Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Drum

Ileana MĂLĂNCIOIU

Alte articole de
Ileana MĂLĂNCIOIU
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Mă-ndrept pe drumu-ntunecat anume
Să nu-mi văd boii tineri şchiopătând,
Le-au intrat potcoavele-n copite
Şi se tem s-atingă de pământ.
 
Din când în când îmi îngenunche-n jug
Şi fiindcă n-am tărie să-i îndemn
Se uită blânzi şi se ridică singuri
Şi pleacă amândoi, ca la un semn.
 
Şi doar la miezul nopţii îi opresc,
Dejug pentru o vreme şi rămân
Lătrată de toţi câinii mahalalei
La poarta potcovarului bătrân.
 
Le iau pe rând picioarele în braţe
Şi îi apăs cu palma pe copite
Să ştiu pe care parte-au şchiopătat
Şi să le-acopăr oasele tocite.
 
Bătrânul trece cuiele prin foc,
Le potriveşte bine şi le bate,
Iar când se strâmbă şi ajung în carne
Le scoate înapoi însângerate.
 
Apoi le-ndreaptă şi le bate iar,
Mă-ntreabă unde merg şi cine sunt
Şi ca să ştie de-am să pot ajunge
Îi pune să se sprijine-n pământ.
 
M-ajută să-i înjug şi să-i pornesc,
La început încet şi şchiopătând
Şi câinii ne mai latră o vreme şi ne lasă
Şi rănile se vindecă mergând.
 
 
Puii din scorburi
 
Caut cuiburi cu băieţii prin scorburi,
Îngropându-mi mâna până la umăr în putregaiul gălbui,
Înspăimântată când o pasăre întârziată
Se zbate între mine şi-ntre pui.
 
Îi simt ciocul şi ghearele umblându-mi prin carne,
O prind de-o aripă şi-ncerc s-o scot
Şi-mi scapă şi mă lasă cu penele în mână
Când am ieşit din scorbură până la cot.
 
Îmi opresc sângele cu frunză de salcie şi cu pământ,
Iau puii orbi în mână şi-i sărut
Şi-aş vrea să-i pun la loc dar nu mai pot
Pentru că scorbura-ntre timp a mai crescut.
 
Mi-i pun în sân o vreme şi ocolesc grădina,
Fără să ştiu de ce, cu capu-n jos,
Iar când aş vrea din nou să-i pun la loc
Nu ştiu din care salcie i-am scos.
 
Nu pot să-i las în alta la-ntâmplare,
Mă tem de şerpi, la fel ca mai demult,
Şi umblu peste tot cu puii-n sân
Şi-au mai crescut şi cântă şi-i ascult.
 
 
Pasărea tăiată
 
M-au ascuns bătrânii, după obicei,
Să nu uit de frica păsării tăiate,
Şi ascult prin uşa încuiată
Cum se tăvăleşte şi se zbate.
 
Strâmb zăvorul şubrezit de vreme,
Ca să uit ce-am auzit, să scap
De această zbatere în care
Trupul mai aleargă după cap.
 
Şi tresar când ochii, împietrind de groază,
I se-ntorc pe dos ca să albească
Şi părând că-s boabe de porumb
Alte păsări vin să-i ciugulească.
 
Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul,
Şi le schimb când mi se pare greu,
Până nu sunt moarte, să mai stea legate
Cel puţin aşa, prin trupul meu.
 
Însă capul moare mai devreme,
Ca şi cum n-a fost tăiată bine,
Şi să nu se zbată trupul singur
Stau să treacă moartea-n el prin mine.
 
 
Rugă
 
Nu ştiusem că te pot adormi,
Din greşeală te-am atins, dulcele meu,
La capul tău stau acum şi plâng
Şi frică mi-e că vei muri în somn.
 
Pământul e ca de cutremur prins,
Sunt singură cu adevărat,
Ca un clopot de argint oasele tale
La miezul nopţii bat.
 
O nimfă se apropie de mine,
Mă rog încet şi buimac,
Un semn de trezire pe fruntea ta
Mă învaţă să fac.
 
 
Inima reginei
 
Natanael, cred că umblă şobolani prin cetate,
Patul regal se vede ros,
Din stânca scormonită peste noapte
Inima reginei au scos.
 
Oamenii vin şi întreabă
Unde e inima doamnei regine,
În dulapul lui o ascunde
Paznicul înnebunit de ruşine.
 
Natanael, aveţi grijă,
Cetatea va fi dărâmată,
Puneţi în ziduri din loc în loc
Otravă curată.
 
Cred că umblă şobolani prin cetate
Şi piatra de pe piatră o ridică,
Natanael, inima reginei e scoasă din stâncă
Şi mi-e ruşine si mi-e frică.
 
 
Sora mea de dincolo
 
Sora mea de dincolo
stă cu creştetul plecat
lângă calul împuşcat
şi calul îşi lasă-n jos
şaua şubredă de os.
 
Nu mai pot calule sta
pe şaua de os a ta
de pe care am căzut
’nainte de-a fi trecut
de hotarul însemnat
c-o creangă de pom uscat.
 
Lasă-ţi sufletul să stea
lângă mine ca o şa
la care mă urc pe scară
şi cobor la primăvară
când o fi iarba-nverzită
în grădina părăsită.
 
Calul îşi strânge tăcut
scheletul său desfăcut
lăsând pe celălalt mal
numai sufletul de cal
peste care-şi urcă ea
haina ei de catifea
şi-o învaţă cum să stea.
 
Vine noaptea în grădină
doar suflarea lui străină
care nu mai vrea să vină
când e soare şi lumină.
 
I-aud paşii tropăind
şi nările sforăind
cum sforăiau altădată
şi găsesc urma lăsată
şi tăvălitura udă
unde e iarba mai crudă.
 
Las iarba să se ridice
şi urmele să se şteargă
şi pe sora mea să meargă
ca pe cal peste câmpie
şi să scoată apă vie.
 
Apoi m-apropii smerită
de fântâna părăsită
cu cumpăna ruptă
unde la miezul nopţii
se dă marea luptă.
 
Sora mea de dincolo
se mai vede doar cum pleacă
pe calul ei năzdrăvan
împuşcat acum un an.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog