II, 1, 18-21.
(1950b): Glottologia e marxismo, în SGM, II, 1, S, 25-29.
(1956): La creació metafórica en el linguje, în „Revista nacional”, 187, 82-109; apoi în Coseriu, 2007, 167-197 și 2009, 121-154.
(1964): Puor une sémantique diachronique structurale, în Travaux de linguistique et de littérature, 2, 139-186.
(1967): Limbajul și înțelegerea esențială a omului actual, în Die pädagogische Provinz, 1-2, 11-28; și încă în Coșeriu, 2009, 135-160.
(1971a): Thesen zum Thema „Sprache und Dichtung”, în Beiträje zur Textliguistik, sub îngrijirea lui Wido Stempel, München; și în Coșeriu, 2009, 161-166.
(1971b): Teoria del linguaggio e linguistica generale. Sette studi, Bari, Laterza.
(1973): Lezioni di linguistica generale, Torino, Boringhieri.
(1980): Au delà du structuralisme, în XVIe Congrès International de Linguistique et Philologie romanes, Palma de Mallorca, I, 163-168; și în Linguistica e letteratura, VII, 1982, 9-16 și în Coseriu (1985), 294-300.
(1980b): „Historische Sprache” und „Dialekt”, în Dialekt und Dialektologie. Ergebnisse des Internationalen Symposions Zur Theorie des Dialekts”, sub îngrijirea lui lui Göschel, P. Ivic, K. Keh, Marburg/Lahn 1977, Eiesbaden, 106-122; apoi în 1988, 45-61.
(1981): Los conceptos de „dialecto”, „nivel” y „estilode lengua” y el sentido proprio de la dialectología, în Lingüísica española actual, III/1, Madrid, p. 1-32; în germ. în Coseriu, 1988, 15-43.
(1981): Von Genebrardus bis Hervàs. Beiträge zur Geschichte der Kenntnis des Romänischen in Westeuropa, Tübingen, 1981.
(1988): Energeia und Ergon, sprachliche Variation, Sprachgeschchte, Sprachtypologie, sub îngrijirea lui J. Albrecht și alții, 3 voll; I vol.: Schriften von Eugenio Coseriu (1995-1987), sub îngrijirea lui Jörn Albrecht, Narr, Tübingen.
(1992): Anotimpul ploilor (povestiri și glume), desene de Narses Ounanian, trad. din it. de Adriana Gorăscu, prefață de Cornel Mihai Ionescu, Editura Clusium, Cluj.
(1994) „My” Pagliaro, în Italian Studies in Linguistic Historiography, Nodus, Münster, 39-44.
(1997) Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del testo, a cura di Donatella Di Cesare, Roma, NSS La nuova scuola scientifica; poi Carocci 2008, trad. it. di Textlinguistik. Eine Einführung, hrsg. und bearb. von J. Albrecht, Tübingen 1980; 2. durchgesehene Auflage 1981; 3. überarbeitete und erweiterte Auflage, Tübingen und Basel, 1994.
(2005) Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu, Editura Academiei Române, Bucureşti.
(2007) Il linguaggio e l’uomo attuale. Saggi di filosofia e di filosofia del linguaggio, a cura di Cristian Bota e Massimo Schiavi con la collaborazione di G. Di Salvatore e L. Gasperoni, Verona, Fondazione del Centro Studi Campostrini.
(2009) Omul și limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, antologie, argument, note, bibliografie şi indici de Dorel Fînaru, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
(2010) Storia della filosofia del linguaggio, a cura di Donatella Di Cesare, Roma, Carocci.
 
2. Alte opere citate
Gianluigi Beccaria și alții, Quando eravamo strutturalisti, Edizioni dell-Orso, Alessandria, 1999.
Nistor Bardu, Concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre limba română, în „Limba Română”, nr. 1-3, 2007, p. 88-95; și: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=916
Karl Bühler, Teoría del lenguaje, Madrid, „Revista de Occidente”; ed. ted. 1934, 1950.
Theodor Codreanu, Eugeniu Coşeriu şi poetica postmodernă, în „Convorbiri literare”, n. s. 4 (208), aprilie 2013, p. 30-3.
De Mauro, Prefazione a Coseriu, 2007, p. 9-16.
Donatella Di Cesare, Vi racconto Eugenio Coseriu, intervista di Valentina Russo in occasione del Congresso dedicato a Coseriu „Dire le cose come stanno”, 10-11 giugno, 2011, Sapienza Università di Roma/ Accademia di Romania, http://magazine.unior.it/ita/content/donatella-di-cesare-vi-racconto-eugenio-coseriu
G. Geckeler, B. Schlieben. Lange, J. Trabant, H. Weydt, Berlin – New York, de Gruyter(sub îngrijirea) Logos Semantikos. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu 1921-1981, Gredos, Madrid, 5 voll, 1981.
Johannes Kabatek e Adolfo Murguía, „Die Sachen sagen, wie sie sind...”. Eugenio Coseriu im Gespräch, a c. di J. Kabatek e A. Murguía, Narr, Tübingen, 1997.
Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1943-1989, Editura Compania, Bucureşti, 2003.
Lorenzo Renzi, La stilistica di Eugenio Coseriu, în „Lingua e Stile”, 48, 1, 79-112, 2013, Da Mihăileni al mondo. Eugenio Coseriu (Eugeniu Coşeriu) a dieci anni dalla morte (2002), apparirà negli Atti del Congresso Terra Aliena, L’esilio degli intellettuali europei, Padova-Venezia 2012, a cura di Dan Octavian Cepraga.
Marius Sala, Contemporanul lor Contemporanii lui, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002.
Nicolae Saramandu, Lingvistică integrală, interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei pentru Literatură, Bucureşti, 1996.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog